Mămăliga

În ultima vreme, românii par să fie cei mai privilegiaţi muritori, pentru că aproape toţi îţi lasă impresia că deţin în propria lor casă un sertar uriaş, burduşit cu reţete de comportament „decent”, „acceptabil” şi „normal” pentru tot ce se poate întâmpla în viaţa unui om. Românul ştie, cu o precizie de invidiat, ce trebuie să gândeşti, să simţi şi cum să te comporţi în oricare dintre situaţiile astea: când ţi se naşte primul copil; când iei BAC-ul; când îţi moare pisica; când ţi se rupe tocul, în timp ce alergi prin ploaie după autobuz; când primeşti o declaraţie de dragoste; când publici o carte; când te urci pe scenă, să cânţi la Eurovision; când vecina îţi bate la uşă, în toiul nopţii, pe motiv că se simte singură; când te calcă o maşină de fiţe; când ai plătit un bilet scump la cinematograf, dar nu-ţi place filmul; când nu găseşti lămâi cu coaja subţire la piaţă; când fostul iubit merge la TV să spună naţiunii că l-ai înşelat; când îţi cade un ghiveci cu flori în cap, de la etajul 8. Cumva, românul care deţine aceste reţete este şi foarte altruist – el nu vrea ca tu să-ţi mai baţi capul, încercând să ai propriile reacţii; tot ce trebuie să faci este să mergi la el şi să-l pui să caute reţeta pentru cazul tău special. O va găsi, nu-ţi face griji.

Vai de cel care însă alege calea rebelă de a nu cere aceste reţete şi a ignora recomandările notate pe ele… El va fi încontinuu dezbătut, certat, scuipat, înjurat şi blestemat. Pentru românul cu sertarul burduşit de reţete, nimic nu e mai grav şi mai înjositor decât să-i fie dispreţuite şi minimalizate prescripţiile. Să nu-i apreciezi reţetele adunate cu greu înseamnă, pentru el, să-l înjuri de mamă. Cel care refuză să fie „în rândul lumii”, prin nefolosirea prescripţiilor testate şi validate, este automat o ciudăţenie a naturii, un aducător al Apocalipsei, o fiinţă de care copiii ar trebui să fugă şi să se ascundă în beci. Un anti-român, un mason, un satanist.

Cumva, chiar la prima vedere, apare şi un paradox. Cele mai evidente trăsături de pe feţele românilor, atunci când îi priveşti pe stradă, sunt nefericirea şi încrâncenarea. Şi ceva nu se leagă. O persoană cu sertarul burduşit de reţete ar trebui să fie o fiinţă fericită, împăcată, calmă. O fiinţă cu certitudini. Deşi, aparent, reţetiştii par să aibă cele mai multe certitudini din univers şi cele mai puţine îndoieli, pe faţa lor se citeşte, totuşi, o mare tristeţe.

M-am întrebat de mai multe ori care ar fi deosebirea dintre românul plin de reţete pentru o viaţă „în rândul lumii” şi babele cu batic şi galoşi care stau de dimineaţa până seara pe băncuţa din mijlocul uliţei, privind pe deasupra caselor vecine cu un ochi de vultur. M-am tot întrebat, până am aflat răspunsul. Babele mai lasă, de trei-patru ori pe zi, băncuţa în plata Domnului şi-şi mai părăsesc postul de observaţie, fugind cu picioarele lor subţiri şi crăcănate în casă, atunci când sunt cuprinse de teamă că ar putea să le dea în foc mămăliga.

Articol apărut în Revista de Suspans, la rubrica Pervertirea.