Cărțile clasice și cărțile de azi

Oare de ce toți așa-zișii iubitori de literatură clasică se simt amenințați de scriitorii de azi? De ce simt nevoia să spună peste tot că numai aia a fost “literatura adevărată”, că alea au fost “cărțile care îți schimbă viața”, în timp ce tot ce se scrie azi e o mizerie? De multe ori m-a bătut gândul să-i întreb oare cu ce le-a schimbat viața un Balzac, cu poveștile lui despre bătrâni zgârciți, sau un Vasile Alecsandri, cu poeziile patriotice sau cu pastelurile de primăvară? Cum le-a format filosofia de viață romanul Ion sau cum i-a făcut nuvela Sobieski și românii să-și descopere adevăratul eu. De fapt, cred că e vorba doar despre încercarea de a-și justifica lenea – oamenii respectivi nu au mai vrut să citească nimic altceva după ce au terminat școala, și acum au nostalgia acelor lecturi. Nici măcar nu suspină după ele, propriu zis – sunt convinsă că, dacă îi întrebi, nu-și mai amintesc nimic! – ci după vremurile de atunci și tinerețea pierdută.

Categoric, în schimb, literatura de azi are vârfuri, are cărți care îți schimbă viața de nu te vezi, care dau cu tine de pământ și te reconstruiesc. Autorii pot scrie despre orice acum, se tem mai puțin de tabu-uri și de a fi judecați, pot pătrunde cât de adânc își doresc în psihologia umană, și pot să-și folosească experiențele personale în mod direct. Autorul de azi scrie despre el, nu despre fapte de vitejie și alte labe triste care i se cer, nu despre povești voalate care să nu lezeze obrazul sensibil al nu știu cui. Cărțile de azi nu te adorm și plictisesc cu “învățăminte” pe care trebuie să le deprinzi în pluton, tot cititorul să rămână cu aceeași “morală” în minte, ca filmele educative care se pun deținuților ca să fie reabilitați social – cărțile de azi sunt reale, carne și sânge, tocmai pentru că fiecare cititor înțelege ceea ce i se potrivește lui de acolo, nu există un mesaj general valabil.

Cărțile de azi (bune) sunt scrise tot mai puțin pentru ca autorul să facă paradă de erudiție. Sunt scrise ca să spună o poveste, iar literatura asta este – capacitatea de a spune o poveste coerentă, veridică și captivantă, nu o vitrină cu bibelouri pe care să le admire snobii.

Dacă vrem atât de mult să ne prețuim trecutul, soluția ar fi să studiem acei clasici care azi nu mai au valoare literară la orele de ISTORIE, iar la literatură să facem literatură. Să păstrăm la ora de română doar clasicii care au trecut testul timpului – iar testul timpului presupune ca o carte să mai aibă relevanță și azi. Acei clasici care merită vor supraviețui oricum, pentru că încă sunt citiți cu plăcere, și cu siguranță vor mai fi.

Pentru că îmi plăcea foarte mult să citesc și citeam tot ce găseam, mi-am umplut adolescența și pre-adolescența fără să vreau și cu foarte multe cărți mediocre, scrise de clasici, pentru că nu le aveam atunci pe astea de acum, nu aveam o varietate atât de mare din care să pot alege, iar bucuria de a citi mai mereu biruia subiectul ușor retardat sau stilul greoi, bolovănos. Nu au fost inutile, m-au învățat ușor, ușor să înțeleg ce înseamnă o carte bună. Dar nu aș mai chinui cu ele pe nimeni în ziua de azi, nu le-aș recomanda nimănui. Între Puiul și Jocurile foamei, între Prăvale Baba și Inima mea și alte găuri negre, între poeziile (?) lui Ienăchiță Văcărescu  și Jurnalul unui adolescent timid, între Stendhal și Murakami, acum știu exact ce aș alege 😊.