Sandra Brown, Coelho și o dihotomie comunistă

Tot mai des întâlnesc în ultima vreme un reproș, devenit deja clișeu, adresat scriitorului român care are „obrăznicia” de a vinde peste 100 de exemplare din cărțile lansate și, astfel, de a-i frustra pe colegii săi de suferință mai puțini norocoși, care bifează doar doi cumpărători, dintre care unul este acel membru al familiei care l-a adus pe lume. Acest reproș îmbracă forma: „Păi vinde, sigur, doar scrie ca Sandra Brown (dacă e femeie, în special blondă) / Coelho (dacă e de sex masculin)…”. Acest reproș e amuzant din multe perspective. În primul rând, cel care îl formulează recunoaște fără ocolișuri că nu i-a citit în viața lui Sandra Brown sau Coelho, că doar nu era să-și polueze mintea cu „non-valori” (un alt cuvânt tare îndrăgit de românul-cârtiță, acel român care nu reușește să vadă nici 1% din lumea care-l înconjoară). Cât timp nu a citit Sandra Brown sau Coelho, e caraghios cum crede că îl poate compara pe scriitorul nostru cu doi autori cu priză la public, pe care el nici nu i-a răsfoit. Dacă n-ai idee cum scrie Sandra Brown, n-o poți compara cu nimeni, punct. În alt doilea rând, reproșul e amuzant fiindcă haterul Sandrei Brown recunoaște, până la urmă, dacă e strâns cu ușa, că nu a citit nici literatură bună. Așadar, dacă nu a citit literatură bună, cum poate ști că Sandra Brown e literatură mediocră, lui lipsindu-i sistemul de referință pentru o comparație? În al treilea rând, e amuzant cum toți care trimit nerăbdători CV-ul și o scrisoare de intenție la partidul anti-Sandra Brown sunt persoane aflate la limita alfabetizării. Sincer, în momentul în care pui virgulă între subiect și predicat îți pierzi dreptul de a o critica până și pe Mihaela Rădulescu.

De fapt, în prezent, Sandra Brown și Coelho sunt oile negre ale românului snob, așa cum nu în urmă cu mult timp Patapievici și Liiceanu erau idolii (complet necunoscuți) aceluiași tip de român. Nici în al doilea caz, românul snob nu se deranja să dea la o parte praful de pe o carte semnată de Liiceanu, dar îl cita cu penele înfoindu-i-se de plăcere, atunci când voia să dea credibilitate unui argument șchiop, într-o discuție pe teme culturale. Clișeele care-i vizează pe S. Brown și Coelho au rădăcini foarte ușor de identificat; este vorba despre tendința comunistă, intrată se pare adânc în sângele românilor, potrivit căreia lucrurile nu pot fi colorate decât negru intens sau alb plin. Nu poți fi și bun și rău în același timp – ori ești țăran muncitor, care își lasă sudoarea pe glie și își dă viața pentru bunăstarea patriei, ori ești un nenorocit de intelectual, care arde gazul degeaba. Peste această veche și tristă prejudecată s-a suprapus o alta, foarte dragă și ea românilor. Aceasta poate fi formulată cam așa: dacă ești un scriitor cu succes la public, înseamnă că ești prost; dacă ești un scriitor pe care orice cititor l-ar arunca de perete după primele două pagini, exasperat, înseamnă că ești genial și că vei câștiga Nobelul, dacă nu va exista o conspirație care să-ți nege acest binemeritat premiu.

Realitatea stă însă exact pe dos. Când vorbim de literatură, publicul a devenit în ultimii ani cât se poate de selectiv. Aproape cinic de selectiv. Dacă un scriitor vinde tiraje serioase și este iubit de public nu înseamnă decât un lucru: că acel scriitor este un profesionist. A fi scriitor bun nu înseamnă doar a avea talent, cum nu înseamnă doar a avea originalitate sau stil. A fi scriitor bun/profesionist înseamnă de fapt un amestec de multe trăsături, de la autenticitate, talent, capacitatea de a ști să-ți promovezi munca acolo unde trebuie și când trebuie, ușurința exprimării, un program riguros și, poate, mai mult decât orice altceva, adaptabilitate, știința de a-ți transmite mesajul către public. Scriitorul care astăzi nu poate fi digerat nici măcar de zece cititori nu este genial, ci foarte aproape de idioțenie, în condițiile în care el admite că publică pentru a fi citit, și nu pentru a-și mai bifa un titlu în CV. Capacitatea de a atinge publicul este una dintre trăsăturile care caracterizeaza scriitorul bun, nu pe cel mediocru. Este un nonsens să spui: „scrie bine, săracu’, dar e ilizibil”, o remarcă altfel des întâlnită prin editurile patriei. Nu ai cum să scrii bine, și în același timp să fii ilizibil. Un stil greoi, dificil, sucit, demonstrează doar că autorul respectiv mai are de muncit până să se înfățișeze publicului. Pentru acest gen de autori, cei perseverenți, există cursuri de scriere, care îi pot ajuta să ajungă cu un pas mai aproape de visul lor.

La polul opus, scriitorul bun nu are niciodată nevoie să facă eforturi artificiale pentru a fi lizibil. În cazul scriitorului bun, lucrurile sunt foarte clare: el scrie pentru că are ceva de spus. Scrie pentru că nu poate trăi fără scris, iar publicul este gura de aer de care are nevoie. Aceste stări răzbat în scriitura sa, iar cititorul le simte. Așadar, trăim într-o lume nouă, în care împărțirea artificială născută din mentalitățile comuniste devine un nonsens. În lumea asta nouă, un scriitor care vinde nu e deloc comparabil cu Sandra Brown, ci doar cu vârfurile din genul literar pe care l-a ales, în condițiile unui public din ce în ce mai selectiv, care nu-ți mai acordă circumstanțe atenuante. Chiar și cifrele reale pe care le prezintă din când în când librăriile contrazic „prejudecata Sandra Brown” – nu ea, biata, se vinde în tiraje astronomice, ci o diversitate de scriitorii deveniți cult, care au adus atât originalitate în literatură, dar au știut și să seducă publicul.

Un autor care vinde, astăzi, este un om care înțelege cum funcționează treaba cu scrisul și știe că pionul principal în toată ecuația este publicul. În definitiv, nu criticii, premiile, costumul scrobit sau diplomele cu înflorituri pe margine te fac scriitor, ci numai faptul că opera ta rezonează în mintea unui cititor.

Articol apărut în Revista de Suspans, la rubrica Pervertirea.