„Nu cred că exagerez dacă spun că îți pot schimba viața”

„Cred că încă de când am citit Sânge Satanic, acum câțiva ani, m-am tot gândit să scriu acest articol. Chiar și acum, mă opresc din lecturarea cărții “Ce facem cu România?”, penultima carte publicată de Cristina Nemerovschi, pentru a cugeta din nou și a-mi pune în ordine gândurile și ideile cu privire la această autoare. Bineînțeles că mi-am dat seama că romanul de debut nu este ca orice altă carte și cred că, mai mult sau mai puțin, am considerat-o autoarea mea preferată din literatura românească. Și recunosc, asta poate pentru că nu prea am citit multă literatură românească, dar asta s-a schimbat tot datorită Cristinei Nemerovschi cât și editurii Herg Benet.

Autoarea a publicat șapte cărți până acum și acum sunt în curs de citire a ultimilor două. A scris o trilogie și două cărți individuale. Urmează să publice o nouă carte în curând, despre care nu știu nimic. Nu asta e ideea. Ideea este că aceste romane sunt foarte ușor de parcurs dar atunci când le-am terminat, efectul lor asupra mea a rezistat în timp. De fiecare dată când citesc o nouă carte publicată de Cristina Nemerovschi, mă gândesc la toate celelalte cărți pe care le-am citit și încerc, pentru a mia oară să-mi formulez o opinie, o idee, o definiție a ceea ce înseamnă acestea pentru mine. Cred că a venit momentul, chiar acum, în timp ce citeam singura carte non-fictivă publicată până acum, o carte în care autoarea răspunde la întrebările fanilor, lămurind câteva lucruri de care eram și eu, personal, foarte curioasă. Deși am ajuns doar la jumătatea acestei cărți non-fictive, am aflat în mare parte tot ce voiam să aflu. Și acum vine momentul pe care îl așteptam de atâta timp, explicația mea pentru mine însămi, în primul rând.

Fenomenul Cristina Nemerovschi, cel puțin pentru mine, a avut și încă are un impact foarte puternic asupra felului cum văd, în primul rând viața în România dar și modul în care aș vrea să îmi trăiesc viața. Personajele ei sunt conturate în jurul aceleiași idei: libertatea; imediat după, vine ura împotriva prostiei și ipocriziei. Personajele au aceste idei atât de bine fixate în cap, încât mi-au dat de gândit, au trezit și în mine un fel de revoltă, nu asupra oamenilor din jur ci împotriva propriei persoane. De foarte multe ori m-am regăsit în personajele cărților, dar (și aici vine surpriza), în cele “negative”. În cele de care se făcea mișto. În oamenii cei ipocriți. Niciodată nu m-am simțit ofensată, dar un oarecare sentiment de nedumerire tot exista. Lupta mea interioară se dădea mereu între aceste două gânduri: eu ALEG (deci sunt liberă, din propria mea conștiință nestingherită) să fiu IPOCRITĂ. Aleg să fac lucruri mainstream, aleg să renunț la a lupta împotriva ideilor altor oameni, aleg să nu-mi bat capul cu ce fac sau ce spun alți oameni și totuși, îmi petrec weekendurile uitându-mă la reality show-urile de pe Kanal D sau Național TV sau să-mi placă o anumită mondenitate care e privită cu ochi răi de taximetriști sau să îl am pe Salam în playlist sau să ascult muzică pop, chiar și din cea comercială, etc. Pe de altă parte, mă regăsesc și în miserupismul lui Vicky sau în misoginismul lui M. față de cele care își spun “feministe”, mă regăsesc în lucrurile pe care le fac personajele, în locurile din centrul vechi pe care le frecventează, în filosofiile lor cu privire la iubire sau ce înseamnă fericirea cu adevărat. Singura diferență e că eu nu-i urăsc pe ipocriți sau pe proști, tocmai pentru exemplul dat anterior, că, aparent, conform romanelor Cristinei Nemerovschi, eu le imit comportamentul. Și o fac cu propria mea libertate de decizie, 100% asumat, cu propriile mele motive raționale, pe care le conștientizez.”

CONTINUAREA AICI: https://ourbookpalace.wordpress.com/2014/10/25/eu-romania-si-cristina-nemerovschi/