Mielul la români

Mi se întâmplă să mai urmăresc pentru perioade scurte, foarte scurte, diferiți oameni pe stradă, cu intenția de-a le transforma poate, într-o zi, în personaje 😀

Ieri mi-a sărit în ochi o doamnă, care tocmai cumpărase din hala Obor un animal mic și măcelărit, de sezon, și-l ținea într-o plasă din care picura sânge. Lăsa în urma ei o dâră de sânge și îi lovea pe toți în stânga și-n dreapta cu picioarele amputate care ieșeau din sacoșă, în timp ce se grăbea spre gogoșerie. A ajuns, a văzut că era coadă – se grăbea, n-a stat la rând. Băgată direct în față, a început să se certe cu vânzătoarea: “Fata, da’ astea sigur nu e făcute cu ou, da? Că io țin post! Ia, poate mă spurci, că-ți blestăm tot neamu’!”.

Și-a luat gogoașa nespurcată, a început să muște din ea cu poftă, în timp ce dădea cu mielul mort în toate părțile. O puștoaică tasta pe mobil și a trecut pe lângă femeie, atingând-o ușor. În urma fetei s-a dezlănțuit iadul, ăla de post: “Fi-ți-ar mama ta a dreacu’ de panaramă, că nu te-a învățat să mergi! Făăă, ești oarbă, tu nu vezi că să merge pă dreapta când iești pă stradă! Panarama dreacu’, numai la pulă vă e gându’! Uite cum ești îmbrăcată, zdreanța dreacu’!”.

Spumele, care amenințau altfel să continue la nesfârșit, au fost întrerupte de un sunet care ieșea de sub burta cadavrului din sacoșă. A trântit pungile în drum și a început să scotocească după telefon, înjurând mielul mort, pe cine îl tăiase, telefonul și pe ăia care inventaseră bazaconia, primăria care nu pusese bănci acolo unde sunase telefonul ș.a. A răspuns:

“Hăi, Vasilico, ia, ce să fac? Am fost să iau și io un miel pentru masa de Paște, da, fă, dă la Obor d-aicea. Și era să mă și bat și cu un bou, să băgă el în fața mea să-mi ia mielul ăl mai bun! I-am dat și io niște coate în burtă, am și sărit cu gura pe iel, da degeaba, tot a luat mielul mai bun, ăl de pusesem io ochii pă iel, de m-am ales cu unu slăbănog vai de mama lui, nici nu știu dacă merge drob din el, poate dăcât o ciorbă. Da, io și drob și ciorbă vroiam, fă. Da, pui mărar, cum să nu pui mărar…”, după care au urmat detalii nesfârșite privind prepararea drobului.

Am mai mers în spatele ei o bucată de drum și recunosc că m-am amuzat, într-un fel avea și ceva simpatic, dar m-am și gândit totuși așa un pic la oamenii care hotărăsc că le trebuie miel, fiindcă așa se face, că așa au văzut la alții și la televizor, am încercat să intru în mintea lor. Oare cum fac? Se trezesc dimineața și ce zic? “Pfoaii, azi mă duc să iau un cadavru de animal din ăla simpatic așa, care seamănă cu un pui de câine, de behăia fericit până acum câteva zile. Să-l aduc icișa, să-l bag în frigider, să miroasă a mortăciune în casă, să simt și eu că e sărbătoare. Să fac pe urmă o ciorbă din cadavrul ăla apetisant, să mâncăm cu toții, să ne simțim o familie unită.” Și cum aleg cadavrul căsăpit, după ce criteriu? Cum arată un miel “mai bun”? Să aibă ochii mai larg deschiși, să fie mai în sânge? Dacă îi curge mai mult sânge, e mai proaspăt? Cel mai grav mi se pare să încurajezi măcelul, dar nici măcar să nu-ți placă să mănânci animalul respectiv, s-o faci doar că “așa e tradiția”. Tradiții stupide există peste tot, dar măcar unele nu presupun suferința altor ființe.

M-aș bucura ca oricare dintre consumatorii de miel să-și imagineze pentru o secundă că obișnuința ar fi fost nu să omorâm puiul de oaie, ci puiul de om. Să nu facem ciorbă din miei, ci din copii, pentru că până la urmă e cam același lucru, tot de un pui al unui mamifer este vorba. Dacă tradiția ți-ar fi cerut să mănânci de Paște copii, ai fi făcut-o? Abia pe urmă, în funcție de cât de confortabil se simt cu asta, să meargă la piață după cadavre, fără de care nu se poate să avem sărbători fericite.