„O insultă binevenită la adresa ipocriziei cu iz burghez”

„Cartea este revoltătoare pentru stomăcelele sensibile și educate. Pentru cei care cred că educația înseamnă să ajungi sclav. E o insultă binevenită la adresa ipocriziei cu iz burghezesc, cu pretenții puritane și puriste, într-un sistem încremenit și decrepit de legi și tradiții penibile. Sânge satanic este o revoltă în sine. Ceea ce personal mi se pare foarte bine, nu vrei ca cititorul tău să lâncezească într-un scaun confortabil, cu sinapsele intrate în stand by, vrei să-l intrigi, să-l înfurii, să nu uite.

Cred că e uman să fii vulgar sau să urăști lumea, la fel cum e uman să greșești sau să ai slăbiciuni. Agreez lecturile care reușesc să creeze o ruptură, să disloce, să arunce cu pietre și să blasfemieze băltirea intelectuală (și nu numai). Destule personaje pe scena asta – M. este vocea întâi, cel care onorează, ca să zic așa, epicul cărții cu propria-i mizantropie, misoginie, bisexualitate, adicții, narcisismul, refulările/defulările etc. și actanții secunzi, dar omniprezenți, iubitul său B, iubita sa R. și sora de 14 ani a acesteia, D., precum și amicul care ține chefurile nebune, A.

M. ascultă black metal, are înclinații sataniste, este autorul unei filosofii proprii, este tipul de om care s-a lepădat de stereotipii, (pre)concepții, rahaturi existențiale și automatisme inutile, politicoșenii sau ambiții. Existența sa insulară și dionisiacă până în ultima moleculă s-a rupt de societate, e o prezență anarhică, dependentă de droguri și alcoale, dependentă de umori și de batjocorirea prostiei.

În cartea Cristinei, prostia e o entitate. Ceva mucilaginos, de sine stătător, care se metastaziază și devine o stare firească și necesară. M. nu se luptă cu prostia, rămâne un spectator care se amuză, o blamează și o împunge. Trăiește on the edge orice ar fi, și este într-o perpetuă căutare ontologică. Caută sensuri sau sensul, citește enorm, scrie o carte și nu are pudibonderii gratuite.

Un statut de marginal, privit ca un specimen nereușit al societății, un Frankentein care îți va revoluționa confortul psihic, moral, emoțional. Lumea e un cumul de ființe senilizate de autosuficiență și regresie continuă, iar M. apare și profetizează a new world order. Împreună cu prietenii lui, în teribilismul adolescentin și curățit de orice ipocrizie a maturității, trăiesc în afara a tot ceea ce înseamnă și definește conceptul de om.

Nu e vorba de animalism sau de ură patologică, e vorba de inocență. De fapt, cartea Cristinei, oricât de necredibil și aparent nejustificabil ar suna la prima vedere, vorbește despre arhetipurile inocenței, despre candoarea primă pe care societatea o pervertește, o convertește, o învață reguli și îi arată ce e binele și răul. Or inocența își are propriile norme și proprii zei. Când ceva sau cineva o neagă, o ejectează și o pângărește, inocența se apară. Și se încarnează în exemplare autentice homo sapiens sapiens cum e M.

Am găsit, dincolo de fervoarea cu care băiatul acesta urăște lumea, romantismul și idealismul unei continue căutari a fanteziei creatoare, a reordonării lumii, pentru că, de fapt, în M. se ascunde umanitatea celui care iubește și este dezarmat de iubire.
Ura și greața metafizică se materializează în oamenii pe care îi întâlnește, în șefa de la locul său de muncă și care este de o incredibilă prostie și analfabetism, în blonda care-i ia cu mașina pe M. și pe B. când făceau autostopul și mulți alții. Citind cartea, mi-am amintit brusc de expresionismul lui Ensor sau de Bosch sau de simbolistul Redon.

Pe parcursul volumului, solilocul lui M. devine tot mai furibund, o ură aproape eterică, sinucigașă, în care sunt anulate toate reperele, toate legile care guvernează fericirea simulată a celorlalți oameni. Totul pare atât de artificial pe lângă autenticitatea grotescului urii și pizmei acestui personaj.

Paradoxal, ura lui M. gravitează în jurul iubirii pentru R. O iubire care caută inocența, primordialul, acel ceva crud. R. este femeia totală, cu toate defectele ei, este non-femeia, zeița dark cu buzele negre, complet atipică pentru ceea ce poate fi definit ca specie feminină. În rest, misoginismul lui M. nu cunoaște opreliști, bine întemeiat pe motive care ocupă zeci de pagini de carte. Delicios.

Întreaga carte este un periplu intens, faustian, nebun și agresiv prin mintea lui M. în degringolada de chefuri demente, tentative de sinucidere, sex cu bărbați, femei, părinți, rockotecă, droguri, între care se zărește dragostea și vulnerabilitatea.

Cartea ar putea fi acuzată de necredibilitate în relaționările lui M. cu oamenii din jur din cauza prostiei exagerate de care dau dovadă acești figuranți. Este incredibil de proastă șefa lui M., atât de proastă și de analfabetă, încât m-a făcut să ridic o sprânceană. Adică până unde poate să ajungă prostia?! Astfel, singurul reproș, să zic așa, ar fi că figuranților le lipsește verosimilul, au o prostie la limita absurdului, la limita acceptabilului, exagerata, ceva cu care nu m-am putut împăca.

Dincolo de asta, cartea, cel mai probabil, a reușit să dăuneze grav sănătății multor oameni în mâna cărora a căzut, un lucru pentru care trebuie felicitată.”

Ioana Vighi

Sursa: http://hyperliteratura.ro/sange-satanic/#.UOvxQHdclH0