M-a întrebat cineva acum o vreme de ce nu scriu despre cât de frumos miros florile și despre cât de albastru e cerul, și aleg în schimb să abordez teme complicate, greu de digerat, care dau lumea cititorului peste cap. M-am mai gândit din când în când la întrebare. Nu aleg să scriu despre mirosul florilor și albastrul cerului nu pentru că ele nu ar fi importante – dimpotrivă, cred că sunt minunate. Dar cred în același timp că ele sunt adevăruri ușor accesibile oricărui om. Ceva ce fiecare poate descoperi pe cont propriu. Pentru a vedea frumusețile simple din jur nu e nevoie să te ghideze o carte. În schimb, pentru a-ți recâștiga curajul, pentru a privi în adâncul tău, pentru a lupta pentru libertate, pentru a fi sincer cu tine, uneori e nevoie de un impuls, iar cărțile mele au tot făcut asta pentru mulți cititori. Prefer să scriu despre lucrurile despre care nu vorbim în fiecare zi. Despre lucrurile pe care uneori ne doare să le gândim. Despre ce e adânc, incomod, intens și straniu. Despre tot ce te îndeamnă să te cunoști.
Cunoașterea de sine e vindecare – odată ce, cunoscându-te, vei deveni un om complet, vei putea simți toate nuanțele lumii: atât frumosul, cât și urâtul, atât binele, cât și răul. Și, odată ce te vei avea pe de-a întregul, îți va fi foarte greu să te mai pierzi.
Odată ce vei ajunge să te cunoști și să te accepți, te vei putea bucura altfel de flori și cer. Nu ascunzându-te în ele, pentru că sunt inofensive, ci simțind bucuria simplă și caldă din jur. Nu le vei mai aprecia ca un om care doar atâta are, ci ca un om care are totul.
Ce e puternic înglobează și ce e slab, ce e autentic include și ce e superficial. Totul se va regăsi în ceea ce descoperi despre tine, la final, citind o carte care-ți dă lumea peste cap.
0 comments