„Hartă a descoperirii propriilor pervertiri”

[dropcap]C[/dropcap]ristina Nemerovschi şi-a luat perechea cea mai rezistentă de bocanci, costumele din piele neagră şi a pornit pe bulevardul marii literaturi, nu la bordul unui Mercedes sau al unei maşini americane de epocă, ci pe un motor tip Harley DavidsonFXCWC, nu alături de familiile şi prietenii gata oricând să facă un grătar sau să desfacă o sticlă de bere în acordurile unei manele la modă, ci alături de câteva personaje îndrăgostite de stilul black metal: bisexuali, misogini, atei, artişti nonconformişti, apolitici, idealişti, curve etc.

De cele mai multe ori, în jurul unui debut literar, şi mai ales în proză, se creează pe seama autorului o masă de pariuri, la care vin să arunce cu zarurile aparatului (neo)critic– la nivel speculativ, a la critica de întâmpinare – fel şi fel de indivizi, unul mai spectaculos decât celălalt în susţinerea sau demontareaprodusului imaginar, cartea. Aşa s-a întâmplat şi cu autoarea romanului Sânge satanic (Ed. HergBenet, 2010), Cristina Nemerovschi. În jurul ei, ca nişte vampiri de fantasie s-au aruncat fel şi fel de lilieci, îmbrăcaţi în haine călugăreşti sau mai ştiu eu ce revoluţionari ai aparatului literar care, fiecare în modul personal (şi impersonal) a căutat a înţelege tonul, timpii şi tipurile naraţiunii. Ceea ce e adevărat este că autoarea nu a impresionat doar prin titlul pe care l-a dat romanului, ci şi prin temperamentul – vulcanic, viu, alert – pe care l-a injectat personajelor cărţii.

Marea majoritate a tinerilor scriitori ne obişnuiseră deja cu ideea că literatura română contemporană va câştiga teren cu subiecte aduse din zona comunismului. Sincer, mă cam săturasem să citesc, aproape la indigo, astfel de poveşti. Cristina Nemerovschi şi-a luat perechea cea mai rezistentă de bocanci, costumele din piele neagră şi a pornit pe bulevardul marii literaturi, nu la bordul unui Mercedes sau a unei maşini americane de epocă, ci pe un motor tip Harley Davidson FXCWC, nu alături de familiile şi prietenii gata oricând să facă un grătar sau să desfacă o sticlă de bere în acordurile unei manele la modă, ci alături de câteva personaje îndrăgostite de stilul black metal:bisexuali, misogini, atei, artişti nonconformişti, apolitici, idealişti, curve etc. Ce e interesant, după lectura cărţii de debut a autoarei, e faptul că, în sfârşit, vom înţelege că printre revoluţionarii din`89 au fost şi mulţi rockeri. Ce s-a întâmplat după revoluţie cu ei? Au început un alt tip de viaţă? Nu ştim sau ne facem că nu vrem să ştim.Cert este că, la nici doi ani de la un debut atât de fulminant, autoarea ne aduce o nouă carte, Pervertirea (Herg Benet, 2012), scrisă parcă tot în tonul cu care ne obişnuise în prima carte, în stil gotic. De această dată, autoarea pare a fi şi mai furioasă decât în cartea de debut, ceea ce i-ar înnebuni, mai mult, pe pariorii literari.

Cartea, scrisă la persoana I, în tonul memorialistic, este populată de cel puţin trei categorii de personaje, cărora, cu o măiestrie de invidiat,autoarea reuşeşte să le creeze un profil (puternic) psihologic. Bunăoară, protagoniştii principali ai cărţii sunt Corbu (un pictor extravagant – care se îmbogăţeşte în urma unor moşteniri dubioase –, un artist fără canon, a cărui fascinaţie în materie de sex este satisfăcută de lolite – minore – şi deseptuagenare. În acelaşi timp el este dependent de relaţia de prietenie cu Ulf, pentru care este dispus să facă orice, chiar şi o crimă ), Ulf (cunoscut scriitor după numele Gunz, aflat într-o continuă criză de creaţie. Este blocat la cel de-al şaselea roman, unul despre un fotograf. Din pricina crizei de inspiraţie el va ignora pentru o perioadă de timp femeia, cea care până la urmă – prin dispariţia ei – îlva motiva să se apuce de re-scris. Pe de altă parte, el pătrunde într-o sferă a plictisului, arătându-şigreaţa şi dispreţuirea faţă chiar de lucrurile care, înainte, îl interesau. Iată, în fond, cum personajul îşi mărturiseşte starea de criză: „Criza mea a venit pe nesimţite, pe furiş, pâş-pâş. A început cu lucruri banale. Mi-am pierdut interesul pentru locuri care altădată îmi plăceau. – … – Mă inspirau, îmi găseam acolo o pace, o înţelegere a ceea ce sunt fără raţionamente, fără nimic analitic, care, de fapt, nu mă caracteriza în general şi care se datora acestor locuri, care pătrundeau prin pielea mea acolo adânc înăuntru, unde se luau tot soiul de decizii.” p. 80), Tara (a cărui numereal se va dovedi a fi Cătălina. Este o prostituată pasionată de arta sexului care parcurge toate treptele devenirii unei curve de lux. Se angajează, împreună cu prietenul ei, scriitorul Ulf – de carese va şi îndrăgosti –, să inventeze, plecând de la experienţele trăite, un site erotic care, în cele din urmă, îi va aduce faimă. Este, practic primul personaj al cărţii care dă în vileag pervertirea ei.Se lasă influenţată, supusă – psihologic chiar – de stăpâna ei erotică, Ştefana.

Toţi, în afară de Ştefana, Corbu şi Ulf devin sclavii erotici ai Tarei: „Sunt o curvă, le-am zis, dar asta le-a supărat şi mai tare.Bărbaţii n-au fost deloc revoltaţi de împărţirea în deja sclavi sau viitori sclavi, probabil le plăcuse.- … – Am găsit rapid un fotograf profesionist, printre sclavii deja domesticiţi, şi a fost chiar fericit că i-am dat ocazia să se facă util. Au ieşit beton pozele. – … – Eu am pozat goală, cu un picior înfăşurat în jurul gâtului lui. Le-am uploadat pe site şi atunci a început beleaua.” p. 125) şi Amalia (o adolescentă deloc banală care provinedintr-o familie de mijloc, cu un tată pervers, care va abuza sexual de ea şi o mamă dezinteresată complet de situaţia ei.

Amalia se angajează şi ea, pe aceleaşi trepte pe care le-a parcurs Tara, către arta erosului. Ea reprezintă pentru Corbu o ameninţare la prietenia lui cu Ulf). Dar alături de aceste personaje, Cristina Nemerovschi, în plan secund, creează alte tipuri de personaje. Îl găsimpe Moş Bărbuţă care, în fond, este un soi de alter ego al lui Ulf (Moşul cu pelicanii din închipuirile scriitorului, care locuieşte într-o colibă plutitoare şi plină de tot felul de animale, dar şi de unelte ciudate de pescuit); tot aici îl găsim pe Bătrânul paznic al Calei (Cala fiind un loc părăsit, învechit, în care odinioară fusese pe rând un parc de joacă– la marginea Bucureştiului –, apoi un abator. Cala, de fapt, e denumirea pe care Ulf o dă locului, pentru motivul că pe un zid este desenat, cu albastru, un cal. Bătrânul paznic este o inserare pe cât de inedită în roman, pe atât de interesantă, atrăgătoare. Autoarea îl inserează în evenimente de multe ori doar ca figurator, însă spre final, acesta are o intervenţie memorabilă. Printr-o mărturisire pe care acesta o face pictorului suntem practic scoşi din contextul actual al timpului şi plasaţi cu mai bine de jumătate de secol în urmă.

O poveste cutremurătoare despre locul Calei are să schimbe percepţia pictorului despre parcul de joacă, despre abator , despre locul în care păduchiuţii şi incultura nu aveau ce căuta.), pe Umbrelosul (bătrânul din troleibuz, care îl determină pe Corbu să descopere în ceilalţi umanitatea), precum şi personaje care chiar dacă nu au intervenţii constante, ele contribuie puternic la PERVERTIREA personajelor principale. Astfel de personaje sunt Ştefana, (o curvă, patroană a unui club de plăceri sado-maso), Mitică babuinul (tatăl adoptiv şi „client”al Amaliei), Vasi (Vasilica – mama Amaliei,concubina lui Mitică), Gaby (colega de şcoală şicea mai bună prietenă a Amaliei, care va fi iniţiată – pervertită şi ea – în arta sexului), Irine (o copilă de 12 ani, elevă a lui Corbu şi victimă a fanteziilor umede ale acestuia) şi, nu în ultimul rând, Maria Magdalena (o capră pet, pe care Ulf o primeşte în semn de prietenie de la Tara), probabil singurulpersonaj care condimentează cu ironie şi umor anumite momente ale tramei.

În centrul romanului îi găsim de fapt pe toţi protagoniştii angajaţi în căutarea Amaliei,elevă de numai 17 ani, care dispare dintr-o dată cu trei săptămâni înaintea Crăciunului. Din acest punct de vedere, romanul dobândeşte o nuanţă poliţistă. Toate personajele sunt angajate, într-un fel sau altul, în căutarea fetei dispărute. Temporal, acţiunea are loc între perioada premergătoare Crăciunului 2011 şi februarie 2012 – sunt semne clare care indică faptul că autoarea se inspiră din momente ale realităţii. Nu doar că toate întâmplările au loc în Bucureştiul de azi, ci chiar o parte din realitatea concretă sunt întâlnite acolo.Vezi, bunăoară, fragmentul cu protestele din iarna trecuta antiguvernare şi antiprezidenţiale).

Dincolo de această perioadă, autoarea construieşte relaţia pe care Amalia o are cu celelalte personaje. Astfel, fiecare dintre cei patru protagonişti (Corbu, Ulf,Amalia şi Tara) vor fi descoperiţi ca povestitori.Sunt scoase, aşadar, momente care pot conduce lectorul către un posibil final de scenariu. Dar autoarea cărţii nu se debarasează imediat de controlul asupra lectorului, obligându-l pe acesta, prin răsturnările de situaţii, să rămână ancorat şi angajat în naraţiune. Din acest punct de vedere, aş putea spune, Cristina Nemerovschi este un autor al exerciţiului mental, obligându-l pe lector să-şi păstreze entuziasmul până spre finalul cărţii, când va constata că socoteala din târg nu se potriveşte cu aceea de acasă .

Oricând, cartea aceasta ar putea fi inscripţionată pe o peliculă, chiar în varianta unui serial de cel puţin opt episoade.

În ansamblul ei, cartea prezintă viaţa tumultoasă a tinerilor răzvrătiţi, a tinerilor fără inhibiţii, căutători de esenţe artistice, fie că vorbim de sex, pictură, literatură sau filosofie. Cartea se vrea a fi un soi de hartă a descoperii propriilor pervertiri. Aici fiecare perverteşte pe fiecare.Pariul autoarei este dus până acolo încât lectorul nici nu va bănui că în cele din urmă întâmplările îlvor determina să se recunoască printre ceilalţi, aşa cum este, cu adevărat, cu toate păcatele şi iluziile sale. Pe de altă parte, Cristina Nemerovschi (de)construieşte un univers al nihilismului, dar propune, în tonul unui nou tip de contract social, prin personajul lui Ulf, o nouă ierarhizare a omenirii: în Păduchiuţii şi Nemuritorii, primii fiind oamenii fără discernământ, oamenii – proştii– care nu văd altceva viaţa lor decât ca pe un soi de maşinărie socială, în vreme ce aceia din a doua categorie sunt artiştii (pictorii, scriitorii, sculptorii etc.). În fond, cartea Cristinei Nemerovschi este,dacă vreţi, un mic tratat – filosofic – despre(conştiinţa) artă, despre prietenie, despre iubire, despre sex, despre muzică, despre seducţie, despre instinctele primare, ameninţătoare. Autoarea ştie când să pluseze şi să crească doza de suspans, tot atât de clar cum ştie să insereze pastişe de relaxare pentru mintea cititorului, prin momente comice.

Din punctul meu de vedere,Pervertirea este cartea care vorbeşte cel mai coerent despre etapele schimbării la faţă a României ultimilor doua decenii, cu atât mai mult cu cât prin pervertire înţelegem: corupţie, seducţie, eliberare a fantasiei, dezinhibare, ademenire etc. Cred cu toatăconvingerea că romanul Cristinei Nemerovschi vorbeşte la fel de clar şi despre ademenirile, seducţiile şi măştile literaturii române a ultimelor decenii.

Pervertirea este romanul care alungă,ca pe nişte muşte beţive, măştile şi inhibiţiile scriitorului. Este romanul care s-ar putea să placă nu doar misoginilor, bisexualilor, rockerilor, ci şi adevăraţilor artişti rătăciţi în căutarea unui canon, a unei chei de  succes.

Paul Gorban

Sursa: http://www.scribd.com/doc/96944183/Zona-Literara-Nr-5-6-Mai-Iunie-2012-Pe-Internet