Răzvrătiţii – fragment

Răzvrătiți fie cei bogați cu duhul, căci împărăția lor nu este nicăieri.

Ieri dimineață am văzut un gândac murind. Avea burta crăpată, picioarele parcă nu îi mai stăteau la locul lor, dar încerca cu toate astea să se răstoarne și să meargă, să plece din loc. După câteva zeci de încercări nereușite, a schimbat strategia și cu picioarele din față a început să se tragă de cap. Nu prea știam care era rostul, dar l-am privit atentă mai departe. Părea că doar își șterge urechile, cu labele, cel puțin la început, apoi a devenit din ce în ce mai violent, punea toată forța în tragerea aia, de parcă doar așa ar fi putut să se salveze. După minute bune, și-a desprins capul de corp și l-a aruncat într-o parte. A rămas nemișcat. Am crezut că a murit. De fiecare dacă când mă apropiam de el, mișca însă dintr-o pereche de picioare. A durat ceva până nu a mai mișcat deloc. Cred că, într-un final, murise. Probabil. M-am întrebat dacă mai întâi murise capul desprins de corp. M-am întrebat dacă să mori înseamnă să nu mai fii conștient, sau poate dacă e mai mult decât atât. I-am acoperit cadavrul cu o frunză și am plecat.

Tot restul zilei mi-am imaginat că eram eu în locul gândacului. Că îmi smulgeam capul, că îmi părea rău că mor, dar că pe de altă parte eram și ușurată, așa cum ești în fața lucrurilor pe care știi că nu le mai poți schimba.

Și mi-ar plăcea să pot spune că imaginea asta cu mine în două bucăți m-a făcut să mă simt cumva mai vie, mai prezentă, mai bucuroasă că realitatea e diferită de imaginație. Ar fi straniu și minunat să mai fiu acea fată care tropăie de bucurie când se trezește dintr-un vis urât. Mi-ar plăcea să pot spune că am simțit ceva, ceva bun, sau că am simțit pur și simplu, dar aș minți. N-a fost așa.

N-am simțit nimic.

Cioran și-a dat seama de inutilitatea și absurdul vieții când a împlinit 21 de ani. Târziu, târziu, tataie. Eu am înțeles chestiile astea pe la șase ani. Și, mulți ani după asta, am încercat să uit ce am înțeles, să mă prefac și să mă mint. Să-mi spun că, în ciuda mizeriei și plictiselii, aș putea găsi prin lumea asta jegoasă și degeaba și lucruri care să-mi placă.

De fapt, cu toții creștem atât de greșit. Uneori, am senzația că părinții ne sunt adevărații dușmani, niște ființe puse pe lume ca să ne chinuie, să ne schilodească pe dinăuntru și să facă tot ce le stă în putere ca să ajungem la maturitate cât mai nepregătiți cu putință pentru ce urmează să ni se întâmple.

Treci prin școli în timp ce ți se îndeasă constant în creier ideea că ai un viitor. Că afară, acolo, când vei fi liber, este o lume pregătită să te primească cu brațele deschise. Că, dacă ești bun la a fi un sclav perfect, acolo ți se va oferi totul. Dacă înveți, dacă ai note mari, dacă ești inteligent, sociabil, dacă îți dezvolți abilități, hobbyuri, pasiuni, relații sănătoase cu ceilalți, când vei ieși în lume vei avea o viață așa cum vezi în filme. O viață matură, stabilă, dar palpitantă în același timp. Iar apoi, când termini cu toate rahaturile astea, ușile ți se deschid, asemenea ușilor care li se deschid deținuților după ispășirea sentinței, și afară, acolo, pur și simplu nu e nimic.

Plictiseală.

Repetiție.

Înfrângerea.

Te-ai pregătit din greu și ți-ai creat așteptări pentru ceva ce nu există, ceva nu a fost niciodată acolo pentru tine.

Pur și simplu, ai pierdut timpul.

Așa că îți lași valiza jos, în praf, și ai o singură alegere de făcut. Să o termini cu toate, brusc, sau să o lălăi așa o vreme, să mai aștepți, să speri prostește că ar putea să vină cineva care să schimbe regulile.

Până acum am ales a doua variantă. Dar au fost multe zile în care mi-a părut rău. În care m-am târât cu greu până la capăt.

Poate că prima opțiune ar fi fost mai bună, nu știu.

Chiar nu știu.

Sper că o să aflu.

Am știut cumva, încă de când eram mică, că voi fi acea femeie care într-o zi se va sinucide. Mă gândeam că se va întâmpla lucrul ăsta când voi fi înfiorător de bătrână, la capătul absolut al vieții, pe la 32 de ani, să zicem. Pe acolo mi se părea capătul – 30 de ani erau un timp infinit, de ce ai fi vrut mai mult de atât? Și cel mai tare mă atrăsese dintotdeauna gândul la ultima săptămână din viață. După ce am luat hotărârea, când nimic nu mai poate fi schimbat. Libertatea aia totală. Visam la toate chestiile pe care aveam să le fac în acea săptămână. Cât de fericită aș fi fost, știind că am ales să scap de cea mai scârboasă și paralizantă dintre temeri, aia de moarte. Să trăiești atunci șapte zile ca o ființă care și-a tăiat toate legăturile, care s-a desprins de sforile aspre care o țin legată de tot ce e nasol aici: de oameni și de obișnuințe.

Într-un fel, săptămâna aia de libertate era visul care mă ținea în viață. Ironic, nu?

Mi-aș dori ca toată lumea care m-a cunoscut să bea o bere în amintirea mea și să facă un lucru din care toți am avea de câștigat. Să se oprească și să se gândească cinci minute la drumul lor. La cine sunt ei cu adevărat. Doar cunoscându-ne pe noi înșine am putea face lumea mai bună. Într-o zi.

Doar așa am putea ajunge să-i cunoaștem și pe alții.

Și să-i iubim pe cei care merită, așa cum merită.

Atât.

Mă întreb uneori ce o să rămână din anii ăștia. Din anii noștri.

Poate singurătatea. Barierele pe care trebuie să le treci pentru a te apropia de oameni. Așteptarea. Imposibilitatea de a găsi un sens nou. Lupta pentru a fi diferit.

Nebunia. Momentele în care ai fi putut fi totul. Vulnerabilitatea, lacrimile, pierderile.

Lumina. Alcoolul. Speranța.

Spațiile închise, în care rămâi fără aer.

Râsul pe seama oamenilor care nu pricep nimic din viață. Tristețea. Goliciunea.

O barcă goală care plutește pe o apă liniștită, o barcă în care nu se mai urcă nimeni, pentru că e mult prea târziu.

Viața.

Moartea.

Depărtările.

Photo @ https://www.instagram.com/vampressbathory