„Noua lolită și-o nouă revistă”

„Cristina Nemerovschi a debutat în 2010 cu Sânge Satanic, urmând Pervertirea, despre care am scris aici, și Ani cu alcool și sex (prequel și sequel al romanului ei de debut și al doilea volum din trilogie), toate apărute la Editura Herg Benet. Cristina este o autoare actuală, tânără, ironică, originală, care blamează complacerea în prostie și mediocritate și care organizează întâlniri dese cu fanii capabili să citească printre rândurile ei dure. Comentariile la adresa ei o amuză, are chiar o secțiune pe site dedicată lor. Este o scriitoare care intimidează, tocmai datorită verdictelor pe care le dă în textele sale, dar în cărțile ei am descoperit și-o latură sensibilă, care m-a făcut s-o plac și mai mult (și s-o abordez mai ușor). De curând s-a lansat noul ei roman și pregătește și o nouă revistă, așa că am rugat-o să răspundă câtorva întrebări pentru CSC.

În curând va apărea noul tău roman, nymphette_dark99, tot la Editura Herg Benet, dar de data aceasta în colecția Cărțile Arven. Să înțeleg că ne putem aștepta la o tentă dark, mystery, chiar fantastică?

Este adevărat, cred că din toate romanele mele de până acum, nymphette_dark99 se apropie cel mai mult de genul horror. Nu este însă un horror clasic, are o doză foarte mare de experiment, este foarte actual. Eu l-aș numi, dacă ar trebui neapărat să-l încadrez într-un gen, urban gothic. Este întunecat, este alert, ascunde și ceva mister.

La fel ca și în cazul celor trei romane publicate înaintea lui, nu mi-am dorit deloc să ridic un gard în jurul lui nymphette_dark99, astfel încât să intre cu forța într-un anumit gen, ci am lăsat libertate deplină personajului. Acolo unde merge nymphette, într-acolo o ia și romanul care îi poartă numele .

Nu este un roman rupt de realitate și social, ba dimpotrivă. România cea de zi cu zi, România violentă, săracă, murdară și haotică se insinuează pe fundalul cărții, dând atât doza necesară de umor negru, cât și o oarecare tristețe resemnată, un dramatism în background.

Am citit pe Semne Bune un fragment din nymphette_dark99. Stilul este inconfundabil al tău, putem observa deja o parte dintre temele recurente din cărțile tale. Ce aduce nymphette nou?

În primul rând, aduce povestea spusă prin ochii unui copil. Oricât de emancipată ar fi nymphette_dark, oricât de matură ar fi gândirea și filosofia ei de viață, ea are totuși doar 13 ani, iar să mă pun în pielea ei a fost o provocare. A fost pe de o parte o provocare (plăcută, bineînțeles) să-mi amintesc ce gândeam și ce preocupări aveam eu la vârsta ei și, pe de altă parte, să adaptez perspectiva cuiva abia intrat în adolescență la lumea de astăzi. Cu alte cuvinte, nu a fost îndeajuns să intru în mintea unei fete de 13 ani, trebuia neapărat să fie o ființă foarte bine ancorată în prezent. Nymphette este, cel puțin privită din exterior, o puștoaică obișnuită de astăzi: școală, profi enervanți, distracție, un iubit, doi iubiți, o bestfriendă, probleme cu părinți, fugit de acasă, muzică, sms-uri, haine, aventură, reflecții. Așadar, viața ei nu este neapărat atipică pentru o fată de 13 ani, mintea ei, însă, da. Dincolo de „normalitatea” ei, se ascund însă multe lucruri care o scot din anonimat. Dar pentru a afla mai multe trebuie să citiți cartea!

O să-ți dezvălui un secret: interacțiunea cu cititorii mei foarte tineri m-a ajutat mult. De când am publicat prima carte, Sânge satanic, am ajuns să cunosc foarte mulți adolescenți, așa că și lor le datorez o parte din ceea ce a devenit nymphette_dark99 în mintea mea. Probabil, dacă n-ar fi existat ei, aș fi avut nevoie să fac ceva mai multă muncă de documentare ca să aflu tot soiul de amănunte din viața unei fete de 13 ani din România anului 2013. Dar, așa, cunoscându-i pe ei, totul a venit mult mai natural.

La nivel de stil, cred că este cea mai alertă carte scrisă de mine până acum. Din fragmentele citite live, la diferite evenimente literare, impresia publicului a fost că e un roman sută la sută cinematografic. Nu a fost ceva premeditat, așa a ieșit. Personajul este atât de viu, de atras de aventură, de pus pe șotii, de deschis către tot ce întâlnește în jur – oameni, întâmplări, încât este în întregime responsabil pentru ritmul alert pe care l-a imprimat cărții.

Probabil ai observat că în romanele anterioare personajele (în special cele principale) filosofează foarte mult. Nymphette, deși are o viziune originală și foarte expresivă asupra lumii, filosofează ceva mai puțin, fiind mai orientată spre trăit, spre experimentat. Ea nu vrea să tragă concluzii, ci vrea mai degrabă să simtă gustul a tot ceea ce o înconjoară, să se joace, să fie liberă. Ca la 13 ani, cred.

Spuneai într-un interviu că nymphette este o nouă Lolită, o Lolită a anului 2013, mai agresivă, mai extremă (mult mai extremă!), mai inteligentă, mai versată, mult, mult mai rebelă. Inevitabil publicul o va compara cu Dolores a lui Nabokov. Dacă Lolita lui a fost controversată, bănuiesc că te aștepți la aceleași reacții.

Cred că, în România, absolut orice iese din sfera banalului este în stare să dea naștere la tot felul de controverse. De fiecare dată când alegi să fii sincer, să pui mult din tine într-o carte și să nu mergi pe poteci bătătorite, riști să fii catalogat drept nebun, neobișnuit, ciudat, controversat, pervers. Dacă îmi permiți o ușoară glumă, cred că până și într-un roman despre perioada comunismului (exemplul tipic de subiect bătătorit), dacă unui personaj i se sparge un sifon și îi intră un ciob în picior, se vor auzi voci care să-l înfiereze pe „animalul” ăla de autor care și-a permis această îndrăzneală, acest „derapaj”, în cartea sa.

Culmea este că eu nu-mi pun niciodată problema dacă o carte scrisă de mine va fi controversată. Nu mi-am pus nici înainte să public Sânge satanic… Abia după ce apar reacțiile, am o ușoară nedumerire, mai ales când văd că unii oameni sunt scandalizați de cu totul și cu totul alte amănunte decât cele la care m-aș fi putut gândi eu, dacă mi-aș fi pus problema. De fiecare dată am un sentiment oarecum straniu, gândindu-mă că flatez nerealist inteligența multora. De pildă, uite, o primă nemulțumire a cuiva legată de nymphette_dark99 (așa e cel mai simpatic, să te revolți împotriva unei cărți cu câteva luni înainte ca ea să fie publicată): „de ce nu are prenume românesc fata asta, ce-i aia nymphette, este o unealtă a maghiarilor care vor să ne fure Ardealul?!”. Imaginează-ți că nici în ruptul capului nu aș fi putut anticipa genul ăsta de reproș!

Pe de altă parte, autorii deveniți cult – cum este și Nabokov – sunt cumva privilegiați, pentru că aceia care îi contestă în unele cazuri chiar au citit cartea. Timpul a ajutat la receptarea romanului, astfel încât, cel puțin, oamenii ăia scandalizați măcar au pus mâna pe carte, știu măcar în linii mari despre ce vorbesc, știu ce anume îi scandalizează. E totuși un pas în direcția potrivită.

Cu autorii români e ceva mai complicat. Ei sunt, în 99 la sută din cazuri, înjurați fără a fi citiți.

În concluzie, da, mă aștept să apară controverse în jurul nymphettei, cred că o să mă amuze cele mai multe dintre ele. Am oricum secțiune de Pamflet pe blog, aștept materialul pentru ea cu interes. Îți dai seama că, dacă Sânge satanic a fost desemnat de către vocea poporului principalul vinovat pentru neieșirea României din criză, nymphette_dark99 probabil o să aducă direct o invazie de lăcuste, sau chiar vreo ciumă satanică.

După publicarea extrasului pe Semne Bune și lectura publică din Tramvai 26, care au fost primele impresii?

Primele impresii au fost foarte, foarte entuziasmate. Primele impresii ale celor care au citit/au ascultat fragmentele, la ei mă refer. Mi-au mărturisit că promovarea înainte de apariția propriu-zisă a cărții este chinuitoare, pentru că și-ar fi dorit să o citească integral atunci, pe loc.

Au fost și vreo două voci firave care au spus, după anevoioasa lectură a primului rând din fragmentul publicat online, că marii scriitori se răsucesc acum în mormânt când aud această blasfemie de carte. Pe mine mă miră, cumva, grija românului față de somnul de veci tihnit al marilor scriitori. Până la urmă, nu văd ce e atât de grav în a-ți mai schimba o dată la 30 de ani poziția în sicriu… eu aș zice că e mai degrabă un lucru bun, altfel riști să capeți vreun reumatism.

Oricum, se poate spune că e pe undeva interesantă și această opoziție între cel care chiar citește o carte, o trăiește, o simte, o înțelege, lasă să treacă un timp peste momentul receptării și apoi are o părere reală, întemeiată, și cel căruia îi place să caște gura de pe margine, fălindu-se că face și el parte, prin contaminare, din „marea cultură”. E interesant contrastul dintre cei doi și e benefic pentru o carte, fiindcă argumentele cern până la urmă punctele de vedere, nu pumnul cu care bați în masă, hotărât să afli cât de rezistent e lemnul din care e făcută.”

CONTINUAREA interviului, aici: http://societatesicultura.ro/2013/07/noua-lolita-si-o-noua-revista-in-dialog-cu-cristina-nemerovschi/