„Este despre moarte, în primul rând. Despre suferință și acceptare. Despre iubire”

“La ce mai e bună iubirea, dacă ea nu poate salva pe nimeni de la moarte?” Așa începe și așa se și termină cel mai nou roman al Cristinei Nemerovschi, “Păpușile”, apărut la finalul anului 2014. O idee interesantă să începi primul și ultimul paragraf cu o frază identică, cu atât mai mult cu cât întreaga narațiune este o încercare detaliată și – aș spune eu – reușită de a da un răspuns coerent și memorabil la această întrebare.

Dora, personajul principal, una dintre cele două “păpuși”, are 18 ani în 2011, când o cunoaște pe Luna, într-o vacanță neașteptată la mare. Deși cântă într-o trupă rock și are impresionante aventuri erotice, Dora este vulnerabilă; vine dintr-o familie conformistă, cu un tată ce încearcă să-i restrângă libertatea, necunoscând-o cu adevărat, cu o mamă vitregă cu doar câțiva ani mai în vârstă, care îi ajunge în final cea mai bună prietenă. La fel ca Vicky din nymphette_dark99, un alt roman al Cristinei Nemerovschi, Dora are și ea un secret despre care nu poate vorbi nimănui, legat de dispariția neașteptată a mamei adevărate, Eva, ruptă definitiv din viața ei pe când ea avea 11 ani. Luna, cealaltă “păpușă”, pare opusul, la prima vedere: rebelă, nonșalată, senzuală, impulsivă, artistă. În realitate, iubirea căreia îi dau frâu liber cele două ajunge să le niveleze cumva personalitățile, să le șlefuiască asemănător, încât, după un an de relație, par mai degrabă două surori care se bucură de fiecare zi trăită împreună, două iubite care nu caută neapărat să se completeze una pe cealaltă. Cartea urmărește trei ani din viața Dorei și Lunei, din 2011 până în 2014, singurii trei ani ai lor împreună.

Structurată în două părți, “Iubirea” și „Moartea”, „Păpușile” este o carte care te zdruncină și te doare, indiferent de vârstă, de sex sau de experiența ta de viață. Îți amintește că moartea poate lovi pe neașteptate, pe oricine, chiar în momentul în care ești cel mai împăcat cu tine, când ai ajuns la un liman. Moartea, ca și iubirea, se poate năpusti în viața ta de oriunde, ca un animal de pradă:

“Poți muri când ai fost la piață și ai cumpărat toate ingredientele pentru zacuscă. Simți deja în nări mirosul plăcut de vinete coapte, te bucuri de toamna asta care îți amintește de copilărie, și te oprești la marginea trotuarului pentru a pune ceva mărunțiș în poala unei bătrâne care îți aduce aminte de bunica ta. Un camion condus de un șofer mahmur intra peste bordură, te lovește, te târâște metri întregi, izbitura dizlocă și amestecă totul în tine. Și mori. Poți să mori când mergi fără griji pe stradă, fluierând, cu un covrig cu susan în mână, și, de la etajul zece al unui bloc, o jumătate de balcon decide chiar atunci că a venit vremea să nu mai continue lupta cu gravitația. Îți cade în cap și mori. Poți muri când ajuți copii să treacă strada, când donezi bani, când asculți din milă povestea plictisitoare a unei bătrâne care s-a lipit de tine pe o bancă, în stația de autobuz. Poți muri în timp ce dai locul în transportul în comun, în timp ce urci scările, în timp ce mănânci un măr. Poți muri alergând pe bandă, poți muri în timp ce îți cumperi bocanci noi și te bucuri că au numărul tău. Poți muri în timp ce plătești întreținerea sau în timp ce repari televizorul părinților tăi. Poți muri în timp ce acoperi un coleg care a șters-o mai devreme de la muncă. Poți muri la înmormântări, la botezuri, la nunți, la majorate. Poți muri la ședința cu părinții. Poți muri ascultându-ți albumul preferat.”

Cristina Nemerovschi ține bine în frâu atât ironia, cât și suspansul. Știi încă din prolog ce se va întâmpla cu Luna, și, cu toate astea, povestea propriu-zisă te surprinde și te atinge. (Alexandru Petria)

CONTINUAREA AICI: http://www.catchy.ro/ce-ramane-dupa-iubire-si-moarte/69503