Despre cărți
„Umorul face o delectare din Sânge satanic”
By |
”But soon he knew himself the most unfit
Of men to herd with Man; with whom he held
Little in common; untaught to submit
His thoughts to others…”
Tema rebelului în luptă cu destinul părea a nu mai fi în stare să producă nimic nou în literatură, intensiv fiind folosită de la romantici încoace, până când a devenit aproape un clișeu literar și artistic, în general. Din fericire, aparențele înșeală și ceea ce lasă impresia stereotipiei poate renaște într-o formă originală și vie. Acesta este cazul romanului Sânge satanic, al Cristinei Nemerovschi.
Un tânăr de 20 și ceva de ani, absolvent de filosofie, M. reprezintă o încarnare a anti-eroului care se luptă cu societatea rece și dezumanizantă, într-un context metalist. Autoarea i-a atribuit aproape toate stereotipurile negative posibile, pentru a-l opune principiilor dominante în România contemporană și a sublinia contrastul: bea, se droghează, n-are slujbă stabilă, trăiește pe banii altora, este bisexual, arogant, cinic, violent, misogin, se crede matur la 20 de ani etc. În același timp, are trăiri interioare intense, este cult până la pedanterie și caută, uneori fără să-și dea seama, un sens sau, cel puțin, încearcă să-și creeze unul.
Aspirația spre autenticitate oferă o cheie de interpretare a romanului cu un titlu înșelător, ce sugerează un conținut șocant și de efect. Există toate aceste lucruri, de la beții și orgii până la o crimă, reală sau imaginară, dar scopul este, evident, de a forța cititorul să iasă din rutina lecturilor uzuale ori să abandoneze romanul. Căci imaginația pare să fie una dintre metodele de-a combate rutina, atunci când aceasta tinde să-i transforme pe oameni în sclavi, ducându-și traiul de pe azi pe mâine fără să știe de ce.
Inevitabil, ținând cont de convenția literară, M. trebuie să se îndrăgostească și să eșueze. Iubita sa este atipică, metalistă, inteligentă, cu spirit și capacitate de-a trăi, în sensul adevărat al cuvântului, dincolo de clișee. Iubitul lui este un adolescent cam naiv, cu porniri incestuoase și dornic de a epata uneori, dar atracția față de el pare mai curând un alt mod de a-și expune inteligența, un fel de trufie.
Reveriile unde-i apare ea, R., îl fac aproape platonic, ceea ce sugerează că nihilismul e o mască sau un alt eșec. M. dorește ceva autentic, visează la o dragoste care să unească universul și la o uniune perfectă între două ființe, dar acest lucru se dovedește a fi imposibil și relația se sfârșește. Ea va ajunge un star, o persoană populară, deci convențională conform criteriilor lui, el continuă pe propriul drum.
Iubirea nu e singura cale de ieșire din dilema lui M. El face un mare compromis și își caută o slujbă, ziarist la o publicație on-line. Mult spus ziarist, condusă de semidocți și doctoranzi, toată afacerea își propune doar să servească publicului român contemporan ceea ce se pare că acesta dorește: vedete ”pitzi”, articole superficiale, o înșelăciune cu pretenții de virtute, căci ceea ce deranjează aici nu este neapărat arivismul și vulgaritatea personajelor, ci ifosele lor.
Compromisul cu societatea eșuează tot din cauza iubirii, care este de fapt o căutare a autenticității la M. Într-o scenă foarte amuzantă, trimis de colegii săi pentru a cumpăra un cadou șefei agramate și cu pretenții, el cheltuie toți banii pentru R. Conștient de faptul că rezultatul va fi dezastruos, el tot amână și îi mai cumpără câte ceva, iar și iar intră în câte-un magazin până când se termină și cu slujba.
Nici comunitatea metaliștilor ca atare nu oferă o cale de salvare, mântuirea pare imposibilă. Este totuși o parte a societății românești ca atare, deci cu clișee, oameni superficiali și ignoranți, care-și inventează, repetând modelul, proprii ”dușmani ai poporului”, pokemonii, emo și maneliștii. Fiind vorba despre M., respingerea de către grupul unde era o dată rege este violentă și pare lipsită de sens, dintr-o beție.
Dar nici eroul principal nu scapă așa ușor. Problema lui M. este că, în căutarea autenticității, s-a pierdut pe sine; nu știe cine este, se preocupă mult prea mult să se opună unor clișee, unor mode sociale ca să încerce să se descopere. Dacă suntem ceea ce suntem, indiferent de mediul exterior, atunci afirmarea și negarea acestuia nu au sens amândouă, pur și simplu ne comportăm spontan, fără a fi preocupați de-a ne demonstra inteligența, cultura, sau orice altă calitate prin care ne considerăm superiori ori diferiți.
Aproape toată personalitatea lui M. este o reflexie a societății în care trăiește, una formată prin opoziție, însă ”de privești îndelung abisul, află că și abisul îți scrutează străfundul sufletului”[3], deci indiferent de ce ar gândi și-ar face, tot nu poate se salvează din plasă. Este mult prea interesat de diferență pentru a mai avea ceva de spus și nu este surprinzător că eșuează, scrie la un roman dar nu creează o lume a lui autentică etc. Poate nu aceasta este intenția autoarei, dar romanul poate fi interpretat și ca un reproș la adresa criticii de dragul criticii.
Paradoxul relațiilor de iubire-ură se manifestă pe deplin: orice ar face, M. tot nu transcende clișeele și stereotipurile, lanțurile societății. Nu există nici o intervenție miraculoasă, nici un deus ex machina, M. nu are norocul lui Dionis de a fi aruncat înapoi în timp și poate nici nu este o remarcabil, în sensul pe care l-ar dori. O pierde pe R., un simbol mai curând al căutarii trăirii și-și continuă viața fără de sens.
Relativismul (nihilism, postmodernism, whatever) ajunge să se distrugă și aici, așa cum se întâmplă de obicei. Dar destul cu ideile, dacă un roman este prea abstract devine inutil, pentru că-n ultimă instanță, cineva interesat de speculații va citi o carte de filosofie sau de fizică, nu beletristică în sensul restrâns al cuvântului. Sânge satanic nu dezamăgește din acest punct de vedere.
De fapt, avantajul cărții este tocmai literatura, felul în care este scrisă. Autoarea stăpânește foarte bine umorul de situație, peripețiile lui M. merită să fie citite fie și numai pentru comicul lor, ignorând ideile. Se duce la munte și se trezește cu ”babe”, ”popi” și animale pe cap; fuge în Vamă, dă peste o ”pitzi” care încearcă să îl seducă; la liceul iubitului său (sau mă rog, instrumentul), se dă-n spectacol; șefa lui este doctorandă la jurnalism, terminând masteratul cu o teză despre Andreea Marin și pune virgulă între subiect și predicat (deși exagerează autoarea aici un pic)…
Satira și curajul de a scrie din perspectiva unui personaj masculin recomandă romanul pentru orice cititor curios și onest (cineva ar zice și inteligent, dar aici este o formă de epatare). Umorul face o delectare din Sânge satanic, mărturisesc sunt excesiv de pretențios dar rar mi se mai întâmplă să mai pierd o noapte pentru a termina o carte. Și un ultim avertisment, nu vă așteptați la prea multă acțiune, nu contează atât de mult, deși pare uneori că autoarea și-a pierdut din suflu spre final.
Mihai Zodian
Sursa: http://mzodian.blogspot.ro/2011/12/better-to-have-tried-and-failed.html
0 comments