„O trilogie foarte bună, care își atinge toate mizele”

„Citeam deunăzi în The New Yorker un text semnat de Joshua Rothman şi conectat la matusalemica dezbatere din SUA despre genuri – genre – în literatură. Veşnicul clinci dintre conceptul de „literary fiction” şi „genre fiction”, nimic nou sub soare în materie de concluzii: să lăsăm cărţile să fie cărţi şi să folosim tot ceea ce ştim despre genuri nu ca un absolut al departajării categoriale pe viaţă şi pe moarte, ci ca pe un instrument raţional pentru navigare în termeni de grup şi de tradiţie, ne îndeamnă Rothman. Cu alte cuvinte, Rothman spune că atunci când ne gândim la genuri, nu trebuie să derapăm în idiosincrazie, ci să concepem genul drept un principiu ordonator şi nu definitoriu, nimic mai mult. „The rise of the young-adult genre has highlighted a big change in book culture”, afirmă Rothman, adăugând că: “A process of genrefication is occurring”. În română, “genrefication” s-ar traduce genurificare. Din acest punct încolo, nu pot să nu mă gândesc la un liant tematic de altă factură, pus pe tapet recent de romancierul britanic Tim Parks în paginile lui New York Review Of Books. Începându-şi articolul cu întrebarea “What is the social function of the novel?”, Tim Parks propune ca pe lângă diferenţierile antitetice literatură bună vs. literatură proastă, literatură vandabilă vs. literatură nevandabilă, să fie introdusă şi cea de tipul literatură care intră în conversaţia naţională vs. literatură care nu intră în conversaţia naţională. Desigur, Parks nu este tâmpit, el nu propune decât un model analitic de studiere a evoluţiei unor produse literare în “bioritmul” pieţei şi al culturii cărţii şi nu în cel al adevărurilor valorice. Scriitorul britanic îi aduce în discuţie pe E.L. James şi al ei “Fifty Shades of Grey” sau pe Haruki Murakami, ca pe două exemple exemplare în materie de scriitori ajunşi în vârful conversaţiei naţionale.
Ce-i conversaţia naţională? Este acel cât-de-mult se discută despre o carte în cercurile societăţii.
Am făcut această introducere ca să ajung la noi, în România, ţară UE cu niscaiva traduceri pe piaţa internaţională. Evident că odată intraţi în spaţiul literar românesc, regulile discuţiei se schimbă. Nu putem vorbi despre genuri cu acuitate polemică, suntem o literatură excesiv de minoră cu o diversitate excesiv de minoră a practicării genurilor, prin comparaţie cu alte state europene, acţionăm după alte soiuri de “inducţii”, foarte închistate, foarte liminale, foarte inhibate, ca orice literatură minoră. Sociologic, chestiunea poate fi explicată uşor: dacă ai o politică şi o economie deficitare la capitolul mobilitate creativă, e greu să ai şi un ambient cultural la antipodul majoritar, sectoarele sociale sunt legate între ele prin interdependenţe cronice, se ştie şi n-are rost să ne tot auto-gratulăm cu fumigene naţionaliste că am fi producătorii unei culturi virile internaţional, a unei “anxietăţi a influenţei”, să fim serioşi şi întregi la cap, chiar dacă stările astea de fapt sunt mereu frustrante. Aaa, că, per total, ca esenţă “en gros” de manifestare, spiritul literar european nu a pus niciodată prea mare preţ pe discursul genului, fiind interesat constant de revoluţii stilistice, estetice, ştiinţifice, filosofice sau fenomenologice în artă, în literatură sau în critica şi teoria literară, de originalitatea Cogito-ului, asta este altceva, dar aici discutăm despre un praxis de piaţă editorială. Şi dacă tot Tim Parks ne pune la dispoziţie o măsurătoare a culturii cărţii pe baza aspectului conversaţiei naţionale, ar fi păcat să nu apucăm acest fir de analiză privind anumite chestiuni de comportament editorial din literatura noastră contemporană.
Editura Herg Benet, de pildă. Ce diferenţiază din punct de vedere al comportamentului editorial această editură tânără de edituri influente precum Humanitas sau Polirom? Înainte de toate, felul în care se raportează la ideea de conversaţie naţională. Iar de-aici decurge şi o politică a genurilor literare. Genul post-apocaliptic sau thriller-ul, ca să dau doar două exemple, pot fi găsite, evident, la Humanitas şi Polirom. Nemira este cunoscută ca un vechi promotor al literaturii de suspans şi Science-Fiction în România. De asemenea, Leda. RAO. Tritonic-ul. Paladin – F&SF. Sau proaspăt reactivata colecţie Enigma a editurii Univers. Şi atunci, care e problema? Autorii autohtoni de gen sunt problema. Editurile sus-menţionate par a afişa o cvasi-penurie la acest capitol. Am putea crede că acest segment chiar nu există în România. Numai că realitatea contrazice tentaţia speculaţiei prăpăstioase, iar dovada că lucrurile stau altfel o găsim la Herg Benet într-o fertilitate admirabilă: thriller, mistery, policier, Sci-Fi, noir, New Weird, Steampunk, slipstream, distopie, horror, neogoth, doar la o primă vedere. Şi toate scrise de autori români. Şi nu doar autori români, ci mulţi dintre ei autori tineri, unii chiar foarte tineri. Deci, avem de-a face cu un asamblaj editorial ambiţios în relaţia cu conversaţia naţională şi cu “mecanica” genurilor, cu o editură cu un lanţ de difuzare extrem de dinamic şi care, din câte se observă, chiar încearcă să vândă într-o logică occidentală a conceptului de bestseller.

“Sânge satanic”, “Ani cu alcool şi sex” , “Rezervaţia unicornilor”

De exemplu, Cristina Nemerovschi. Cristina Nemerovschi egal Herg Benet. Să ne concentrăm atenţia pe triologia acesteia compusă din “Sânge satanic”, “Ani cu alcool şi sex” şi “Rezervaţia unicornilor”, la evoluţia ei pe piaţă şi la reacţia publicului. După câte mi-a declarat scriitoarea într-o micuţă “interpelare” pe Facebook, trilogia a evoluat, ca cifră de vânzări, în felul următor: “Despre trilogie ar fi cam aşa, până în prezent: <> a trecut de 10.000 de exemplare şi în prezent e în pregătire ed. a 4-a, iar <> şi <> au trecut şi ele, fiecare, de 5.000 vândute. Iar vânzările trilogiei cresc mult de la an la an, adica e în continuare cerută”. Cifrele sunt impresionante, ţinând cont că discutăm despre o editură destul de tânără, fără capitalul “totemic” al unei Humanitas, Polirom sau Cartea Românească, deci fără să înregistreze vânzări şi pe bază de imponderabilitate, şi despre de un autor care nu beneficiază în prezent de susţinerea media imperială de care au parte alţi scriitori români, descurcându-se în materie de promovare în proporţie de 80 şi ceva % strict cu ceea ce-i oferă zona New Media. Ce concluzie putem trage privind aceste cifre? Aflându-ne într-o ţară în care epuizarea unui tiraj de 300 de exemplare ţine cel mai adesea de domeniul rarităţii, putem spune că avem de-a face, prin Cristina Nemerovschi, cu un market phenomenon. Vinde. Şi vinde pe principiul nord-amercian al cărţilor-cult. La o căutare de suprafaţă a celor trei titluri pe Google vom nimeri într-un succes de public cum rar vedem prin România, “Sânge satanic”, “Ani cu alcool şi sex” şi “Rezervaţia unicornilor” sunt efectiv devorate şi recenzate pe reţele de socializare, bloguri sau platforme precum Goodreads de categoria de vârstă (cu aproximaţie) 13-20 de ani. Altfel spus, trilogia Cristinei Nemerovschi are ingredientele necesare pentru a se impune într-un anumit sector al conversaţiei naţionale după tiparul de aderenţă anti-socială al unui Irvine Welsh sau Chuck Palahniuk.
Post-grunge, visceralitate nihilistă, post-existenţialism, demitizări anti-sistem, anti-consumerism, beţii crunte, furie lucidă, ani de nebunie dark prin cluburi şi taverne rock, mizantropie, droguri, moarte, cimitire, depresie, sado-masochism, izolare, crimă şi multe, multe altele – totul filtrat diegetic la persoana I în trilogie prin experienţele cataclismice ale unui personaj masculin numit M., o veritabilă bombă umblătoare în relaţie cu tot ceea ce reprezintă ipocrizie motivaţională şi convenţie de viaţă “conservatoare” în societatea românească contemporană. Nu în mod esenţial, dar pot fi depistate anumite ecouri tematice în ilustrarea ideii radicale de om şi a ideii radicale de viaţă care pun trilogia Cristinei Nemerovschi într-un raport de ofensivă socială cu dialectica trăiristă a romanului devenirii, practicat intens la noi în perioada interbelică: cum ar fi motivul flaneur-ului, a celui care concepe vagabondajul şi scandalul existenţial drept cea mai intensă formă de foc interior şi cea mai onestă metodă de investigare sentimentală a relaţiilor interumane. Într-o altă ordine de idei, prin M., Cristina Nemerovschi încearcă să ne ofere o demonstraţie riguroasă şi aglomerată cu nisipuri mişcătoare despre un anumit buton de salvare care ar exista în mijlocul lucurilor. Veţi vedea în ce mod, citind în special ultimul roman din trilogie, “Rezervaţia unicornilor”. Cumva, se simte, însă fără vreo proiecţie ideologică, şi o adiere ideatică din zona teoriei sociale a situaţioniştilor lui Guy Debord în opiniile lui M. Trebuie menţionat că ideile lui Guy Debord despre situaţionism, majoritatea teoretizate tranşant din perspectiva gândirii critice a anti-consumerismului în celebra sa lucrare “Societatea spectacolului”, au avut o influenţă covârşitoare asupra studenţilor ieşiţi pe străzile Parisului în mai ’68. În privinţa interacţiunilor dintre oameni, situaţioniştii spuneau că trebuie să ne gândim la “momentul imediat” ca la momentul cu cel mai mare potenţial de schimbare şi că obţinerea unei libertăţi autentice nu poate veni decât pe fondul afecării relaţiilor de putere dintre indivizi prin crearea unor situaţii în propria viaţă de dezaxare a normelor sociale. În acest spirit, situaţioniştii vorbeau despre practicarea “derivei” în raporturile sociale dintre indivizi. Asta veţi găsi, însă într-o conotare instinctuală şi nu printr-un set de convingeri “sociologice”, şi în cazul lui M., pe care Cristina Nemerovschi nu pare a-l fi conceput doar în piele de personaj literar, ci pare a-i fi extins funcţionalitatea şi spre o utilitate programatică interactivă cu cititorul, în sensul că M. îndeplineşte şi o funcţie de reprezentativitate, vine şi ca un soi de “emisar” neo-romantic al nevoii sănătoase de revoltă anti-generaţionistă a unei categorii de vârstă – adolescenţii consumatori de cultură rock, aceştia formând de altfel şi masa critică a cititorilor ei. În ceea ce priveşte scriitura trilogiei, găsim următoarele forţe stilistice cu bătaie epică lungă extrem de bine exploatate în construcţia narativă şi-n cuplajul total al trilogiei: densitate, febrilitate, acuitate. Fără să mă lungesc inutil – o trilogie foarte bună, care îşi atinge toate mizele, în contul Cristinei Nemerovschi. “Mi-a plăcut cel mai mult verva romanului, atribut esenţial al unui debut literar memorabil”, spune Mircea Cărtărescu pe copera a IV-a celei de-a treia ediţii din “Sânge satanic”. Despre acelaşi roman, Doina Ruşti afirmă: “Sânge satanic e o carte excepţional scrisă, care nu seamănă cu nimic!” Felix Nicolau: “Cristina Nemerovschi este un Caragiale al zilelor noastre”. Iar Emil Brumaru: “Un roman cu umor nebun!”

Acum ceva timp, citeam pe un articol pe hyperliteratura.ro intitulat “Aş vrea să văd autori români care să vândă”, semnat de Mario de Mezzo. Las deoparte faptul că articolul cu pricina conţinea foarte multe inadvertenţe de interpretare realistă a mediului editorial. Autorul spunea că şi-ar dori să mai vadă în România cărţi care să “stârnească isterii”, dând exemplu priza enormă la public pe care o înregistra în urmă cu 25 de ani “Elevul Dima dintr-a şaptea” al lui Mihail Drumeş, deplângând faptul că “un tiraj de 800 de exemplare într-un an de zile al unei cărți românești a ajuns să fie un bestseller”. Dacă e să mergem pe acest raţionament de profilare a pieţei editoriale româneşti, înseamnă sau nu miile de exmplare vândute din trilogia Cristinei Nemerovschi un fenomen spectaculos de public? Avem sau nu de-a face cu o zonă a pieţei de carte pe care Herg Benet o reanimează într-o emergenţă incredibilă şi într-un stil ca o gură de aer proaspăt a capitalului editorial de carte? Mai are rost să dăm vreun răspuns?”

Liviu G. Stan, în revista Bucovina Literară