Blog
1 iunie
Mi-e dor și mie de toate lucrurile de atunci. De revistele cu benzi desenate, de cărticelele cu povești nemuritoare, jerpelite de atâta răsfoit și recitit; de pantofii cu bot rotund și cu baretă, de ciorapii albi, trei sferturi, tricotați de bunica. Până și de cele două uniforme purtate la școală, una din material supraelastic, care ținea cald, și una mai subțire, din bumbac. De copiii de la grădiniță care, cu trecerea timpului, au încetat să mai fie persoane și au devenit stări, de care-ți amintești vag. De cele două educatoare, una înaltă și serioasă care ne învăța engleza, cealaltă scundă, plinuță și hazlie, care ne învăța franceza. De cuburi colorate și sandvișuri prea puțin apetisante purtate în ghiozdan, de cântecele care acum îți par ușor retardate și te gândești că niciodată nu ți-ai învăța copilul așa ceva, de serbările de sfârșit de an școlar, de gladiolele roșii și albe care acaparau catedrele la mijloc de iunie, de rochiile maică-mii care se aranja ca să vină la banchetul cu părinții. De învățătoarea mea care, spre deosebire de mulți profi de azi, n-ar fi făcut o greșeală de gramatică nici dacă viața ei ar fi depins de asta, o femeie și delicată, și severă, după care am plâns toți, cred, când am terminat a 4-a. De prima zi de școală. De saboții de lemn ai maică-mii și de pantalonii ei evazați. De verile fierbinți și liniștite din București, de verile la mare și la munte. De bunici. De cele două pisici, probabil cele mai cuminți pisici din lume. De prietenii reali și de cei imaginari. De visele colorate de atunci. De bunicul care nu se plictisea niciodată să-mi citească.
Sunt multe, foarte multe, și poate că într-o zi voi scrie și o carte despre asta, mă bate tot mai des gândul. Mi se pare straniu de multe ori când îmi amintesc că mi-am petrecut trei sferturi de copilărie în comunism și că, în ciuda acestui fapt, a fost una atât, atât de fericită. Că se putea și pe atunci să-ți crești copiii cu drag și grijă, în așa fel încât ei să nici nu observe lipsurile și nefericirea care pluteau în jur. Mi se mai pare ciudat, dar și de lăudat, că mulți dintre cei de vârsta mea ne-am născut în comunism, însă am sfârșit prin a fi bine echipați pentru vremurile de acum, că putem înțelege și practica toleranța, respectul, în același timp cu mersul pe propriul nostru drum, fără a aștepta să ne pice din cer ceva. Că am trecut prin două lumi total diferite, dar asta nu ne-a destabilizat și confuzat, ci dimpotrivă.
În ce privește “copilul din noi”, cred că mereu am căutat în mod inconștient să mă asociez cu acei oameni care l-au păstrat viu pe al lor. Chiar cred că de acolo, de la copilul interior, ne vin inspirația, arderea, imaginația, nebunia benefică. Să-l iubiți și să-i mai faceți un capriciu, din când în când 
. Merită. La mulți ani! 
0 comments