„„Sânge satanic” te obligă să îţi scurcircuitezi doza de mentalitate îngropată în deşeurile unui imaginar învechit, tributar uzanţelor sociale şi deficienţelor culturale”

„La dilema ontologică emisă de Aristotel şi conform căreia „pentru a trăi singur trebuie să fii ori bestie ori zeu”, Nietzsche propune o cale alternativă: „Să fii folosof!”. Este şi cazul debutului pe care şi l-a ales să se întâmple tânăra scriitoare Cristina Nemerovschi. În acest sens, e suficient să îţi aminteşti cum a fost întâmpinat proorocul Iisus în comunitatea solidară a fariseilor şi a arhierilor cărturari! Dar parcă asinul tânăr pe care etericul Mântuitor intra pe poarta Ierusalimului ultragia de o manieră mai puţin respectabilă membri comunităţii decât catârul venerabil al materialistului Sancho Panza, convertit de urgenţă la idealismul cel mai pur?

Îmi pun aceste întrebări retorice, pentru că unele reacţii furibunde la apariţia romanului „Sânge satanic” nu riscă să fie cel mai mare rău ontologic care i se poate întâmpla (hic et nunc) literaturii române emergente. Ceea ce se remarcă în special e reacţia bolnăvicioasă a energumenilor culturali, care astfel s-au expurgat improbabil din tagma cititorului avizat. Astfel, lectura celor peste 350 de pagini ale volumului „Sânge satanic” te obligă să îţi scurcircuitezi doza de mentalitate îngropată în deşeurile unui imaginar învechit, tributar uzanţelor sociale şi deficienţelor culturale. Or, să vorbeştidespre volum apelând la „calificative demonice” e ca şi cum ai fi prizonierul unui limbaj prediluvian, care încearcă să identifice prototipul „avioanelor”, să zicem, în „păsările de fier”. Faptul că un autor religios ca Bulgakov a găsit de cuvinţă să îl introducă în „Maestrul şi Margarita”, cu cea mai nevinovată figură de poker pe însuşi Mefistofel, nu îl face un creştin mai puţin profund decît bigoţii prezenţi la toate ceremoniile ritual-calendaristice. Dimpotrivă, personal aş recomanda tuturor să parcurgă axiologicul pasaj biblic al „ispitei lui Hristos” abia după lecturarea romanului „Sânge satanic”.

Chiar dacă, personal, nu m-aş simţi (deloc) confortabil să bifez un asemenea proiect cultural, nu poţi să nu remarc grija absolut exemplară a autoarei pentru eradicarea metodică a lecturilor superficiale, dedicată să suplementeze derridean puseurile anchilozităţii mentale. În schimb, imaginea  clară pe care o am despre cititorul  ideal al romanului e cea a unui pacient de lombalgie acută avid să sustragă cu tot dinadinsul şireturile ce le poate doar bănui că fac parte din corsetul hermafrodit al personajelor, dar absolut neîncorsetate de vidul intelectului căruia îi sunt supuse lamentabil.

Dincolo de reacţia, „împărţită”, a cititorilor,care îi plasează în tabere distincte absolut recalcitrante, primul roman al Cristinei Nemerovschi e o provocare, nu în ultimul rând, şi pentru clasicii literaturii române. Nu ştiu cum se vor fi simţind ei, obişnuiţi să moţăie tihniţi între coperţile Curriculei şcolare, treziţi brusc la viaţă? Una adevărată, vreau să zic, aşa ca vizunea lui Eminescu din „oraşul-furnicar”! E o chestie care ţine deja de bunul simţ (al integrităţii personale, cum ar veni) ce decurge din posedarea estetică a realităţii, a ieşirii din sine prin sine, şi anume: lumea nu mai e suficientă „pour aboutir à un livre” (St. Mallarmé). Aviz pentru cohorta reciclabilă de grafomani irezistibili, scribofili duioşi şi stipendiari literaţi, abonaţi la literatură în contumacie estetică!”

Igor Ursenco