“Până şi M. a primit ameninţări cu moartea!” (II)

By Cristina Nemerovschi | 5 ianuarie, 2013

6.-Cum arată lumea ideală pt M.?

E o întrebare bună. M. cred că şi-ar imagina o grămadă de lumi posibile, ideale, aproape orice variantă ar fi ideală în comparaţie cu cea actuală, al cărei rezumat îl face în capitolul Oameni fără feţe.

“M. este un anarhist, i-ar plăcea o lume fără conducători, fără partide, fără sistem, în care oamenii se întorc la legea naturală, “starea naturală” despre care vorbeau Rousseau şi Locke”

M. şi-ar imagina în primul rând o lume cu oameni mai inteligenţi, cu oameni cu înclinaţii artistice, cu oameni capabili de introspecţie – ăsta ar fi universul în care i-ar plăcea să trăiască şi să comunice. O lume lipsită de falsitate, în acelaşi timp, în care pe oameni îi interesează mai mult să îşi atingă propria plenitudine, să ducă la extrem potenţialul pe care-l au, decât să pară într-un anumit fel în faţa celorlalţi. I-ar mai plăcea o lume complet fără trend-uri, unde nu există manipulare şi fiecare face ceea ce simte.
Cu siguranţă, M. este un anarhist, i-ar plăcea o lume fără conducători, fără partide, fără sistem, în care oamenii se întorc la legea naturală, “starea naturală” despre care vorbeau Rousseau şi Locke, indiferent dacă asta ar presupune iniţial şi violenţă, pentru că până la urmă este o cale spre eliberarea de falsitate şi sclavie.

Ce i-ar mai plăcea? Deşi unii ar crede altceva, probabil că lui M. nu i-ar plăcea o lume fără proaste. Prostia feminină este pentru el o sursă constantă de umor şi, în definitiv, chiar o sursă de inspiraţie.

I-ar plăcea o lume fără corporatişti, fără babe idioate, fără agesivitatea religiei, fără trend-uri, cum ziceam, fără mass-media, în special fără tabloide şi televiziune. Fără prejudecăţi. Cum ziceam, M. e idealist.

7.-Cum e M. pentru tine, schizofrenic sau profet?

Poate ambele!
Faţă de nebuni eu am avut mereu, după caz, fie o admiraţie puternică, fie un dispreţ aprig. Îmi plac nebunii mişto, care sunt capabili să-şi folosească viziunile pentru a crea, pentru a transforma chestia asta care ar putea fi considerată o infirmitate – dacă a nu fi om “în rândul lumii” e un defect – în ceva ce pot lăsa în urmă, în ceva cu totul şi cu totul original, pe care nimeni altcineva nu ar fi în stare să-l creeze. Adesea, doar trip-urile noastre sunt acel ceva cu adevărat unic. Ceea ce simţim în rest, în momentele în care suntem cu picioarele pe pământ, ar putea simţi şi alţii.

“sensibilitatea ultraexacerbată nu are cum să nu te vâre măcar puţin în apele tulburi ale schizofreniei”

Pe de altă parte, îmi produc greaţă “nebunii” ăia care gesticulează şi urlă prin tramvaie că au fost răpiţi de securişti şi violaţi anal, bătrânele care ies zi de zi în faţa blocului şi agresează verbal, prin insistenţă, trecătorii, sau cerşetorii care bâţâie din mâini şi se dau cu capul de trotuar pentru un bănuţ în plus la căciulă. Ăştia îmi par nişte nebuni falşi, de asta am şi pus cuvântul în ghilimele. La ei este o nebunie exterioară, un simulacru, de ochii lumii. Din perspectiva cuiva care a poposit un timp şi pe malul celălalt, nebunii ăştia din urmă îmi repugnă total.
Cu siguranţă, dacă M. este într-o anumită măsură nebun, este un nebun veritabil, din prima categorie, deci. Până la urmă, sensibilitatea ultraexacerbată nu are cum să nu te vâre măcar puţin în apele tulburi ale schizofreniei.
Profet… E interesantă abordarea, fireşte, mi-ar plăcea să fie profet, un vizionar, mi-ar plăcea ca viziunile lui şi concepţia lui despre lume şi viaţă să devină în viitor cât mai reale şi mulţi să le împărtăşească. Ar fi o lume în care oamenii ar reînvăţa să simtă intens şi să trăiască frumos.

8.-Care e cel mai ciudat loc în care ai scris la Sânge satanic?

Păi ar fi mai multe locuri nu tocmai obişnuite: pe un zid, pe un acoperiş, la un concert rock, pe plajă, în maşină, în pădure, în buda de la job… Habar n-am dacă sunt cu adevărat neconvenţionale. Cred că atunci când te loveşte cheful de scris, e bine să scrii oriunde te-ai afla. Mi s-a întâmplat de câteva ori să fiu obosită, sau să fiu nevoită să amân scrisul din diverse motive şi pe urmă am regretat, căci starea dispăruse. Am scris apoi ceea ce mă gândisem iniţial să scriu, dar sunt convinsă că ar fi ieşit altfel dacă îl scriam când am avut primul impuls. Nu neapărat mai bun, ci doar altfel.
Eu cred că fiecare fragment din Sânge satanic se potriveşte cu locul în care a fost scris, iar locul în care a fost scris se armoniza perfect cu starea respectivă.

9.-Cum crezi că o să moară M.?

Hm… Cred că i s-ar potrivi o moarte un pic ironică, ceva cu mult umor negru. Nu ştiu, să fie ciugulit de pescăruşi înfometaţi în timp ce zace mort de beat pe plajă… aşa ceva:). Să nu minimalizăm nici potenţialul vreunei demoazele seduse şi abandonate, poate se va răzbuna pe el vreo clonă a Andreei Bănică. Cine ştie?

Nici sinuciderea nu este tocmai exclusă, deşi M. este într-o anumită măsură un narcisist, iar narcisiştii se îndură mai greu să se despartă de propria fiinţă, or so I heard :d.

10.-Cum a fost primită cartea, care au fost reacţiile cele mai fanatice?

Din punctul meu de vedere, cum ziceam, având aşteptări pesimist-realiste de la public, romanul a fost primit excepţional. Toată experienţa asta a comunicării cu cititorii, care îmi împărtăşesc foarte deschis şi exuberant impresiile lor, e pentru mine ca o călătorie despre care nu ştiu unde se va termina, şi în care, în fiecare zi, văd locuri noi, oameni noi. Nu mă aşteptam ca publicul foarte tânăr şi cel foarte-foarte-foarte tânăr (mă refer la cei de 13-14-15 ani) să fie atât de deschis, de receptiv.

“am văzut părinţi care ţipau la copii, certându-i că vor… cărţi!”

În definitiv, e vorba despre o carte, şi cu toţii ştim că adolescenţii nu sunt deloc încurajaţi să citească. Sistemul de învăţământ e aşa cum îl ştim, copiii îşi downloadează comentariile literare de pe net, note de trecere la română pot lua doar cu două paragrafe din Fraţii Jderi şi cu o juma de strofă din Luceafărul, iar părinţii… Am avut o experienţă teribil de neplăcută la Gaudeamus: am văzut părinţi care ţipau la copii, certându-i că vor… cărţi! Din nou, atâta prostie m-a revoltat, eram cât pe ce să intervin în favoarea adolescentului care voia şi el o carte cu vampiri. Mulţi părinţi au dorinţa asta imbecilă de a-i impune copilului să citească ceea ce ştiu ei că e literatură “bună” – aia care a fost pe timpul lor considerată bună. Dacă îi dai însă copilului un roman ca Roşu şi negru sau Madame Bovary, el se va plictisi de moarte, pentru că lumea din cărţile astea îi e complet străină, nu-i spune nimic. Trebuie lăsaţi să citească exact ce işi doresc ei, chiar dacă, din punctul tău de vedere, ca părinte, cărţile alea sunt proaste. Ei au nevoie să privească literatura în acelaşi mod cum privesc filmele şi muzica, să îi pasioneze, pentru că asta e singura şansă ca ea să ajungă în sufletul lor şi poate chiar să mai zăbovească un timp pe acolo.
Pe mine mă bucură tare când primesc e-mailuri de la adolescenţi care îmi spun că şi-l imaginează pe M. arătând ca nu ştiu ce star rock din vreo trupă, sau ca vreun actor din serialele cu vampiri. Asta e foarte bine, pentru că înseamnă că romanul a depăşit un anumit prag, deja a fost asimilat firesc printre preocupările lor.

“NIMENI dintre cei cu astfel de reacţii furibunde nu a citit romanul. E o chestie care se practică tare mult în România şi care mă dezgustă”

Revenind, cartea a fost primită cu entuziasm de cei care au citit-o. Publicul ei e de toate vârstele, dar cei mai entuziaşti sunt tinerii. Partea cea mai mare a publicului cărţii până în prezent are vârsta între 15 şi 25 de ani. Cred că e un lucru firesc, având în vedere şi limbajul necenzurat, şi subiectul oarecum rebel. Iar cititorii în vârstă care o iubesc probabil au ştiut să nu renunţe, de-a lungul timpului, la adolescentul din ei. Sau poate nostalgia e de vină!

“Mi-au transmis că România nu va ieşi niciodată din criza economică pentru că eu am scris Sânge satanic”

La polul opus, au fost reacţii violente, am primit şi ameninţări cum moartea pentru că mi-am permis să scriu o astfel de carte. Am fost acuzată că am scris Sânge satanic, pentru a… “inversa psalmii” – habar n-am ce înseamnă şi nici nu-mi doresc să ştiu. Mi-au transmis că România nu va ieşi niciodată din criza economică pentru că eu am scris Sânge satanic. Ce trebuie însă neapărat menţionat: NIMENI dintre cei cu astfel de reacţii furibunde nu a citit romanul. E o chestie care se practică tare mult în România şi care mă dezgustă, asta după ce m-a amuzat incredibil de tare când am descoperit-o. Mă dezgustă mai ales pentru că e atât de răspândită.

Ca să concluzionez la întrebare, reacţiile au ocupat toată axa asta între tatuarea copertei cărţii şi titlului ei pe diferite părţi ale corpului (sper să am şi poze cu ele curând de la fani :d) şi a compune o petiţie adresată “oamenilor de bine” (aşa era specificat în petiţie) prin care se cere interzicerea cărţii.

11.-Care a fost cea mai nebună, trăznită declaraţie sau mărturie a unui fan pe care ai primit-o sau ai citit-o undeva? Plus de asta, tu cum te poziţionezi faţă de contradicţia asta de neîmpăcat între fanii cărtii şi ”hateri”? Te-a afectat, te-a schimbat, îi bagi în mă-sa sau eşti diplomată?

N-am ţinut o evidenţă şi acum îmi pare tare rău. Au fost nişte declaraţii absolut mortale, nebun de haioase, în ambele direcţii. Un cititor mi-a povestit cum s-a bătut la propriu cu profa lui fizică, care l-a prins cu Sângele satanic sub bancă şi a vrut să-i rupă cartea, iar el a pocnit-o. Asta cred că e o idee bună şi pentru trailer, pe care tot vreau să-l fac, dar încă n-am reuşit. Altul îmi povestea cum citea la ore cartea, ascunsă între copertele de la Război şi pace. Am primit şi multe întrebări superamuzante, de pildă dacă “M. e vampir?”. Altă cititoare mi-a scris grozav de dezamăgită, spunând că a descoperit că Sânge satanic  nu-i “adevărat” pentru că tocmai a văzut-o pe Andreea Bănică la tv, so she’s alive. Există o petiţie online care “cere” ca volumul doi al cărţii să iasă cât mai repede, mi s-a părut funny – orice se rezolvă în mintea unora cu o petiţie, chiar şi scrisul! Plus multe e-mailuri cu declaraţii de dragoste pentru M., care de care mai inventive.

În contradicţia dintre fani şi hateri, eu voi ţine indiferent de circumstanţe cu fanii. Asta nu neapărat din orgoliu şi narcisism, ci pentru că fanii, spre deosebire de hateri, au citit cel puţin o carte – a mea. :d
Haterii cărţii sunt o însumare şi o expresie a tot ceea ce dispreţuiesc la fiinţa umană: sunt superficiali (vorbesc despre o carte fără s-o fi citit), laşi (se ascund sub anonimatul pe care îl asigură internetul; am întâlnit câţiva din întâmplare şi brusc s-au transformat în mieluşei, ba chiar au fost afectuoşi – ceea ce, cu siguranţă, le-a asigurat banarea ireversibilă din rândul haterilor înfocaţi), falşi (mulţi îmi spun în particular că adoră cartea, iar pe forumuri o înjură), neintuitivi, conformişti (“nu există literatură la persoana I, cărţile trebuie scrise la persoane a III-a…”), sclavi ai unor principii depăşite şi lista rămâne deschisă.

“asa-zisi metalisti… supăraţi că Sânge satanic le strică imaginea, întrucât îi prezintă ca beţivi, drogaţi, bisexuali şi mult prea inteligenţi”

Practic, haterii s-au dezvoltat din două direcţii: cea a oamenilor cu o falsă pudoare, care nu tolerează cuvinte “obscene” în cărţi fiindcă, cum spun ei, cărţile trebuie să fie despre lucruri frumoase, luminoase, să aibă un limbaj politicos, şi cea a aşa-zişilor metalişti, supăraţi că Sânge satanic le strică imaginea, întrucât îi prezintă ca beţivi, drogaţi, bisexuali şi mult prea inteligenţi . În ambele cazuri, avem de-a face cu prefăcătorie, prostie şi snobism. Lăsând la o parte că romanul meu nu este un studiu despre metalişti – pe mine puţin mă interesează ce face majoritatea, eu am prezentat un simplu caz, lăsând la o parte că e ficţiune, lăsând la o parte că e de-a dreptul caraghios să fii deopotrivă metalist adică rebel, individualist, anti-clişee şi în acelaşi timp să te doară de ceea ce crede o babă despre tine, în cazul în care citeşte cartea infamă ce-ţi afectează imaginea, pur şi simplu nu înţeleg cum un om care ascultă trupe cu versuri care vorbesc despre violenţă, crimă, tortură, sex extrem, incendieri de biserici şi multe altele îmi poate reproşa mie că am scris o carte “prea întunecată”. Cum ar veni, atrocitatea e permisă doar în muzică… Pur şi simplu, ăştia sunt nişte oameni care se pretind altceva decât ce sunt de fapt, care nici nu ascultă muzica aia sau oricum n-o înţeleg, ci doar pozează, că aşa par mai cool. Nu doar că acceptă să le fie băgate pe gât conformismul şi mediocritatea, dar chiar şi le doresc.

“până şi M. a primit ameninţări cu moartea!”

La un moment dat am fost chiar foarte amabilă cu haterii, fiindcă mi se părea de-a dreptul indecent să existe oameni – sclavi, în aşa hal, unor preconcepţii. Pe urmă mi-am dat seama că e o pierdere de vreme, ei nu voiau argumente, ba chiar, văzând că am dreptate, se înfuriau şi mai rău. Ce e şi mai tare: până şi M. a primit ameninţări cu moartea!

Existenţa haterilor m-a pus pe gânduri într-un singur moment: imediat după publicarea cărţii, au apărut în număr mare, cu ceva timp înainte să vină şi reacţiile pozitive – lucru firesc, pentru că în vreme ce oamenii cu adevărat interesaţi citeau romanul, ei n-au pierdut timpul cu astfel de detalii. Atunci am avut o clipă în care m-am gândit: ok, poate toţi sunt la fel de îndobitociţi de clişee şi nimeni n-o s-o citească, ce să mai zic s-o înţeleagă. Nu se mai punea problema în termenii “proşti, da mulţi”, ci “proşti, da’ toţi?!”. Din fericire, după numai câteva săptămâni, balanţa s-a restabilit, iar haterii au devenit cantitate neglijabilă. Oricum, pentru mine, ei nu sunt o voce, sunt un murmur al frustrării surde şi impotente, de unde şi furia lor. Nu se poate descrie furia şi limbajul unui hater în momentul în care-l anunţi că ţi se rupe de impresia lui şi nu vei ţine cont de ea pe viitor. Le datorez totuşi ceva: m-au ambiţionat să-mi promovez mai mult cartea.

“În România, singura modalitate prin care poţi să nu ai hateri e simplă şi comodă: să nu faci nimic.”

 

În România, singura modalitate prin care poţi să nu ai hateri e simplă şi comodă: să nu faci nimic. Să te trezeşti de luni până vineri la aceeaşi oră, să mergi la jobul corporatist, să bagi o bârfă cu colegii, apoi o cafea, să o arzi pe net, pe site-uri de socializare în special, să mergi cu colegii de suferinţă în pauza de masă, să înjuri şefii, pe urmă acasă, tveu, în weekend ieşitul în club pe care l-ai aşteptat toată săptămâna, duminica mahmureală, curat prin casă, odihnă, pregătit pentru săptămâna de job, unde freci nouă ore pe zi nişte documente care n-or să schimbe nici măcar viaţa unei muşte. Dacă ai grijă să te rezumi la atât, poate că n-o să ai hateri. Pe ei îi deranjează tocmai că nu trăieşti o existenţă banală şi incoloră cum e a lor, şi îţi permiţi să spui/scrii lucruri ieşite din comun. Imediat cum faci ceva care mai are pe deasupra şi valoare şi e apreciat de o parte a publicului, inevitabil se vor găsi indivizi care să te ameninţe, să te înjure, să te calomnieze şi aşa mai departe.

“Nu mai am deloc toleranţă pentru prostie. E din ce în ce mai invazivă, o găseşti peste tot, ne este prezentată drept normalitate”

Tact nu am, şi sper nici să nu dobândesc. Nu mai am deloc toleranţă pentru prostie. E din ce în ce mai invazivă, o găseşti peste tot, ne este prezentată drept normalitate în timp ce ea, de drept, este un virus. Un virus care afectează din ce în ce mai mulţi oameni, un virus pentru care nu există leac fiindcă suferinzii nu îşi dau seama că ar trebui să vrea să se vindece. Aşadar, nu văd de ce aş trata-o cu mănuşi. Îi spun prostului în faţă că e prost, cu sentimentul că fac un gest altruist şi că poate îi mai retez din curaj, iar alţi oameni nevinovaţi nu vor avea de suferit de pe urma prostiei lui.

Pe vremea când scriam Sânge satanic, răspunsul meu faţă de prostie era ironia, una cât mai usturătoare. În prezent însă, cred că răspunsul faţă de virusul ăsta trebuie să fie unul cumva mai agresiv, ironia nu mai e de ajuns, cu atât mai mult cu cât cine trebuie s-o înţeleagă n-are intelect pentru aşa ceva.

Revenind la contradicţia de neîmpăcat între fani şi hateri, ea e o motivaţie bună, cred, de a nu mă seniliza prea curând şi de-a nu începe să scriu cărţi cuminţi – dacă aş face-o, mi-ar lipsi cu siguranţă toată nebunia asta care se iscă în jurul unei cărţi.

Sursa: http://www.morgothya.ro/interviu-cu-cristina-nemerovschi-de-ioana-vighi-partea-a-doua.html