„Un roman atât de sincer încât rupe barierele limbajului cuminte și dă frâu liber exprimării fără ocolișuri”

[dropcap]”E[/dropcap]ste vorba despre un roman sincer, atât de sincer încât rupe barierele limbajului cuminte și dă frâu liber exprimării fără ocolișuri. După cum Joyce și Woolf își descriau cel mai bine personajele prin tehnica fluxului de conștiință, așa conturează și Cristina Nemerovschi viața personajelor sale foarte clar, foarte adevărat, fără eufemisme, cu citate proaspăt rupte din gândirea necizelată a fiecăruia.

Despre ce este vorba? Personajul principal, M., în vârsta de 25 de ani, ține un solilocviu sub formă de confesiune și relatează întâmplări din trecut și din prezent. Întâmplări despre sex, droguri, metal, alcool, satanism, și filosofie.

Recunosc, prima oară când am deschis romanul m-am revoltat, și am spus că eu nu vreau să am de-a face cu cărți scrise în astfel de limbaj, mai ales după experiența pe care o avusesem cu ”Trainspotting” de Irvine Welsh. (interesant subiect și super poveste, dar pusă în cuvinte odioase.) Am zis că îi acord o șansă, că dacă nu mă captivează până la pagina 30 nu-l mai citesc deloc. Am deschis doar o pagină, și pe supracopertă am văzut scrise cuvintele: ”Cristina Nemerovschi s-a născut pe data de 10 mai 1980 la București. A absolvit Facultatea de Filosofie din cadrul Universității București, secția Filosofia Culturii, și un master în cadrul aceleiași universități, încheiat în 2005 cu dizertația Despre natura adevărului propozițiilor matematicii și logicii la L. Wittgenstein…” . Mi-a căzut instant maxilarul și mi-am promis că-l citesc, indiferent de limbaj, screw that, să se învârtă clasicii în mormânt.

Ce mi-a plăcut la carte? Mi-a plăcut filosofia. Sincer, a fost lucrul care mi-a atras atenția prima oară, și lucrul pe care l-am vânat cu nesaț în toate paginile cărții (iubeam paragrafele în care se vorbea despre x filosof, sau pe cele în care era adusă vorba de y teorie existențială). Dar pe lângă asta, mi-a plăcut umorul negru, am adorat personajele.

Ah, despre personaje:

Din unghiul din care privesc eu, au fost punctul forte al cărții. M. este descris, caracterizat și trecut prin atâtea întâmplări încât ajungi nu numai să crezi că îl cunoști îndeaproape, că îi ești confident și prieten, dar că și există cu adevărat. La un anumit punct începusem să mă gândesc dacă cutare sau cutare băiat pe care îl vedeam pe stradă ar putea fi M. Nu garantez că acest simptom va apărea fiecărui cititor în parte, dar spun că este foarte posibil 🙂 Cea mai sinceră și directă descriere a lui M. este autocaracterizarea pe care acesta o face: „Ascult black metal, sunt ateu, lumea mă crede satanist, sunt bisexual, mizantrop, uneori doar misogin, scriu o carte, beau în fiecare zi şi mă droghez în fiecare săptămână.” Iar personajele secundare, denumite tot cu inițiale, în stil kafkian, completează tabloul și așa impresionant al vieții lui M.

De ce acest titlu? Numai autoarea poate ști exact de ce a ales acest titlu, și la ce s-a gândit atunci când a făcut-o. Am încercat să caut în roman exact cuvintele ”sânge satanic”, să mă lămuresc dacă este vorba despre un citat evident, scos din roman, dar nu le-am găsit (e posibil să existe, poate le-am ratat). Dar cred că se vorbește despre sânge la nivel metaforic, ca fiind miezul nostru, ce ne face să fim cine suntem, sau mai bine spus, ceea ce ne definește cel mai tare și cel mai bine, principiile sau filosofia după care ne ghidăm în viață.

Pentru mai multe detalii, accesează site-ul romanului aici.”

Cătălina Duță

Sursa: http://amdoar18ani.ro/sange-satanic-cristina-nemerovschi/