„Un duo triumfător”

[dropcap]A[/dropcap] trecut ceva timp de când am citit opera de debut, de-atunci au mai ieşit vreo două ediţii, cred.

Pe lângă entuziasmul extraordinar avut când am început lectura (şi n-am avut parte de dezamăgire, vă zic :D) am avut şi imaginaţia pornită încă de când am auzit că-i un roman cu metalişti. Roman cu metalişti? Scris de-o româncă? Şi are succes destul de mare pentru un debut 🙂 Şi îl merită, zic eu.

Multe detalii mi-au atras atenţia şi m-au făcut să zâmbesc pe parcursul lecturii. Faptul că personajele principale n-aveau decât iniţiale, inexistenţa unei caracterizări fizice detaliate (adică fetelor, dacă visaţi după un metalhead, puteaţi să vi-l imaginaţi pe principalu’ cum aţi dorit voi :D), lipsa timpului liniar (capitolele m-au făcut uneori dizzy de la atâta sărit din viitor în trecut) etc. Şi evident, cea mai importantă chestie, feelingul de „mă simt mai deştept” după ce ai terminat cartea. De ce? La cât filozofează M. … literally speaking.

Dacă vrei mizantropie, nihilism, miserupism într-un singur stil de viaţă, cu siguranţă o să-l placi pe M. (personajul principal, that is).

În general, acţiunea e una complexă, fain prezentată, uneori împrejurările sunt scoase din lada de gunoi, dar totul e pus bine la punct ca să iasă o adevărată comedie.
Să folosesc cele mai sincere cuvinte ale mele, R. m-a enervat. Poate mă aşteptam să semene mai mult cu M., să fie mai serioasă. În fond, un misogin înnăscut îşi caută o tipă care totuşi să fie mai deşteaptă, nu? Nu am înţeles dacă asta a fost ironia sorţii pentru M. (adică toate fetele să fie chiar aşa proaste şi el să se resemneze măcar cu cea care-i face pula să se scoale) sau dacă aşa a fost plănuit de la început, să cadă el în capcana lui R., să fie uber-fermecat de tipa cu păr creţ. Mă rog. M-a enervat la ea că era atât de „şefă” printre toate restul, dar tot era bătută în cap.
Dar nu m-a enervat mai mult ca sor-sa, D. Asemeni Ammei din Obiecte Ascuţite, prinţesă de 13-14-15 ani, whatever, ceva prea dezvoltată care trebuie să fie cool şi true. Mdeah, bine. Marş la generală să mai citeşti trei poezii şi să-ţi mai crească trei floci pe pizdă. Cum spuneam, pe mine personal, nu m-a încântat apariţia ei din punctul ăsta de vedere, ludico-pervers. Aş fi preferat să văd un viol frumos şi detaliat (viol frumos, ce concept interesant). Asta ca să încadrez ideea mea în restul cărţii, de altfel aş fi ignorat-o complet, sau aş fi aruncat-o în braţele lu’ A., S., X., ce litere au mai fost pe-acolo.

Cel mai mult mi-a plăcut B., în ciuda faptului că era un wanna be… zic eu. Mi-a plăcut doar pentru că avea alt gen de relaţie cu M. Mi-a plăcut pentru că se iubeau, se futeau, whatever; mi-a plăcut pentru că era genul care se încadra în carte foarte bine, ca o mânuşă care zici că ţi-e turnată. Biet adolescent, nu cred că ştia exact în ce dracu’ de lume a intrat alături de M., dar împreună, pentru mine, făceau aşa, un duo triumfător.

Condiţiile ca să-ţi placă (cel puţin 50%) cartea asta, sunt simple: să-ţi placă metalu’, sau cel puţin să ai habar de el, să fii oleacă open-minded şi să n-ai înger slab 🙂 (că poate sunt unii okay cu prizatu’ de ketamină, dar nu cu „satanismul”, bisexualitatea etc).

Spor la lectură!

Red Raven

Sursa: http://thunderoftime.blogspot.ro/2012/09/sange-satanic-cristina-nemerovschi.html