Interviuri
„Scrisul te forțează să te confrunți cu tot ceea ce ești tu cu adevărat”
Interviul cu doamna Cristina Nemerovschi realizat de grupa formata din: Badea Bianca, Constantin Ana-Maria, Frangulea Alexandra si Ivanciu Tiberiu.
1. Ce v-a determinat să deveniţi scriitoare?
La mine, cred că întâi a fost scrisul și abia apoi dorința de a deveni scriitoare. Am scris de când mă știu, dar mult timp nu am luat plăcerea asta în serios – era o joacă, o bucurie, un mod aparte de a-mi umple timpul liber. Chiar și primul manuscris, care a devenit între timp romanul “Sânge satanic”, a fost scris tot în joacă. L-am dus la bun sfârșit în momentul în care cei din jur, care citiseră fragmente, mi-au spus că și-ar dori foarte mult să citească întregul roman.
Într-un fel, încă mai este o joacă scrisul, pentru mine. Încep fiecare nou roman ca pe un experiment, fără să știu unde va duce. Mă bucură mai mult drumul parcurs, decât atingerea destinației. Plăcerea de a scrie, de a te lăsa cu totul furată de acea lume nouă, numai a ta, pe care o ai în minte, este incomparabil mai minunată decât senzația pe care o ai atunci când ești numit “scriitor”. Dar trebuie să recunosc că și aceasta din urmă este o senzație destul de plăcută, totuși.
Pe scurt, răspunsul la întrebarea ta cred că ar fi: plăcerea de-a scrie. Mi-am dat seama că asta este ceea ce mă văd făcând mult timp de acum înainte. Probabil singurul lucru din lume care nu mă va plictisi, și care îmi va oferi tot soiul de provocări.
2. Care a fost sursa de inspiraţie pentru operele dumneavoastră?
Tot ceea ce am trăit, toți oamenii pe care i-am întâlnit până acum. Momentele importante din viața mea și, desigur, arta cu care am venit în contact – de la muzică până la teatru și literatură. Din arta cu care am avut însă contact nu mi-a plăcut niciodată să preiau lucrurile așa cum sunt; mereu am filtrat prin propria mea personalitate lucrurile care mi-au plăcut, le-am oferit o interpretare personală. Eu cred că, atunci când iubești un artist, în niciun caz nu-i faci un serviciu încercând să-i devii o copie, ci, dimpotrivă, să te desprinzi cât mai mult, să-ți cauți propriul drum. Cred că ceea ce ne inspiră este o combinație unică și irepetabilă între ceea ce trăim, oamenii pe care-i întâlnim, arta care ne marchează.
Una dintre plăcerile oarecum „vinovate” ale mele este să recitesc pasaje din cărțile mele și să încerc să înțeleg cum s-au născut ele. Ce m-a inspirat, de ce au fost scrise așa, și nu altfel. Cred că e un lucru minunat pe care îl poate face literatura pentru tine, ca autor – te scutește de ședințele costisitoare de psihanaliză.
3. În ce personaj din romanele pe care le-aţi scris vă regăsiţi?
Așa cum zice la un moment dat Ulf în “Pervertirea”, scriitorul, fie că-i place, fie că nu, se regăsește cam în toate personajele pe care le creează. Uneori, mă regăsesc într-un mod ciudat, prin antiteză – de pildă, jurnaliștii agramați din “Sânge satanic”, sau „capra”, mama lui Vicky din „nymphette_dark99” sunt exact ceea ce nu aș vrea să fiu eu vreodată. Dar, creându-le în felul în care le-am creat, m-am raportat totuși la mine. E ca și cum ți-ai picta cel mai înfricoșător coșmar.
Firește, în personajele principale din romanele mele mă regăsesc totuși cel mai bine. Mă regăsesc destul de mult și în Vicky, a fost o provocare să-mi reamintesc cu toate acele detalii cum eram eu la 13 ani… Mă regăsesc în M., pe care l-am conceput ca un alter ego și, acum când scriu cea de-a treia parte a trilogiei, chiar mi se pare că seamănă la fel de mult cu mine ca la început. Mă regăsesc și în Ulf, scriitorul mizantrop cu crize de inspirație – deși eu, din fericire, n-am avut până acum asemenea crize majore.
Până la urmă, scrisul e un proces care te izolează de tumultul din jur, de superficialitatea și rutina lumii în care trăiești și te forțează să te confrunți cu tot ceea ce ești tu cu adevărat, fără înflorituri, fără să trișezi. E normal ca, în timp ce concepi personajele, să te gândești mult la tine. De aici și regăsirea, apoi, când romanul este terminat.
4. De ce aţi optat pentru a scrie continuarea romanului ‘Sânge satanic’?
În primul rând fiindcă mi-am dat seama, când am văzut romanul tipărit, că m-am atașat de personaje și de feelingul cărții, și că deja îmi lipsesc. În plus, am avut senzația că ar mai fi ceva material de explorat acolo… Cumva, romanul se termina ambiguu, și mai mergea un sequel, o reluare.
În al doilea rând, a contat mult și succesul pe care l-a avut, reacțiile cititorilor. Dorința lor de a mai citi ceva cu M…. Dar, înainte de a scrie “Ani cu alcool și sex”, partea a doua a trilogiei, a apărut și „Pervertirea”, cel de-al doilea roman al meu, așa că s-a interpus și o oarecare distanță. Dar, cum am mai spus undeva, m-am reîntors la gașca din “Sânge satanic” așa cum te întorci la niște prieteni pe care nu i-ai mai văzut de o vreme, dar nu i-ai uitat nicio clipă. Și cea de-a treia reîntoarcere, cea din prezent, când scriu partea finală a trilogiei, este la fel de plăcută.
5. Ce părere aveţi despre adolescenţii din ziua de astăzi?
Poate nu este răspunsul la care te-ai fi așteptat, dar am o părere tot mai bună pe zi ce trece! Înainte să public prima carte, nici nu mi-ar fi trecut prin cap că voi avea cititori adolescenți. În cercurile prin care mă plimbam eu, era răspândită convingerea certă că adolescenții de azi nu mai citesc. Ei bine, s-a dovedit o convingere greșită. Există mulți adolescenți care mai citesc, există adolescenți care citesc cărți bune, pe care le descoperă singuri, iar asta este aproape incredibil, ținând cont că trăim într-o lume atât de superficială, cu tendințe pronunțate spre absurd, spre ilogic. O lume care nu încurajează deloc autenticul, originalitatea, ci dimpotrivă, se chinuie din răsputeri să le suprime. Mi se pare de-a dreptul emoționant că adolescenții mai au puterea și curiozitatea să se implice, să descopere cărți, să le iubească și în felul ăsta să le facă să trăiască.
Mi se întâmplă să primesc și manuscrise de la adolescenți, care-și încearcă talentul literar, și multe din ele chiar sunt bune, au imaginație, au profunzime. N-am cum să nu am o părere bună despre ei, cred că sunt demni de toată admirația.
Evident, există și polul opus – există adolescenți agramați, care n-au deschis niciodată o altă carte în afara manualelor școlare. Există adolescenții care pică Bac-ul, care copiază la examene și tot nu pot lua o notă de trecere. Mulți adulți susțin – greșit – că acești adolescenți sunt o caracteristică a lumii de azi, că ei sunt așa din cauză că petrec prea mult timp pe internet și așa mai departe. Eu cred că aceste cazuri au existat dintotdeauna, doar că astăzi diferențele între adolescenți sunt mai vizibile. Sunt și mai accentuate, este adevărat. În trecut, în special pe vremea comunismului, era mai simplu să “uniformizezi” tinerii – nu prea aveau multe alternative, așa cum au astăzi.
6. Care este cartea dumneavoastră preferată şi de ce?
Am avut multe cărți preferate, de-a lungul timpului, dar niciuna nu m-a însoțit ca un motto de la început și până în prezent; mai degrabă, ele s-au succedat,delimitând anumite perioade din viața mea. Fiecare din ele îmi este în continuare dragă, fie că se cheamă “Demonii”, fie “De veghe în lanul de secară”, fie “Șotron”, “Paradisul de după colț”, “Magicianul” sau “Demian”, pentru că știu că dacă aș reciti-o acum mi-ar spune multe despre ceea ce am fost într-un anumit moment.
Aș putea spune că nu am descoperit încă acea carte perfectă, și cred că este un lucru bun, fiindcă mă simt în felul ăsta motivată să încerc să o scriu eu. Ce înțeleg printr-o carte perfectă? E greu de spus. Probabil acea carte în care, oriunde ai deschide-o și orice rând ai citi, să-ți regăsești, poate chiar într-un singur cuvânt, tot ceea ce ai simțit vreodată, tot ce ai înțeles despre lume. Acea carte care este suficientă, care anulează existența altor cărți după ea.
7. Critica literară pe care aţi primit-o, pe baza primului roman, v-a influenţat la scrierea următoarelor romane?
Nu, deloc. În primul rând fiindcă, din păcate, în România nu se practică acel gen de critică din care să poți avea ceva de învățat. Critica aceea întemeiată, constructivă, care pornește de la cunoașterea profundă a lucrului pe care-l critică. Nu se aplică doar la literatură, în România nu există acest gen de critică aproape în niciun domeniu. E o meteahnă deprinsă în ultimii ani, când oricine are impresia că poate critica orice, fără să studieze înainte lucrul acela pe care vrea să-l critice. Mulți asta înțeleg din libertatea informației, din accesul la cultură… E foarte trist. Eu, de pildă, am primit „critici” numai de la persoane care nu se deranjaseră să-mi citească mai întâi cartea. Acestea, oricât de binevoitor ai fi, nu sunt critici pe care să le iei în serios, ci sunt menite doar să te amuze.
În al doilea rând, eu cred că un autor scrie ca să-și exorcizeze proprii lui demoni. Nu cred în rețete, nu cred în “sfaturi”. Cred în propriile obsesii ale scriitorului. Nu văd cum o critică l-ar ajuta să fie mai bun în exorcizarea demonilor lui, pentru că o critică vine din partea cuiva străin, care nu-l cunoaște pe scriitor în cele mai intime gânduri ale sale, prin urmare n-are cum să-l ajute să și le exprime. Da, un critic pertinent te poate face să fii mai pe gustul cititorului, mai lizibil, să zicem… dar în cazul în care tu scrii în primul rând pentru tine, fiindu-ți ție fidel, și apoi pentru public, nu văd cum te-ar putea “îmbunătăți” un critic. Eu am ajuns să citesc recenziile cărților mele ca fapt divers, așa cum citesc horoscopul. Desigur, mă bucură enorm când oameni pe care nu-i cunosc îmi spun că romanele mele le-au schimbat viața sau că le-au deschis pofta pentru literatură. Cred că așa arată cel mai frumos cadou pe care-l poate primi un scriitor.
8. Credeţi că vi se potriveşte eticheta de ‘rebela literaturii române de astăzi’?
Dacă privesc detașat modul meu de a scrie, procesul prin care se naște una din cărțile mele, aș spune că mai degrabă nu mi se potrivește, pentru că nu fac nimic ieșit din comun, în timp ce scriu, decât să fiu sinceră până la capăt. Dar, dacă mă compar de pildă cu acei scriitori care se chinuie din răsputeri să respecte “canonul”, modul agreat de critici de a face literatură, renunțând la ceea ce sunt ei și ce le-ar plăcea cu adevărat să facă numai pentru a fi luați în seamă de sistemul oficial (ce o mai însemna și asta, în ziua de azi…), da, cred că mi se potrivește eticheta destul de bine. Oricum, românii pun cu mare ușurință etichete. Asta n-ar fi chiar nenorocirea cea mai mare. Știi care este nenorocirea cea mai mare? Că, după ce au pus eticheta, refuză să mai deschidă vreodată borcanul ăla. Se mulțumesc pe veci cu eticheta.
9. Vă gândiţi la un nou roman?
Da, chiar lucrez la două romane în paralel. Pe lângă romanul care va încheia trilogia pe care am început-o cu „Sânge satanic”, roman care încă nu are nume, mai am în lucru un roman ciudat, ușor diferit de ce am scris până acum, foarte social, dar în continuare cu mult umor. Și mai am încă două în minte, foarte diferite și ele unul de altul – un roman de dragoste și un roman distopie, cu tentă SF. Am planuri mari pentru 2014, sunt curioasă și eu ce voi duce la bun sfârșit.
10. Mai aveţi opere pe care nu le-aţi publicat?
Da, am multe cărți începute, sau scrise pe trei sferturi, sau scrise chiar în proporție de 90 la sută, pe care sper (și îmi propun foarte serios!) să le duc la bun sfârșit la un moment dat. Țin la toate subiectele cărților deja începute, la toate personajelor lor, dar… într-un anumit punct apare ceva care te atrage spre o altă carte și o abandonezi pe cea care nu te mai provoacă îndeajuns. Cu fiecare carte este ca și cum ai avea o relație sentimentală cu o persoană. Trebuie constant să întreții pasiunea, să nu lași să intervină blazarea. Odată ce se mai domolește pasiunea față de ea, o poți pierde definitiv.
Cred însă că îmi voi lua, cândva, un an în care să-mi interzic să mai încep ceva nou, până nu epuizez posibilitățile deja începute.
0 comments