„Într-o zi vei primi un mesaj de la primul cititor care îți va spune că i-ai schimbat viața, și asta va face să merite totul”

Un interviu realizat de Alexandra Bănică – versiunea în engleză poate fi citită aici: http://www.voices-of-the-world.org/culture-and-arts/an-interview-with-romanian-writer-cristina-nemerovschi/

1. Ce te-a determinat să începi să scrii?

Poate o să sune puțin prozaic, dar probabil că motivul decisiv a fost acela că, la un moment dat, am avut destul timp liber 🙂 Când am început romanul “Sânge satanic”, terminasem facultatea de filosofie, îmi luasem licența, făcusem și un master și lucram la dizertație, pe un subiect foarte solicitant, epuizant chiar, și aveam nevoie de un echilibru – să fac în paralel și ceva care mă să relaxeze și captiveze într-un alt fel, mult mai artistic, o contrapondere la ariditatea și precizia filosofiei analitice. Pe scurt, timp de două-trei luni, preocupările mele au oscilat între roman și dizertație, și le-am dus cu bine la capăt pe amândouă.

Dincolo de acest motiv aparent prozaic, că am avut timpul și plăcerea de a scrie literatură, cred că a fost și acea motivație pe care o avem cu toții într-un anumit punct din viețile noastre, anume o teamă că am putea dispărea curând, definitiv, și nimeni nu va ști cu adevărat ce am fost, ce am gândit și ce am simțit. Teama mea s-a concretizat într-o nevoie de a lăsa în urmă o “fotografie” a timpului în care am trăit eu, cu toate preocupările, fricile, revoltele, entuziasmele personale. Am scris sincer și liber, fără să-mi pun problema că va exista cineva concret care va citi toate lucrurile astea. A fost, dacă vrei, ca un mesaj băgat într-o sticlă și aruncat pe mare; am simțit că eu pot face un portret destul de fidel al unui fragment de realitate și că îl pot prezenta în așa fel încât oamenii să se atașeze de el, să-l simtă ca și cum l-ar fi trăit ei înșiși.

2. Cât de greu a fost să ajungi la varianta finală pentru “Sânge satanic”?

Nu a fost deloc greu; eu am o teorie, aceea că o carte este mai valoroasă dacă este lăsată cât mai aproape de forma ei inițială, așa cum a “țâșnit” din mintea autorului. Eu cred foarte mult în cărțile care se scriu într-o anumită măsură singure, care te ghidează pe tine, în loc să le ghidezi tu pe ele, să faci un milion de variante, de scheme, de liste cu personaje și așa mai departe… Mai cred că o carte scrisă este un bun examen psihanalitic pentru autor, de asta scrisul trebuie lăsat cât mai necontrolat, cât mai puțin premeditat. Pasajele din cărțile mele la care țin cel mai mult sunt cele în care nu sunt sigură de ce am zis ce am zis 🙂 Firește, teoria mea nu este un îndemn pentru autori de a-și lăsa cărțile scrise neglijent, cu ambiguități sau chiar erori de redactare – îi datorezi manuscrisului tău să ajungă la cititori într-o formă decentă; logic, și eu îmi citesc de zece ori manuscrisele înainte de a pleca spre tipar, doar că încerc să nu schimb substanța cărții, să nu-i alterez suflul, viața ei proprie.

Așa stând lucrurile, nu au fost multe variante intermediare la „Sânge satanic”. Ceea ce citiți voi acum este în proporție de 98% exact ce am scris eu. Am făcut un singur lucru înainte de a trimite cartea la tipar (și cred că n-am mai spus asta până acum, e o dezvăluire în premieră!): am mai schimbat puțin ordinea capitolelor. Aveam chef să mă joc puțin și, oricum, romanul este conceput ca un puzzle, orice bucată întregește tabloul, dar poate sta în locuri diferite în peisajul lui.

3. Care a fost reacția persoanelor care ți-au citit varianta neprelucrată a cărților?

Singurele persoane care au citit versiunea primă, brută a unor fragmente din roman au fost redactorii revistei EgoPHobia, o revistă online nonconformistă și foarte apreciată, care le-au primit cu entuziasm, și cărora le datorez foarte mult, pentru că nu mă gândisem până atunci că această jucărie a mea (romanul) ar merge să fie publicat. Era pur și simplu o plăcere a mea, un hobby, iar ei m-au încurajat, au insistat, au avut deci o reacție foarte bună față de fragmentele acelea; mi-au spus că este mult mai bun decât romanele pe teme asemănătoare apărute recent, care avuseseră deja succes atât la public, cât și la critica literară. Mă bucur că i-am ascultat!

4. Ți-a zis cineva până acum (argumentând) de ce crede că ceea ce scrii tu este total nebun/nepotrivit? Exemplu?

Cu foarte, foarte puține excepții, cei care au reacții pline de furie la adresa cărților mele nu reușesc să argumenteze de ce. Este un bun exemplu pentru ceea ce se înțelege prin “furie oarbă” – ei simt teamă și revoltă față de aceste cărți, dar nu pot preciza de ce, nu pot pune degetul pe propria lor rană. Partea haioasă este că nici măcar nu le-au citit. În general, se rezumă la sinopsis, sau la ceea ce se aude pe internet despre subiectele cărților.

Câțiva mai îndrăzneți și îndârjiți au încercat să formuleze un fel de argumente, patinând și mai mult spre ridicol – de pildă, vreo doi, trei au spus că „Sânge satanic” n-ar fi trebuit scrisă așa, pentru că face de râs rockerii, care vor fi în urma acestei cărți percepuți de pensionari ca niște tineri dezinhibați care fac sex, frecventează concerte și consumă alcool, ba chiar, culmea, poartă și haine închise la culoare, în timp ce, în realitate, desigur că rockerii ascultă numai muzică ușoară cântată de Angela Similea și umblă pe stradă îmbrăcați în pijamale roz bonbon cu Hello Kitty. Alții au spus că romane precum „nymphette_dark99” strică mentalitatea fetelor de 13 ani, care se vor simți obligate (!) să facă sex de la vârste fragede cu camionagii ascultători de manele. Genul ăsta de oameni chiar au senzația că aduc argumente și, bineînțeles, orice potențială discuție cu ei este lipsită de sens – niciodată nu vor înțelege conceptul de ficțiune, de artă, nu au cum să-și reprezinte ideea că un roman nu este o carte de self help, un manual care să-ți spună EXACT cum să trăiești. O carte de ficțiune e scrisă ca să-ți placă, ca să te delecteze, să te pună pe gânduri, să te fascineze, să-ți lărgească imaginația, să te inspire, să te incite să mai citești și altceva, să te facă să-ți pui întrebări, să te invite la introspecție și cam atât. Nu cred că sunt mulți adolescenți care citesc un roman ca să afle cum se scoate ochiul cuiva cu un briceag. Pentru asta există destule site-uri specializate…

5. Ce mesaje ai încercat să transmiți prin poveștile lui M., Vicky, Gigi Anghelescu, Ulf, Corbu și toate personajele create de tine?

E o întrebare bună, mai ales că, exact așa cum intuiești, în realitate este un mesaj asemănător pe care îl transmit toate aceste personaje. Atât M., cât și Ulf, Corbu sau Vicky, și mai nou Luna transmit un mesaj al autenticității și al obsesiei pentru libertate. Dacă ai sta de vorbă la o bere cu oricare dintre aceste personaje, el sau ea ți-ar spune că lucrul cel mai bun pe care-l poți face pe lumea asta este să-ți trăiești viața intens, cu pasiune, cu disperare uneori, să-ți cauți propriul drum și să nu te abați de la el, indiferent ce spun cei din jur, indiferent cât de greu este uneori să pășești pe el. Să descoperi ceea ce îți produce entuziasm, ceea ce te face fericit; să cauți numai acei oameni care te inspiră. Să nu irosești timp și să nu te irosești pe tine. Să nu ai timpi morți.

M-a bucurat foarte mult să observ că în mesajele pe care le primesc de la cititori se regăsește des ideea că personajele mele i-au făcut să-și prețuiască mai mult propria viață; foarte mulți au interpretat cărțile mele ca pe o declarație de dragoste adusă vieții, și nu oricărei vieți, ci acelei intense, reale, care nu presupune imitație, drumuri deja umblate de alții, măști, supraviețuire. Cred că e o interpretare foarte aproape de adevăr.

Personajele mai transmit și un mesaj al revoltei. O revoltă față de societate, față de clișee, de superficial și formă fără fond. Cred că nu ai cum să încerci să schimbi în bine ceea ce te înconjoară dacă mai înainte nu identifici ceea ce te deranjează, ceea ce e greșit. Revolta este bună, ea ne ține lucizi.

6. De unde te-ai inspirat pentru aceste personaje?

În primul rând, m-am inspirat din ceea ce am trăit eu; pe urmă, m-am inspirat din ceea ce au trăit oameni apropiați mie. Cred că inspirația poate veni de oriunde, trebuie doar să fii deschis, să nu ai prejudecăți. Firește, și imaginația ocupă un rol important; nu cred că poți face ficțiune memorabilă fără să îți pui și imaginația la contribuție, să fabulezi… În plus, tot ceea ce îți place din cărțile citite, din muzica ascultată sau din filmele pe care le iubești se imprimă în tine și, mai devreme sau mai târziu, își face loc în ceea ce creezi.

Mie îmi place mult însă și acel sâmbure autobiografic, personal, în jurul căruia construiești întregul tablou. Se poate și fără el, într-adevăr, dar eu până acum nu am scris încă o carte care să fie doar un produs al imaginației, fără elemente din biografia mea. Când scrii despre tine ești mai motivat, asta e părerea mea, și este ceea ce am învățat din experiență. Eu scriu și pentru că vreau să las în urmă acel mesaj în sticlă despre care îți spuneam la început – vreau în primul rând ca eu să citesc cărțile astea peste mult timp și să-mi amintesc ce simțeam în anumite perioade din viața mea.

7. Crezi că este important ca oamenii să citească altfel de lectură în afară de cea recomandata de profesori? De ce?

Este foarte important, din punctul meu de vedere. Nimic nu se compară cu bucuria de a descoperi pe cont propriu o carte în care să te regăsești total, care să îți vorbească pe limba ta, care să te marcheze pentru mult timp. Nu am nimic impotriva lecturilor din manualele școlare, și eu am crescut cu ele, mi-au deschis gustul pentru a citi mai mult, dar cred că toată lumea trebuie să înțeleagă că fiecare generație are nevoie de alt gen de lecturi, fiecare generație are o sensibilitate diferită. Este extrem de important ca adolescenții să simtă pe propria lor piele că literatura este în primul rând o plăcere, nu o obligație. Mie îmi scriu foarte mulți adolescenți care îmi spun că nu se pot regăsi în Ion sau în Moara cu noroc, și unul dintre motive este că nu au fost încurajați să citească și altceva; dacă ar citi câte puțin din tot, ar putea să aprecieze mai mult diversitatea și chiar să rezoneze și cu aceste cărți, măcar privite ca fapt divers, ca un fel de ciudățenii. Părerea mea este că trebuie îmbinate lecturile școlare cu cele așa-zise de divertisment, cele la care adolescenții ajung prin recomandările colegilor. Mă întristează rău când văd la târgurile de carte părinți care le interzic adolescenților să cumpere romane de dragoste sau distopii la modă – părinții ar trebui să înțeleagă că orice carte pe care fiul sau fiica lor vrea să o citească este binevenită. Îi poate deschide gustul pentru lectură. Tot așa cum, dacă le impui să citească DOAR ce e în programa școlară, vei avea adolescenți care vor rămâne pentru totdeauna cu ideea că literatura este ceva plictisitor și depășit, care nu se compară cu un film sau cu un joc pe calculator. Și e mare păcat, pentru că literatura bună nu-i deloc așa.

Contează foarte mult și ca profesorii de română să fie open-minded și să nu descurajeze încercarea adolescenților de a îmbina ceea ce este obligatoriu cu ceea ce e facultativ și îi atrage de la sine. Eu am avut profesori minunați, care ne încurajau constant să citim cât mai mult și mai divers. Dacă ar mai preda și astăzi, cu siguranță nu ar strâmba din nas dacă cineva ar scrie la teză despre „Jocurile foamei”, să zicem, sau despre „Ultimul avanpost”, al Laviniei Călina. Dimpotrivă, s-ar bucura și ar da puncte în plus pentru originalitate și curaj.

8. Ce cărti “must-read” scrise de autori români le-ai recomanda tinerilor? Dar cărți scrise de autori străini?

Este destul de greu, pe de o parte fiindcă există multe cărți apărute în ultimul timp care ar merita citite și, de cealaltă parte, cred că anumite cărți sunt menite unui anumit tip de public – de fiecare dată când un cititor de-al meu îmi cere să-i sugerez și alte lecturi, încerc să-mi dau seama mai întâi ce fel de persoană este și ce i-a plăcut mai mult în cărțile mele, și abia apoi îi propun un titlu. Dintre autorii români le-aș recomanda Mircea Cărtărescu și Mircea Eliade (și am văzut cu plăcere cum mulți tineri îi descoperă și-i iubesc pe acești autori, mi se pare un lucru excepțional), le-aș mai recomanda și autori din manual cum ar fi Camil Petrescu, Mihail Sebastian, multă poezie – cu poezia cred că trebuie început cu Blaga, Arghezi, Bacovia, N. Stănescu și apoi, ușor-ușor, ajuns la ceea ce se scrie astăzi. Dintre autorii români actuali, i-aș sfătui să se arunce cu pasiune asupra colecției Cărțile Arven de la Editura Herg Benet – asta chiar ar fi un must-read; acolo sunt cărți fantasy, SF, horror, mistery, chiar și romane de dragoste care demonstează foarte clar că și în România se pot scrie romane captivante, cu stofă de bestseller. Și sunt perfecte pentru adolescenți.

Dintre autorii străini este foarte, foarte dificil, pentru că se scrie și se publică enorm. I-aș sfătui să nu ocolească acele cărți cult, care au schimbat, fiecare în felul ei, lumea sau măcar o părticică din ea. De la Dostoievski la Bulgakov și Nabokov și Salinger, de la Miller, Cortazar și Bukovski la Fowles și Oscar Wilde. Apoi, să nu se ferească deloc de literatura de astăzi, să o guste și să rețină doar ceea ce le place, indiferent de cum cataloghează alții acele cărți, bune sau proaste. “Bun”, atunci când vorbim despre cărți, este ceea ce te pune pe tine pe gânduri, ceea ce te schimbă, într-un fel sau altul. Nu am nimic împotriva unor bestseller-uri care au făcut furori printre adolescenți, ba dimpotrivă; am citit de curând John Green și Katja Millay, mi-au plăcut.

Le-aș mai recomanda cărțile mele, dar cred că asta se subînțelege 😛

9. Ce crezi că ar trebui să scrie un autor pentru a-l face pe cititor să evolueze pe plan spiritual și intelectual sau pentru a-l face să reflecteze asupra planurilor pe care le are, dorințelor lui, asupra scopului său în viață? Care este mesajul pe care ar trebui să îl transmită cărțile de astăzi?

Poate o să sune un pic ciudat, dar eu cred că prima datorie pe care o are un scriitor față de cititorii lui este să scrie o carte bună. Cumva, nu este doar prima datorie, ci și singura. Odată ce ai scris o carte bună, care n-ar fi putut fi scrisă de altcineva, ci numai de tine, restul vine de la sine, în sensul că vei atrage acei cititori care intuiesc că s-ar putea regăsi în mesajul tău, în viziunea despre lume pe care o propui tu. Mai este important, de asemenea, să nu trișezi – nu-i prezenta o lume care nu există, nu-i spune că viața e tot timpul roz, nu-l amăgi. Prin simplul fapt că ai scris o carte bună, îl vei face pe cititor să-și pună întrebări, să se gândească la parcursul lui ca ființă umană. Îl vei trezi. Îl vei schimba. Asta e definiția pe care aș da-o eu unei cărți bune: cartea care te schimbă.

Nu e nevoie să-i dai cititorului sfaturi și un plan de viață pe care să-l urmeze cu ochii închiși. Mai important este să-l provoci. Să-l faci pe el să caute ceea ce-l face fericit și să identifice corect ce îl ține în loc, să se scuture de asta.

Un mesaj pe care cred că ar fi interesant și benefic să-l transmită cărțile de astăzi… Probabil să-l facă pe cititor să înțeleagă lucrurile esențiale care există dincolo de o modă sau alta, de o generație sau alta, acea condiție umană care nu s-a schimbat cu adevărat niciodată. Cred că acest mesaj ar da și o speranță celor care nu se simt bine în epoca în care trăiesc – până la urmă, telefoanele mobile, Facebook-ul, Beyonce și reclamele de pe clădiri nu sunt singura realitate; mai există aspirațiile umane, goana după înțelegerea semenilor, după apreciere, durerea iubirilor neîmpărtășite, frica de moarte, de boală, de ratare. Astea sunt lucrurile care au existat înainte de a exista noi și vor rămâne cu siguranță după ce noi vom ieși din peisaj.

10. Cum crezi că îi afectează cărțile tale pe tinerii din ziua de astăzi? Îi ajută?

Da, cred că îi ajută, și asta îmi spun și ei, de fiecare dată când ne vedem sau când schimbăm mesaje pe Facebook. Pe mulți îi ajută chiar într-un mod foarte concret, pe care eu nu l-aș fi prevăzut niciodată: cărțile mele le dau curaj să iasă din relații sufocante, să-și caute sufletele pereche, să le spună celor apropiați că îi iubesc, să nu se complacă în compromisuri, să-și caute drumul propriu – câțiva mi-au spus că și-au ales facultățile diferit de cum ar fi ales înainte de a-mi citi romanele: cărțile mele i-au făcut să își dorească să facă numai ceea ce le place. Alții și-au dat demisia de joburi corporatiste și s-au apucat de lucruri mai artistice: au înființat o trupă, s-au apucat de pictat etc. Poate că în viitor vor ajunge săraci și nemulțumiți și mă vor căuta să mă tragă de urechi, eu sper să nu! 🙂

Îi mai ajută și într-un alt mod, anume că le deschid gustul pentru lectură. Foarte mulți dintre cei care au citit „Sânge satanic” au căutat acele cărți din care erau extrase motto-urile de la începutul capitolelor, o chestie la care nu mă așteptam. Mulți au început să caute și alți autori români, asta mi se pare tot extraordinar.

Cel mai important, cred eu, este că îi îndeamnă la introspecție. Un om împlinit, mulțumit, lipsit de frustrări este acel om care se cunoaște pe sine. Dacă poți printr-o carte să îndemni pe cineva să se cunoască mai mult, e o mare realizare și o mare satisfacție.

11. Cum te-au primit cititorii/criticii când ai publicat “Sânge satanic”?

M-au primit neașteptat de bine. Eram un autor debutant, la o editură aflată și ea la început de drum. O vreme, câteva luni, nici nu am avut cărțile în librării, s-au putut comanda doar online, de pe site-ul editurii. În plus, habar nu aveam cum trebuie făcută promovarea unei cărți, prin urmare nici nu am făcut mare lucru. În condițiile astea, toată verva care s-a iscat în jurul cărții chiar m-a luat prin surprindere. Cititorii au fost entuziasmați, iar cei revoltați de titlu, de limbaj și de subiect au făcut o favoare romanului promovându-l fără să vrea, vorbind obsesiv despre el. Au ajutat și ei ca Sânge satanic să ajungă la public. În numai câteva luni, tirajul primei ediții s-a epuizat și a ieșit cea de-a doua, a fost pur și simplu incredibil.

Criticii literari s-au situat la extreme: unii au scris cu un entuziasm greu de descris despre roman, alții au spus că nu trebuie citit fiindcă e imoral/pornografic. Bucuria mea a fost că primii au citit cartea, vorbind deci în cunoștință de cauză, în timp ce a doua categorie nici nu avea habar cum arată coperta, sau cum se scrie corect numele autorului.

12. Ce mesaje primești de la tineri zilnic?

Mesaje cu foarte multă iubire, care ajung să mă emoționeze teribil și să mă facă să mă întreb serios dacă le merit 🙂 Oamenii îmi spun cum le-am schimbat viața prin cărțile mele, îmi oferă sentimentele lor, cu enorm de multă sinceritate. Multe mesaje mă lasă fără replică și de cele mai multe ori nu reușesc să spun altceva decât un “mulțumesc” care pare foarte palid și impersonal comparat cu felul în care ei îmi oferă sufletul pe tavă, dar sper ca ei să știe că acel “mulțumesc” este spus din toată inima și înseamnă ceva diferit pentru fiecare din ei în parte. Deși primesc mesaje de la foarte mulți cititori, am câte un element cu care îi asociez pe fiecare din ei, încerc să rețin ceva din personalitatea lor. Pentru mine, fiecare cititor cu care am vorbit până acum este unic.

13. De ce crezi că sunt atât de mulți oameni care îți critică înflăcărat carțile?

România, din păcate, este o țară în care există multă ipocrizie. De pildă, pe străzi auzi numai înjurături, și nimeni nu are curajul să se revolte, dar noi oprim lecturi la târgurile de carte pentru că autorul a citit un fragment de roman în care apare cuvântul “caca”. Sunt o grămadă de oameni care vin cu ideea asta preconcepută și cu lipsa de înțelegere: de ce să avem lucruri “urâte” în cărți? Păi, fiindcă până la urmă cărțile reflectă viața, așa cum este ea, diversă și crudă. Mulți s-au revoltat împotriva cărților mele fiindcă au aflat că au cuvinte considerate obscene, dure. Nu și-au pus problema că nimic nu este inutil acolo, cuvintele respective chiar exprimă ceea ce trebuie.

În al doilea rând, oamenii se tem foarte tare de schimbări. Unele dintre cele mai frecvente reproșuri pe care le primesc sunt că: sunt prea tânără ca să fi scris atâtea cărți (nici măcar nu-i adevărat, am debutat la 30 de ani, nu la… 14), sunt femeie, mă îmbrac (chipurile) nonconformist, nu merg prea des la cenacluri/nu cer sfaturi de scris de la așa-zișii profesioniști cu experiență. Multora nu le place schimbarea de paradigmă, pentru ei scriitorul trebuie să rămână ăla mort, pus pe soclu, bine lustruit, nu cel în viață, cu cont pe site-urile de socializare. Mulți îmi reproșează că vreau să “detronez pe marele Eminescu” :)))) Răspunsul meu este “what?!”. Adică, serios, niciodată nu m-am gândit să detronez pe cineva. Și nici nu cred că un scriitor poate detrona pe altul. Cu cât apar mai mulți scriitori buni, cu atât literatura are de câștigat.

14. Cine are ponderea mai mare, cei care îți îndrăgesc cărțile sau cei care le urăsc?

În mod clar, cei care le îndrăgesc sunt mult mai mulți, și numărul lor crește constant. Cei care le urăsc sunt și ei foarte încăpățânați, au obsesiile lor, nu renunță ușor. Dar, încet-încet, pierd tot mai mult teren. Au ajuns să fie tot mai usturător ironizați, să li se reproșeze, pe bună dreptate, că nu poți avea o părere despre o carte pe care n-ai citit-o, cu atât mai puțin să formulezi o critică radicală în totală necunoștință de cauză. În plus, nu cred că ai cum să concurezi cu cei care le iubesc, fiindcă ei nu stau niciun moment degeaba: recomandă și altora să citească ceea ce îndrăgesc ei.

15. Care este atitudinea ta față de critici?

Din păcate, pe cele mai multe nu am cum să le iau în serios, oricâtă bunăvoință aș avea. Oamenii care formulează o critică ar trebui să fie atenți să formuleze și un argument, odată cu ea, altfel e apă de ploaie… De pildă, cineva revoltat spune că “România n-o să mai iasă niciodată din criză dacă apar cărți ca „Sânge satanic”, ce părere își face Dumnezeu despre români?”. Ce poți răspunde la așa ceva, și mai ales ce poți folosi dintr-o astfel de “critică”? Să-i explici că Dumnezeu nu citește literatură? Că ficțiunea e ficțiune, nu are treabă cu moralitatea, că esteticul e una, iar eticul e alta? Ți-ar spune că ești arogantă și nesimțită, ăsta e răspunsul lor clasic 😀

În plus, eu privesc cu oarecare scepticism acțiunea de a critica în sine. Eu cred că o critică are rost numai atunci când cunoști extrem de bine potențialul celui pe care îl critici, ești familiar cu modul lui de a crea și de a simți – doar atunci ești îndreptățit să spui: nu așa, altfel. Cât timp nu-mi cunoști istoria personală, motivațiile, gusturile, e absurd și ridicol să-mi dai sfaturi privind propria mea creație. Unde mai pui că nici nu ești obligat s-o consumi. Ai opțiunea s-o ignori, să te comporți ca și cum ea n-ar exista. Eu nu mă pot schimba la comandă, și nici n-am vreun interes s-o fac.

16. Care sunt competitorii tăi?

Sincer, chiar nu m-am gândit la asta până acum, e interesant că mă întrebi. Cred că, probabil, ceilalți scriitori, dar eu n-o văd ca pe o competiție, ci mai degrabă ca pe o completare. Sunt prietenă cu toți scriitorii români care-mi plac – cei în viață, desigur. Când unul dintre ei anunță o nouă carte, mă bucur aproape la fel de mult pe cât mă bucur când termin eu una! Cum spuneam și mai înainte, nu cred că un scriitor îl poate îndepărta pe altul din preferințele publicului. Cu cât avem mai mulți autori buni, publicul va simți provocarea de a încerca tot mai mult, de a testa stiluri diferite.

17. Ce crezi că îi atrage, în ziua de astăzi, pe tineri la o carte?

Apreciază mult ca o carte să le vorbească pe limba lor, să fie scrisă într-un limbaj atractiv și lipsit de înflorituri inutile. Să atingă teme care îi preocupă pe ei: iubirea, moartea, maturizarea, prietenia, înstrăinarea, conflictul individ-societate. Să fie scrisă bine, să aibă o poveste, un conflict, personaje memorabile. Să fie o carte pe care s-o recomande cu mândrie mai departe.

18. Ce atribute/ calități ar trebui să aibă un scriitor ca să “prindă la public”, dar să îi ajute pe oameni într-un fel sau altul, în același timp?

E foarte greu de răspuns, nu cred că există o rețetă. Trebuie să ofere foarte mult din ceea ce este el, să nu-i fie frică să-și arate vulnerabilitățile. Să nu poarte măști, să scrie despre ceea ce cunoaște și iubește. Să fie sigur mai înainte de a porni la drum că există un motiv pentru care scrie.

În România cel puțin, munca unui scriitor nu se termină după ce cartea a ajuns pe rafturile librăriilor – atunci abia începe partea a doua, pe care nici nu știu cum s-o rezum… cuvintele care o exprimă cel mai bine sunt “să fie acolo pentru cititorii lui”. Să facă lansări, să discute cu fanii, să meargă în turnee, să dea interviuri, să țină un blog și o pagină pe Facebook. De asta trebuie să fii foarte sigur că ai o motivație puternică pentru a scrie. Sunt multe obstacole: nu vei câștiga bani din scris în primii ani, îi vei vedea pe cei mediocri încurajați de „oficiali” pentru că ei nu sunt o provocare pentru nimeni, sunt inofensivi; vei fi invidiat, atacat și calomniat, ba poate chiar vei primi și amenințări cu moartea. Părinții se vor supăra că ai scris chestii mult prea îndrăznețe și îți vor interzice să mai vii în vizită. Prietenii vechi vor avea impresia că ai luat-o razna de tot și că alergi după un vis imposibil. Dar într-o zi vei primi și un mesaj de la primul cititor care îți va spune că i-ai schimbat viața. Și asta va face să merite totul.

19. Din ce categorie crezi că fac parte cărțile tale?

Cred că fac parte dintr-o categorie aparent paradoxală: pot oferi o plăcere și exclusiv estetică, așa cum se presupune că trebuie să facă literatura pură, neangajată unei idei, și în același timp îi provoacă să se caute pe ei înșiși, deci le aduc și ceva practic, ceva pozitiv.

20. În ce se măsoara succesul unui scriitor?

Aici, scriitorii care au multe recenzii favorabile îți vor răspunde că succesul se măsoară în aprecierea criticilor, a cititorilor “avizați”. Scriitorii care sunt în topuri îți vor spune că este mai important să îi faci pe oameni să-ți cumpere cărțile. Eu cred că succesul este incontestabil în momentul în care oamenii te opresc pe stradă și încep să plângă de emoție că stau lângă tine. Și când trece timpul, iar cărțile tale sunt din ce în ce mai iubite. Astea sunt repere reale, dincolo de orice subiectivism.

21. Ce te face să scrii în continuare? Care sunt dorințele tale pe viitor? Ce crezi că te-ar opri din scris?

Ca în prima zi când am început prima mea carte, scriu în primul rând pentru că îmi place foarte mult, pentru că doar scriind regăsesc o anumită stare. Îmi place cum mă simt atunci când scriu – sper să nu sune prea egoist! Dar la fel de mult scriu și pentru că am cititori, pentru că știu că, prin ei, pot face lumea un loc nu neapărat mai frumos, dar mai real și mai puțin ipocrit. Pentru viitor îmi doresc să am același chef de scris, să pot scrie la fel de ușor, să nu-mi devină niciodată scrisul o corvoadă, o obligație. Atunci m-aș opri din scris, când nu-mi va mai plăcea la fel de mult. Dar, cât timp nu mă va lovi vreo scleroză, nu cred să se întâmple asta vreodată!

22. Ce alte cărți ne mai pregătești?

Deja am în minte o continuare pentru “nymphette_dark99”, care se va intitula “Vicky, nu Victoria”. În primăvara asta plănuiesc o dezvăluire care îi va uimi pe mulți – este vorba despre niște cărți pe care le-am ținut secrete până acum, deci stați prin apropiere, o să fie amuzant. Mi-a mai venit o idee hot pentru un thriller erotic sărit de pe fix, care va fi total pe placul fanilor “Sânge satanic”, dar e abia la început. Încerc momentan să nu mă arunc cu totul într-o nouă carte, vreau să rezerv ceva timp pentru a promova “Păpușile”, pentru a face cât mai multe lansări și întâlniri cu cititorii.

Citește și articolul Alexandrei, aici: http://www.voices-of-the-world.org/culture-and-arts/an-interview-with-romanian-writer-cristina-nemerovschi/