„Iubirea este pur şi simplu fantastică, incredibilă, acaparatoare”

„„Uneori, crezi că ştii moartea. O vezi în jurul tău, eşti conştient că ea există şi că, în timp, se va apropia tot mai mult de tine. Îţi vezi murind străbunici, bunici, vecini, unchi, mătuşi, poate un părinte. Nu-ţi pare ceva străin moartea. Până într-o zi, când vine la un pas de tine şi calcă peste inima ta aşa cum ar trece în viteză un camion pe un pod de sticlă, fărâmiţând totul şi împrăştiind cioburi. Abia atunci îţi dai seama că tot ceea ce credeai că ştii despre ea era doar unul dintre învelişurile ei blânde, nu tot adevărul. Abia atunci înţelegi ce e moartea.”

Dora şi Luna, Luna şi Dora, două tipe. Dora-i mai tânără şi cică-i rockeriţă. Are doar 18 ani şi se-ndrăgosteşte de Luna, care intră în viaţa ei, „ca un vampir, ca o vrăjitoare tripată”. Mare amor de aprilie 2011. Lesbianism, ai zice. Nţţţ! Poezie. Dragostea e cât se poate de reală, nu-i un moft trecător, o pasiune ieftină şi-atât, ci defineşte un moment din viaţa celor două, un moment care le influenţează destinul. Luna parcă-i mai înstărită, taică-su e ceva om politic important, însă ca şi familia Dorei, şi cea a Lunei este dezorganizată.

Dora are viu în minte momentul despărţirii de mama ei naturală, care-a plecat fără explicaţii cu câţiva ani în urmă, ca să fugă de o căsnicie eşuată, iar Luna se raportează permanent la o prezicere, care nu-i dă mai mult de câţiva ani de trăit. Ce rezultă de aici? O poveste despre iubire şi moarte, după cum sunt botezate şi cele două părţi ale romanului. Iubirea este pur şi simplu fantastică, incredibilă, acaparatoare, cam în genul celei din „Soldaţii” lui Adrian Schiop, doar că aici nu-i cu bărbaţi, ci cu femei, iar mediul e ceva mai „elevat” (no offense, Ferentari!). Pe de altă parte, moartea e aşa cum crezi că o ştii. Şi Dora credea că o ştia, înainte de a trăi povestea pe care-o zice în „Păpuşile”.” (Constantin Piștea)

CONTINUAREA AICI: http://constantinpistea.ro/papusile-cristina-nemerovschi/