”Mi-am păstrat curiozitatea și bucuria de a întâlni oameni”

Un interviu pe care mi l-a luat Andrei Crăciun pentru Viitorul României 🙂 Lectură cât mai plăcută!

Când m-am apucat de scris, nu m-am gândit deloc altruist la cărțile mele; am vrut să fie un loc în care să rețin ceva din ce am fost eu, de-a lungul timpului. Nu m-am gândit că le vor folosi oamenilor într-un mod atât de esențial cum s-a dovedit. Apoi au început să vină mesajele de la cititori și au fost efectiv un carusel de emoții. Mulți tineri mi-au spus că romanele mele i-au salvat de la sinucidere pentru că, citindu-le, au înțeles că există și alți oameni care simt ca ei, care gândesc la fel. S-au simțit înțeleși și au fost mai puțin singuri pe lume. Știi, vorbind cu ei, mi-am dat seama că cel mai tare te doare atunci când te simți cu totul diferit de restul, incapabil de a comunica cu specia ta, de a relaționa. Puțin diferit, puțin original și creativ e perfect OK, dar când te simți cu totul și cu totul de pe altă planetă, viața devine foarte grea și irespirabilă. Iar cărțile mele le-au spus că nu e nimic greșit în a fi exact așa cum ești. Că există o speranță să găsești oameni exact ca tine. Pe cei mai mulți i-au ajutat să-și găsească drumul, să fie mai sinceri, mai curajoși, să aleagă propria lor fericire. A fost o uimire pentru mine că o carte poate face lucruri atât de minunate și puternice, și este în continuare. Deci, într-un fel, scrisul pentru propria mea plăcere a devenit și un colac de salvare pentru ceilalți. Îmi doresc să rămână așa în continuare, chiar dacă asta vine și cu o responsabilitate mare, oamenii așteaptă de la tine numai chestii puternice, esențiale, parcă nu-ți mai vine să te joci. Deși bănuiesc că într-o zi tot o să mă mai joc. Scrisul e și despre asta.

Direcția?
Mi-ar plăcea mult să pot crede că ne îndreptăm într-o direcție bună, dar nimic nu-mi demonstrează că e așa. Cred că mergem cu spatele, că suntem tot mai plini de intoleranță, de autosuficiență, de incultură, de prejudecăți și frici. Și îmi pare tare rău pentru cei foarte tineri, pentru că ne mai și trezim să-i judecăm aspru. De ce nu se implică?, tot aud în jur. Să se implice în ce? Poate că ei sunt lucizi și nu văd că ar exista un viitor. Cu ce îi convingem noi că au o țară pe care merită să o iubească și pentru care să se sacrifice? Oricum, despre asta va fi parțial și romanul la care scriu acum, Răzvrătiții, despre cum vede un adolescent inteligent și sensibil sensul vieții și al lumii de azi. Despre lumea de dincolo de granițele României n-aș putea spune că se îndreaptă într-o direcție greșită, ci mai degrabă că a atins un nivel de maturitate la care poate accepta și integra mai ușor diversitatea. Îți poți găsi libertatea și liniștea în altă parte, poți avea răgazul de a face ce îți place și a trăi urmându-ți drumul, fiind mai puțin judecat. Dar, totuși, ca să închei și un pic optimist, mai sunt locuri și oameni de iubit în România. Puține, puțini, și poate că tocmai asta îi face atât de valoroși. E o minune când cineva rămâne necontaminat și caută să ajungă cea mai bună versiune a lui, să-și păstreze onestitatea, scânteia, altruismul.

Cetatea. Implicare civică, cetățenească. Votează Cristina Nemerovschi? Protestează? Se implică în viața cetății? Cum și de ce? 
Votează, protestează și se implică, atunci când e convinsă că poate cu adevărat să schimbe ceva. Când știe exact ce ar vrea să schimbe, punctual, și când crede că există șansa ca schimbarea să se întâmple. Îi îndemn pe cei din jurul meu să se implice, dar întotdeauna cu rost, să nu se irosească în gesturi mărunte și inutile. Nu, n-ai să mă vezi postând pe Facebook din oră în oră înjurături la adresa unui partid, nici n-ai să mă vezi hărțuind peste tot oameni care au alte convingeri politice – nu doar că astea sunt maxim refulare sau distracție, dar sunt chiar înșelătoare, pentru că îți pot da iluzia că ai făcut ceva, că te-ai achitat de datoria de cetățean, că ai salvat, că ai reparat. Ai scris de zece ori ’’muie’’, ți-ai câștigat dreptul să nu-ți mai pese o vreme. Da, putem înjura, dacă asta simțim, ca să ne răcorim, dar abia apoi vine adevărata implicare. Și eu cred că avem nevoie de schimbări pe termen lung, trebuie să lucrăm cu oamenii, să-i învățăm să gândească, să nu se mai lase manipulați, să privească în perspectivă, să înțeleagă lumea în care trăiesc. De educație avem nevoie, în primul rând. Sigur că mi-aș dori și ar fi ideal să avem politicieni corecți, inteligenți, culți, charismatici, empatici, eficienți, altruiști, curajoși, conectați, pe care să-i urmărești de plăcere, nu cu teamă de gafele pe care le vor mai face. Dar nu trăim într-un basm, n-o să vedem finalul ăsta fericit prea curând, pentru că nu poți pocni din degete și să schimbi peste noapte ceva atât de putred.

Concret?
Sincer, mi se pare că mă implic incomparabil mai cu rost atunci când merg într-un liceu și le vorbesc adolescenților despre cât e de important să citești și să gândești, decât atunci când dau share unui banc politic, chiar dacă a doua variantă mobilizează poate mai puternic pe moment. Cred că uneori avem de ales între a lupta cu un efect și a lupta cu o cauză, și eu prefer să merg spre cauză și să văd dacă e ceva de făcut acolo. Și cred că merită totuși să încercăm să schimbăm în bine oamenii de lângă noi, să nu ne dăm bătuți, dacă tot alegem să rămânem în România.

IDOLII CRISTINEI NEMEROVSCHI

Idoli. Are Cristina Nemerovschi idoli? Către cine se îndreaptă privirile admirative ale scriitoarei? Ca cine voia să fie atunci când era mică?
Când eram mică, voiam să fiu ca mama. N-am cunoscut până târziu, după ce am ieșit din adolescență, om mai devotat și mai altruist decât ea, o persoană care să trăiască efectiv pentru meseria ei, să pună pasiune și să facă toate sacrificiile posibile pentru a salva copii bolnavi (mama e medic pediatru, pensionară acum, dar încă mai muncește acasă, unde și-a improvizat un mic cabinet în care tratează pro bono copii de prin vecini, pentru că pasiunea a rămas la locul ei). Idoli în sensul adevărat al cuvântului am avut, dar am fost o fană instabilă, schimbătoare și cam lipsită de devotament, am luat de la fiecare din ei inspirație pentru o vreme, apoi am mers mai departe. Nu am vreun idol pe care să-l fi păstrat de-a lungul mai multor etape din viața mea. Din rândul scriitorilor nu cred că am avut niciodată – au fost doar fascinații de moment, apoi am descoperit altceva. E o chestie foarte bună, de altfel, să nu ai idoli în domeniul în care muncești tu, ca să nu te compari mereu cu ei, chiar și inconștient.În ultima vreme, îmi topesc inim aoamenii care fac lucruri din suflet și se lasă locuiți de o dorință inocentă și autentică de a schimba în bine viețile celorlalți, fără să aștepte vreo răsplată de undeva. De pildă, o persoană obișnuită care iese în față într-o zi și își spune povestea dureroasă de viață, care îi poate inspira pe ceilalți, îi poate motiva să lupte, văzând că se poate și că altcineva a reușit. Adolescenta din Marea Britanie care a fost la un pas de sinucidere, s-a smuls de acolo, iar acum postează mesaje de încurajare pe podul unde tinerii merg să-și sfârșească brutal zilele, mesaje care au funcționat și au salvat vieți. Bătrâna din Cehia care pictează flori pe case și le face mai vii și mai frumoase. Alex, care nu doarme nopțile pentru a edita cărți din care știe că va pierde bani, dar în valoarea cărora crede. Vecina mea care a salvat zece câini abandonați și bolnavi, pe care i-a vindecat și îi iubește ca pe propriii copii. Genul ăsta de oameni.

CRISTINA NEMEROVSCHI, MOARTEA ȘI DUMNEZEU 

Moarte și Dumnezeu. Cu moartea și cu Dumnezeu în ce relații vă aflați? Întreb pentru mine însumi.
Aoleu! Cu moartea e așa, o relație vag permanentă, it’s complicated, știi cum se zice. După mine, orice scriitor are o relație cumva intimă cu moartea. Cred că ăștia care scriem suntem și revoltați de ideea morții, o și percepem foarte puternic, suntem sensibili pe partea asta. Mie îmi vine extrem de greu, chiar imposibil, să mă împac cu gândul că oamenii dragi mie vor muri, și asta e ca o rană constantă, din care uneori mai ies și cărți. În adolescență, mi se părea o chestie romantică moartea, mi se părea foarte apropiată de iubire, de trăitul la limită… Acum nu o mai simt așa, e doar o chestie oribilă și nedreaptă și atât. Scrie Cărtărescu la un moment dat în Orbitor sau în Solenoid că nu e firesc să înțelegi atâtea și apoi să mori, că e o mizerie să descifrezi toate rosturile complicate ale lumii și apoi să fii nimic, să se piardă tot ce ai înțeles și ai simțit, tot ce ai putea da mai departe și cam sunt de acord cu el. Mă gândeam la un moment dat că noi, ca specie, stăm pe loc și pentru că fiecare om în parte trebuie să lupte să urce același munte al cunoașterii pe care l-au urcat cei de dinaintea lui, care după ce l-au urcat s-au dus dracului, într-un fel e o muncă fără rost, chiar dacă devenirea individuală și bla, bla… E imaginea asta, Gicu urcă, vede ce e de văzut de sus, apoi cade în cap, și vine Dorel, vede și el, cade pe partea cealaltă a muntelui, și nu rămâne niciodată cineva o vreme mai îndelungată acolo sus, de unde se vede totul și unde se află răspunsurile. Mi-ar plăcea să nu existe moarte. Nu doar la om, ci și la alte specii de animale.

Cu Dumnezeu am o relație mult mai detașată. Sunt atee de prin adolescență și în ultima vreme nici nu mă prea mai gândesc la subiectul ăsta, așa cum tot mai rar mă gândesc la Moș Crăciun. Cred că ar fi atât de benefic să găsim în schimb acea parte din noi care se apropie cât mai mult posibil de ceea ce proiectăm ca fiind Dumnezeu. Partea înțeleaptă, și adevărată, care nu obosește niciodată, care nu suferă dezamăgiri, care iubește în ciuda a tot și toate.

Tineret. Ce tineri scriitori ne recomandați, să-i promovăm în site-ul nostru, să vadă cetățeanul că nu mai avem noi autorii de altădată, dar îi avem pe cei de acum, ceea ce nu e tocmai puțin lucru. Cuvânt de încheiere, povață pentru cei care vin din urmă, de ce nu? Mulțumesc.
Tare bine ai zis. Nu-i mai avem pe ăia de ieri, dar îi avem pe ăștia de azi, și ăștia de azi chiar scriu despre noi, pe limba noastră. Despre experiențele prin care trecem și noi, despre subiectele care ne preocupă. Despre acum și aici. Cu glumele noastre, cu obsesiile noastre, cu filtrul nostru prin care trecem realitatea. Părerea mea – subiectivă, desigur – este că literatura ultimilor douăzeci, hai, treizeci de ani este cea mai valoroasă care s-a scris vreodată. Este cea mai diversă, asta cu siguranță, și are la îndemână toate uneltele care s-au folosit de-a lungul timpului pentru a face literatură. Este mai liberă, mai scuturată de tabu-uri și clișee. Mult mai curajoasă. Din păcate, e și tot mai greu de descoperit, sufocată fiind de cărți care nu sunt cărți și de oameni care visează să fie scriitori, dar nu s-au născut pentru asta. Aici iar revin la subiectul educație, pentru că școala ar trebui să ne învețe să ne formăm propriile criterii, să nu pierdem apoi vremea cu artă care nu merită și să o ratăm pe aia care ne-ar putea produce revelații. Mi-e greu să dau nume de tineri scriitori, pentru că sigur uit pe cineva, dar îi recomand pe toți cei apăruți la Herg Benet, atât cei români, cât și autorii traduși în ultimii doi ani în colecțiile de literatură străină. Fiecare are ceva aparte, puternic, cu care merită să faci cunoștință.

Ca ultim mesaj, vreau să spun ceva care să contrazică într-o oarecare măsură tonul pesimist pe care l-am avut pe alocuri: e important să credeți în voi și să vă urmați visurile fără să vă pierdeți speranța, să nu uitați că tot ce e greu și rău la un moment dat se schimbă, dacă nu chiar în bine, măcar în ceva care doare mai puțin. Și poate că nici nu e așa de important cum vă imaginați, în întregul tablou. Și faceți în așa fel încât să fiți voi acei oameni pe care v-ar plăcea să-i cunoașteți și de care să vă lăsați fascinați.