„Căderi proiectate și personajul ready-made”

„Nu am să urmăresc traseul formării personajului cheie, cinicul, drogatul, misoginul, bisexualul, euforicul, singuraticul, egofobul, atât de umanul M. Nu am să vorbesc nici despre metalişti. Ştefan Bolea punctează cu pasiune acest aspect în prefaţa romanului. Să ne fie clar, nu este vorba de o formare propriu-zisă, o construcţie, o acumulare de experienţe trăite de personaj. M. este deja construit, M. este experimentat, este un ready-made. M. ne întinde o capcană. Are metodă şi abia aşteaptă să arunce în aer bomba de lumină. M. este omul-proiecţie. Proiecţia unor idei emergente, simbioza între proiecţia asupra realităţii haotice şi autoproiecţie. Idei tangente, dar nu neapărat congruente. Şi pentru că M. este deja construit, proiecţiile se îndreaptă spre trecut: „căderea în trecut, zborul în viitor. Nu-mi place să zbor”. (p. 35)

„Mă cheamă M. şi am 25 de ani. Asta o spun azi, când sunt treaz – dacă pot spune aşa, căci nebunia este prezentă şi în cel mai neînsemnat gând al meu, mă poartă într-o lume în care termeni precum real şi imaginar, adevărat şi fals, capătă o semnificaţie cu totul diferită – şi am oarece motive să cred că nu mă înşel… eu nu am fost în stare să construiesc ceva rezistent şi normal. Îmi lipsea simţul echilibrului, cred.” (p. 36)Drogatul M.

„… am citit mult, am cunoscut oameni nebuni şi interesanţi şi m-am bucurat că nu-I voi mai vedea niciodată. Mi se părea important doar ceea ce pot lua cu mine din ei, din ce trăiesc şi înţeleg alături de alţii. Corpurile, persoanele, astea puteau fi înlocuite. Doar eu contam.” (p. 46) Egofobul M.

„… deşi, aparent, deveneam mai puţin sălbatic, mai aşezat, deşi începeam să duc din nou o viaţă care ar fi trecut drept una normală pentru vârsta mea, distanţa dintre mine şi oameni nu fusese nicicând mai mare, prăpastia nu se căscase nicicând mai adâncă. Era un hău peste care nu aş fi îndrăznit să sar, mai ales că nu aveam nici de ce. Îmi era bine singur.” Mizantropul, singuraticul M.

„Am o iubită, R. şi un iubit, B. Mă văd pe mine reflectat în ei, aşa cum şi ei supravieţuiesc într-un fel datorită mie, prin mine. Toţi trei suntem ca un glob multicolor ce se rostogoleşte prin lume, lovind indivizi neînsemnaţi, lăsând o urmă peste tot în calea lui. Minunată.” Bisexualul M.

„Viaţa mea se schimbă însă, chiar în momentul ăsta în care vorbesc despre ea e deja altceva, deja ceea ce am spus nu mai este decât parţial valabil. Trec din cameră în cameră, din cochilie în cochilie, las ceva din mine peste tot, pielea mi se descuamează şi devin din ce în ce mai uşor dar, poate, şi din ce în ce mai adevărat.” Căderea lui M. Interesant este că deşi M. se autoproiectează prin idei, căderea în trecut se face prin senzaţii. Iar senzaţiile cele mai puternice nu le obţine sub efectul drogurilor, ci sub efectul lipsei de perspectivă asupra propriului eu: „La fel de sigur este că nu îmi pot privi viaţa din afară şi mă bucur că încă e aşa, că deşi am citit atâtea cărţi de filosofie încă nu am ajuns în faza în care teoretizez chiar şi cele mai profunde lucruri, propria-mi existenţă. Mă bucur că, at leat for now sunt lipsit de perspectivă asupra mea, ce-i drept, dar că încă pot să mai simt lucrurile care mă rănesc şi mă răzbun rănindu-le de moarte, la rândul meu.”

Căderea în propriul trup, adică în trecut, după ce experimentezi ieşirea din el produce desincronizarea dintre spirit şi trup.Ruptura nu se mai poate regenera. După ce gândeşti Totul, simţi Totul, în timp ce „bietulcorp se chinuia cu un mic epistaxis cauzat de trasul pe nas”reprezentările despre lume nu mai pot rămâne aceleaşi:„Aseară m-a vizitat un berbec cu două rânduri de coarne… Ar fi marfă să îmi fi devenit un fel de alter ego, să fi intrat la mine pe nas şi acum eu să fiu de fapt un berbec cu o ţigară aprinsă în colţul gurii, un berbec să vă spună toate astea. Cred că ar fi posibil.”

Ce poate fi mai greu decât să experimentezi conştientizând căderea în propriul trup! Încercarea de a-ţi aminti cine ai fost înainte de cădere. „Ce te-a sfârtecat şi ce te-a construit, din bucăţi, din cioburi, fiinţa care eşti acum.” Performanţa la care ajunge personajul este că reuşeşte să-şi trăiască propria proiecţie asupra realităţii fără a se îndoi vreo clipă de inautenticitatea ei. Să fii tu, să te eliberezi de clişeele impuse, de prejudecăţi, să scrii despre romanul Cristinei Nemerovschi fără să-ţi pese dacă-i va plăcea sau nu, dar încearcă să scoţi în evidenţă răfuiala sinceră pe care ai avut-o în faţa textului.

De ce Sânge satanic? Titlul e clar teribilist, dar un teribilism voit, căutat anume pentru a intriga. Satan este alteritatea divină, iar M. este proiecţia alterităţii divine: „cel care m-a creat după chipul şi asemănarea Sa şi m-a blestemat să nu fiu asemeni altora, să nu fiu mulţumit niciodată în sens omenesc, dar să fiu fericit în sens diabolic”.”

Luiza Mitu

Sursa: http://www.sisif.ro/cartea%20de%20sub%20nas/656/-Caderi-proiectate-si–personajul-ready-made.html