„Un titlu alternativ al romanului a fost “Învingătorii””

Un interviu luat de Art Minds Magazine, la care mi-a făcut multă plăcere să răspund 🙂 Sper să vă placă și vouă!

https://artminds.ro/cristina-nemerovschi-scriitoare-nu-poti-trai-cu-adevarat-decat-fiind-tu-insuti/

Cuvinte vii, personaje care trăiesc intens și te fac sa simți aventura de a fi viu. Toate astea le-am simțit exprimate de-a lungul interviului. Conversația cu Cristina Nemerovschi, un autor deosebit, a fost o reală plăcere.

Bună, Cristina! Spune-ne câteva cuvinte despre tine și despre pasiunea ta pentru scris.

Salutări, Ștefania, și de asemenea salutări tuturor cititorilor voștri! Ai alăturat foarte fain “câteva cuvinte despre mine” cu “pasiunea pentru scris”, fiindcă de la o vreme chiar am senzația că ele se identifică – mă regăsesc în cărțile pe care le-am scris mai mult decât în oricare altă parte, mai mult decât în întâmplările mele sau în oamenii care îmi trec prin viață. Pentru că, la urma urmei, cărțile înglobează tot ceea ce trăiesc zi de zi, tot ceea ce am fost până într-un anumit moment. Cărțile sunt și stările, și oamenii, sunt sentimentele mele și locurile care m-au marcat.
Pe scurt, eu sunt așa cum mă știu cititorii din cărți: sinceră, directă, amuzantă când e cazul, cu pasiune și intensitate în tot ceea ce fac și mă reprezintă.

De la ce vârstă ai început să scrii?

Am început să scriu povestioare de prin clasa a doua, a treia, erau un mod de a-mi umple plăcut timpul liber. Acum, dacă mă gândesc mai bine, cred că dintotdeauna am avut visul de a da peste acea carte perfectă, completă, absolut minunată, din care descopeream doar părți în ceea ce citeam – și citeam pe atunci tot ce îmi pica în mână. Evident, au fost multe, foarte multe cărți care m-au marcat, care m-au emoționat sau din care am învățat să mă cunosc mai bine, dar cartea perfectă nu am întâlnit-o, așa că scrisul a venit ca o dorință de a-mi crea mie ce mi-ar plăcea să citesc. Așa s-au născut povestirile din copilărie, apoi încercările literare de prin adolescență… până după ce am publicat prima mea carte, romanul “Sânge satanic”, nu am luat scrisul în serios, era ceva ce făceam doar pentru mine, din dorința de diversitate, de experiment, de a încerca totul. Odată ce mi-am dat seama că am cititori, lucrurile au început să se schimbe, mi-am dat seama că există o responsabilitate a scrisului… iar când cititorii au început să-mi mărturisească faptul că scrisul meu le-a schimbat viața, firește că s-a schimbat și la mine ceva definitiv. Pe de altă parte, e important să găsești acel echilibru dintre a fi absolut sincer și natural în scris, pe de o parte, și de a conștientiza permanent că rândurile tale vor avea un impact puternic asupra unui om pe care nu-l cunoști.

Ai scris până în prezent 14 cărți. Pe care dintre ele o simți cel mai aproape de tine și de ce?

Aproape de fiecare dată, cea mai recentă dintre cărțile mele îmi este cel mai aproape de suflet, iar explicația este simplă: a fost cel mai de curând scoasă de acolo ????. Când o carte iese în lume, eu nu apuc imediat să mă rup din lumea ei, mai zăbovesc încă o vreme acolo, nu-mi iau la revedere de la personaje odată cu ultimul cuvânt de pe ultima pagină. Mai stau un timp în carte, îmi place în ea.
Așa că aș spune acum că răspunsul este “Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată”, dar, în același timp, mergând pe firul trăirilor mele, pot spune că iubesc și “Rockstar”, pentru că acolo se regăsesc o grămadă de sentimente despre care voiam de mult să scriu, apare și relația mea cu cititorii, dar și cu idolii mei din adolescență, la fel cum iubesc „Păpușile”, probabil cartea pe care m-a durut cel mai mult să o scriu. N-am cum să nu-i iubesc pe Vicky și pe M., așadar toate cărțile în care apar ei (trilogia “Sânge satanic”, apoi „nymphette_dark99” și „Vicky, nu Victoria”). Iubesc și “Pervertirea”, cartea cea mai întunecată și mai psihanalizabilă pe care am scris-o. Chiar am cu ea o relație destul de specială, este cartea din care nu am mai recitit de mult timp fragmente, pentru că, neavând o continuare, nu a mai fost nevoie să îmi amintesc ce am scris acolo (spre deosebire de “Sânge satanic”, „Ani cu alcool și sex”, „nymphette_dark99” sau primul volum din „Ultima vrăjitoare din Transilvania”, pe care le-am recitit vrând-nevrând după o vreme, ca să le pot continua) – iar acum, recent, am văzut pe la cititori fragmente și am început s-o redescopăr, uitasem multe dintre gândurile mele de atunci, iar în prezent m-a ajutat oarecum să înțeleg mai bine evoluția mea, cum s-au născut unele din teoriile mele despre artă și scris, de pildă.
În fiecare carte a mea sunt eu și, dacă m-aș întoarce în timp, nu aș schimba nimic la ele, pentru că atunci care ar mai fi farmecul – dacă am fi identici în toate clipele vieților noastre?

Ce te motivează să scrii?

Foarte pe scurt, aș spune că timpul și iubirea. Timpul, pentru că de multe ori am senzația că scriu ca să-i fac în ciudă – el are trăsătura asta de a trece cu repeziciune și a lăsa peste întâmplări un fel de ceață, iar atunci eu simt că trebuie să scriu, tocmai pentru a risipi ceața, pentru ca lucrurile care chiar contează din trecut să nu se piardă, să fie notate undeva. Memoria noastră e uneori înșelătoare, cărțile sunt mai sigure ????. Iar iubirea, pentru că ea îți dă acea stare specială, de ardere și plutire în același timp, iar intensitatea cărților mele cred că de acolo vine. Și inspirația vine din iubirile de orice fel din viața noastră. De fapt, eu cred că inspirația este o formă aparte de iubire; când spui, de pildă, că te inspiră o melodie, asta se întâmplă pentru că de fapt melodia respectivă te seduce, te face să simți iubire. La fel și atunci când te inspiră o persoană, de asta și avem tendința de a ne îndrăgosti de cei care ne sunt modele în viață.
Mă motivează și o parte din chestiile negative pe care le observ în jur, în special oamenii șterși și robotizați, bine încadrați în tipare, pentru că mă fac să simt o nevoie puternică de a înclina balanța și de a da naștere unor personaje care să fie opusul lor. Îmi dau seama că nu aș putea trăi într-o lume în care să nu existe ființe carismatice și intense, care să știe să ardă cu adevărat, care să se înțeleagă pe sine, genul ăla de oameni pe care îi vezi o dată și nu-i mai poți uita toată viața. Când nu-i găsesc în realitate, îi creez în minte și îi pun în cărți. Pentru că lumea e înfiorător de plictisitoare fără ei.

În cărțile tale, abordezi tematici îndrăznețe, multe dintre ele subiecte tabu, asumate de la începutul publicării lor. Deși acestea ascund mesaje și înțelesuri profunde, uneori mesajul e denaturat de către public. Cum reușești să treci peste părerile critice?

A fost ușor să învăț să trec peste aceste așa-zise “critici” din momentul în care mi-am dat seama că ele sunt întotdeauna formulate de către cei care nu-mi citesc cărțile. Cred că părerea unui om despre o carte pe care nu a citit-o nu poate fi luată decât, cel mult, ca o glumă. Cărțile, zic eu, sunt făcute pentru a fi citite, pentru a te bucura de ele, nu pentru a te simți obligat să le faci galerie și să ai păreri pro sau contra despre cele pe care le citesc alții. Spre deosebire de aceștia, cititorii mei înțeleg foarte bine ce vreau să transmit – desigur, eu cred cu putere în multitudinea de niveluri de receptare a unei cărți, cred că frumusețea lecturii constă și în faptul că fiecare cititor își poate lua dintr-o carte exact ceea ce are nevoie în momentul respectiv. De asta se și întâmplă de multe ori ca, atunci când recitim, să descoperim alte nuanțe și alte înțelesuri, pentru că niciodată nu putem citi obiectiv ceva, iar literatura nici nu trebuie citită obiectiv. Un cititor vine cu bagajul lui, cu personalitatea lui, cu așteptări și nevoi diferite, iar cartea se îmbogățește pe măsură ce e citită din perspective cât mai variate. Mi se întâmplă de multe ori să descopăr recenzii și să fiu pur și simplu fascinată, pentru că respectivul cititor a mers chiar mai departe de ceea ce îmi imaginasem eu, iar interpretarea lui e inedită, diferă de a altor cititori. Totuși, chiar și așa, cu poveștile cititorului împletite cu ale autorului, nu mi s-a întâmplat până acum ca un cititor să-mi spună că a înțeles greșit sau că n-a înțeles deloc o carte. Dimpotrivă, ceea ce este important ca mesaj, ceea ce-mi doresc eu cel mai mult să ajungă la public, întotdeauna ajunge. Sunt foarte puțini cei care se opresc doar la poveste, fără a rezona și cu filosofia din spatele ei. Spunea la un moment dat cineva că un scriitor ar trebui să se considere norocos dacă o carte scrisă de el este înțeleasă în proporție de 30 la sută de către cititor. Eu, de multe ori, simt că ale mele sunt înțelese și simțite aproape de sută la sută, și mi se pare minunat.

Autoanaliza, introspecția sunt practici importante pentru a transcrie șirul gândurilor, frământărilor, visurilor. Cum reușește Cristina să se detașeze de rolurile cotidiene pentru a intra în lumea din mintea și spiritul ei?

Cred că, de cele mai multe ori, nu prea ies de acolo, nici măcar atunci când fac lucruri foarte concrete, cotidiene. Am și norocul de a avea un job care are legătură cu scrisul – mă gândesc la cărțile mele viitoare și atunci când traduc cărțile altora sau corectez manuscrise. Apoi, am și norocul de a avea în jur oameni care îmi înțeleg și reacțiile mai ciudate, ca de pildă când vorbesc cu personajele mele în timp ce bat ouăle pentru omletă ????. Odată ce îmi intră o idee pentru un nou roman în minte, devine treptat o obsesie, așa că nici dacă aș vrea nu aș putea să o izgonesc complet de acolo. Cumva, în perioadele în care adăpostesc o carte nouă în minte, totul ajunge să se învârtă în jurul ei, iar activitățile “practice” devin mai degrabă un pretext pentru a reflecta la ea mai departe. Nu este o ruptură între două planuri, nu mă așez la calculator și doar atunci îmi dau voie să intru în lumea fictivă a cărții – ea este constant cu mine.

Care a fost reacția ta, atunci când la Bacalaureat s-a dat un fragment din cartea ta, intitulată „Papusile”?

M-am bucurat enorm și a fost o surpriză totală! Chiar și felul în care am aflat despre subiectul la BAC din “Păpușile” a fost surprinzător – o cititoare a postat pe pagina mea de Facebook o fotografie făcută chiar în sala de examen, cu fragmentul respectiv, și așa am aflat că fusese dat la proba orală doi ani la rând ????. Cred că este extraordinar ca textele clasicilor să fie completate și de cele ale autorilor care scriu astăzi, pentru ca elevii chiar să aibă o privire de ansamblu asupra literaturii. Cu cât vor vedea că literatura vorbește despre teme care îi preocupă pe ei în prezent, cu atât cresc șansele să îndrăgească lectura. De fapt, lucrul acesta se și întâmplă de câțiva ani încoace: adolescenții și-au dat seama că literatura nu se reduce la textele pe care ei le consideră plictisitoare și greoaie, cele din manual, cu care nu mai rezonează, ba chiar dimpotrivă, este foarte vie și interesantă. Odată cu descoperirea asta, au început să fie prezenți la târgurile de carte, la lansări, să comande de pe librăriile online, să-și facă bloguri de carte. Sper ca tot mai mulți profesori de română să înțeleagă faptul că diversitatea n-o să dăuneze niciodată, nimănui.

Ce te sprijină din interior atunci când întâlnești diferite provocări?

Când simt că rămân fără energie, când mă simt descurajată, nu mă forțez imediat să merg mai departe, ci iau o pauză și fac ceva care știu sigur că îmi place – mă întâlnesc cu o persoană dragă, revăd un film preferat, ascult muzică sau merg la o plimbare mai lungă. De obicei, activitățile în care mă regăsesc mă ajută să-mi recapăt energia și așa pot trece peste momentele mai dificile. Un alt „secret” ar fi să te străduiești de fiecare dată să înțelegi ce ți se întâmplă și de ce – e cel mai bun lucru să afli cum ai ajuns în situația respectivă. Odată ce înțelegi, sigur va veni și rezolvarea.
Provocările în sine nu ar trebui să constituie un obstacol, doar că uneori ele pot fi un duș rece, îți pot arăta că poate nu ești pe drumul potrivit. Dacă totul ți se pare greu, imposibil de dus la capăt, poate că nu faci ceea ce îți este menit ție.
În multe cazuri, chiar îmi plac provocările, mă motivează. Și, desigur, cititorii mei au și ei un rol important: e de ajuns să citesc doar câteva dintre mesajele primite de la ei, ca să-mi dau seama că trebuie să merg mai departe, dacă tot am ajuns până aici.

Ulima carte, „Zilele noastre care nu vor mai fi niciodata”, lansată recent, pe 11 martie, pare a fi o afirmație deosebit de sugestivă și cu nuanțe pline de mister. Fără a răpi cititorilor dorința de a citi cartea, ne poți detalia, ce ai vrut să transmiți prin acest titlu?

Personajul principal al romanului este o tânără pe nume Ana, care suferă de anxietate, și care simte că boala o împiedică să trăiască fiecare zi din plin, așa cum și-ar dori (și cum o făcea înainte de anxietate). Suferă pentru că timpul trece și nimeni nu-i va da înapoi zilele în care nu a putut fi ea însăși, până când întâlnirea cu unele persoane interesante și diferite întâmplări o vor face să înțeleagă că acel timp în care s-a luptat cu problemele sufletești nu au fost de fapt pierdute, ci câștigate. Așa cum câștigat este orice timp în care te gândești la tine însuți și încerci să te cunoști pe cât de bine ai curaj s-o faci. Un titlu alternativ al romanului a fost “Învingătorii”, pentru că, așa cum spune Ana: “Noi suntem învingătorii. Cei în interiorul cărora s-a stricat ceva, așadar s-a trezit. Cei care simțim totul. Cei pe care ne rănește fiecare zi, cu fiecare clipă pe care o aduce. Cei vulnerabili și curajoși. Cei fără limite. Cei care înțelegem, noi cei care suntem pe de-a-ntregul în fiecare întâmplare din viața noastră. Actorii ei, nu spectatorii. Cei care schimbăm. Noi, cei care trăim pentru a simți, oricât de periculos s-ar dovedi într-un final asta”.

Ce ar fi util să facem pentru ca oamenii să investească mai mult în artă?

Cred că aici ar fi multe de spus și cred că este un subiect sensibil pentru orice artist român, deoarece la noi chiar nu se poate trăi din artă, în special din arta făcută fără compromisuri. Ceea ce este nedrept, desigur, pentru că arta aduce multe beneficii oamenilor, le schimbă viețile, îi ajută să se descopere, îi învață să-și pună întrebări și să-și dorească mai mult, și ar trebui să nu-i lăsăm pe artiști să fie nevoiți să aleagă între a muri de foame și a renunța la arta lor. Părerea mea este că trebuie început din școli, trebuie să învățăm copiii ce înseamnă arta, să scăpăm odată pentru totdeauna de prejudecățile lăsate de comunism, care a făcut arta să pară un moft, care a băgat în mințile oamenilor imaginea artistului care se hrănește și se îmbracă doar cu pasiunea lui, care nu are nevoie de bani ca să trăiască, că doar el nu e om ca toți oamenii, e artist. Cu cât vom înțelege mai repede că arta trebuie remunerată, la fel ca orice serviciu sau profesie, vom avea artiști mai valoroși, pentru că mediul în care creează va deveni competitiv, și așa și trebuie să fie. Ar mai trebui să scăpăm de meteahna asta pe care o tot aud: “Un cârnat îl mănânc și-mi stă în burtă, cu cartea ce fac?!”, să pricepem că o carte citită, un film văzut, o piesă de teatru, toate ne aduc un câștig și e firesc să plătești pentru el.
Dar, mai mult ca sigur, lucrurile nu se vor schimba curând.

Să presupunem că am putea călători în timp și ai avea onorabila vârstă de 70 ani. Ce cuvinte le-ai adresa copiilor și deopotrivă cititorilor tăi?

Le-aș spune și atunci probabil ce simt nevoia să le spun acum: că nu poți trăi cu adevărat decât fiind tu însuți până la capăt????.

Mulțumim pentru că ne onorezi cu prezența în cadrul acestui proiect! Mulțumesc pentru atenția și timpul acordat acestui interviu! Astfel, am reușit să descoperim povestea din spatele cortinei și a paginilor de hartie (ori de word ☺ ). Să vedem, prin ochii unei artiste, o părticică dintr-un univers.