
Despre cărți
„Iubirea Dorei pentru Luna și a Lunei peste Dora ar putea să treacă hotarele infinitului”
„A existat un anumit motiv pentru care a durat atât de mult parcurgerea acestei cărți, așa că fără să mă eschivez, voi spune adevărul adevărat. În primul rând, simțeam nevoia să o las o perioadă la o parte, citind altceva, poate mai puțin complex din punct de vedere al simțămintelor personajelor, a tot ceea ce am putut afla și trăi alături de Dora și Luna. Poate mai mult din partea Dorei, ținând cont că întregul roman a fost relatat din perspectiva acesteia. Luna fost pentru mine – și încă mai este și în acestă clipă – un mister, un semn de întrebare la care nu-i voi găsi probabil niciun răspuns; poate-mi va apărea într-o seară în vreun vis și-mi va înlătura această enigmă. Dar există marea posibilitate să nu o facă, ținând cont că o sumedenie de cititori, sunt sigură, ar vrea să-i vorbească; eu cu ce sunt mai presus de ceilalți, încât să mă aleagă pe mine dintr-atâția? Sau poate dacă s-ar întâmpla, m-aș fâstâci în fața ei, nu aș ști ce să-i spun, și ar începe să râdă cu o poftă molipsitoare, încât n-aș putea rezista, și aș acompania-o. Cu acel sunet care a umplut atâtea pagini din roman. Și cum am stat și am reflectat la acest gând două, trei, patru, zece secunde, am ajuns la concluzia că mai bine întrebarea nu ar trebui să-și aibă răspuns; cel puțin, nu în capul meu. De ce? Pentru că așa o voi ține minte mai multă vreme de acum încolo, precum luna misterioasă de pe cer, cea ce a trăit și trăiește veșnic în taine, și care-ți râde în față, până se prăpădește. Poate am ținut mai mult la ea decât la Dora, poate am apreciat-o și am vrut să o cunosc bine decât pe Dora, chiar dacă amândouă formau un tot, un corp, un suflet, un creier. Am vrut să o știu mai bine pe Luna, deoarece ea a fost un personaj ce nu am reușit eu să devin, mai independentă, mai cum vrea ea să fie, mai altfel. În schimb, Dora, oricât de mult reușea să se apropie de Luna, încă semăna într-un fel cu mine.
Au existat momente în care a fost necesar să mă opresc din citit – și acesta este punctul secundar (al doilea rând) din motivul pentru care mi-a luat mult prea mult ca să o termin. Unele scene m-au făcut cu greu să înțeleg de ce în această Românie, faptul că ești altfel este considerat ca fiind o boală, un lucru trimis de la Diavol pentru a schimba treaba lui Dumnezeu. Există țări în care s-a legalizat relația dintre două persoane de același sex, în care homosexualitatea nu mai este privită precum, să zicem, un viciu nesănătos. Sinceră să fiu, am descoperit o calitate pe care astfel de persoane considerate anormale, sunt mult mai normale decât un om catalogat de la început ca fiind normal. Eu cred că adevărata problemă se află în persoanele care-i discriminează, ci nu în faptul că aceștia doresc să-și manifeste dragostea în public, sau că se pot gândi – Doamne ferește! Cum să facă chestia asta oribilă? – la o viață lângă o persoană care nu-ți poate dărui copii decât prin alte căi. Și ca să fac o mică paranteză: și așa, în țara asta, unde cei mici primesc viață în schimbul alocațiilor pentru băutură, sau prin cerșit, eu consider că este mult mai bine să nu mai existe. Acesta era un al doilea, dar și ultimul motiv, totodată, pentru care mă opream atât de des din citit, astfel terminând cartea într-un timp foarte lung.
Fragmentul de mai sus l-am scris și din dorința mea de a spune ceea ce mă deranjează – pe lângă multe altele – la mentalitatea din această țară, dar și pentru că Dora Minodora și Luna Betiluna au trebuit să treacă prin aceste momente, pentru a le face – asta e ceea ce-am observat eu – să se iubească și mai mult, să râdă, și să-și dea seama de faptul că întâlnirea lor chiar nu a fost una întâmplătoare. Consecințele între cunoașterea persoanei celeilalte nu a fost ceva pur întâmplător. Inițial chiar credeam că Dora Minodora și Luna Betiluna sunt niște nume ce au fost create de aceasta pentru a da o mai mare legătură între cele două, și că cele menționate în carte sunt doar pur ficțiune.” (Andreea)
CONTINUAREA AICI: http://padeniye.blogspot.ro/2015/01/papusile-de-cristina-nemerovschi.html
0 comments