„Arta se poate face din orice, atâta timp cât acel “orice” poate transmite un sentiment publicului”

Un interviu cald și foarte plăcut, realizat de Florinela 🙂

Interviu: Cristina Nemerovschi

Cine sunteți? Cum vă puteți descrie în câteva cuvinte?

M-aș descrie cel mai bine cu un citat din romanul meu Rezervația unicornilor: “Tot ce contează e să fii în mijlocul lucrurilor, iar lumea se va naște de la sine, de-o parte și de alta a ta.” Sunt un om care asta încearcă să facă în fiecare zi: să fie cât mai prezent în viața lui, să nu piardă nimic din ceea ce contează cu adevărat. Să nu irosesc, să nu mă prefac, să nu port măști. Să fiu autentică, atât în trăit, cât și în scris.

Când vă regăsiți cel mai bine: citind sau scriind?

Ambele îmi plac teribil de mult. În citit mă relaxez, uit pentru câteva ore de mine, pentru ca apoi să mă reîntorc la ceea ce sunt cu o perspectivă nouă, cu mintea limpede. Din citit mă inspir, intru în acea stare foarte potrivită scrisului, sentimentul acela că vrei să le dai și altora din ceea ce ai simțit tu. În scris sunt în schimb mai concentrată, intru în transă, mă consum, ard, scotocesc prin toate ipostazele a ceea ce am fost vreodată, dar e firesc așa. Cred că scrisul este cu un mic pas înaintea cititului când vine vorba să mă regăsesc, dar aproape sigur el nu ar fi existat dacă nu aș fi avut de mică plăcerea de a citi.

Cum v-ați descoperit pasiunea scrisului și a cititului?

De citit, am început să citesc așa ca toată lumea, cred, cu povești, basme – de când am învățat să citesc, am avut mereu cel puțin 4-5 cărți la îndemână, și de obicei le citeam în paralel. Așteptam vacanțele pentru a avea mai mult timp de citit. Citeam oriunde, așa cum mai târziu am ajuns să și scriu oriunde. Nu sunt unul dintre scriitorii pretențioși, cu tabieturi, eu chiar pot scrie oriunde, atâta timp cât am un calculator sau un laptop. Nu am răbdare să scriu de mână, mi se pare o pierdere înfiorătoare de timp, știind că va trebui să transcriu – prefer să mă abțin de la scris, dacă e să scriu de mână, cel mult îmi notez pe foaie nume de personaje sau o idee. Cu scrisul e o poveste mai lungă, am scris pentru prima dată povestiri în școala primară, când voiam să citesc ceva care să-mi placă și nu găseam. Firește, le-am scris pentru mine. Am mai scris și în perioada liceului, dar niciodată nu mi-a trecut prin cap să public, nu m-au interesat revistele literare, mi se părea că lumea asta literară de la noi e lipsită de culoare și că e pentru oameni bătrâni și scorțoși. Când am publicat primul roman, în 2010, mi-am dorit să schimb ceva. De la a doua carte, am conștientizat că am un public și că am o responsabilitate față de el.

Ce hobby-uri mai aveți pe lângă cele menționate mai sus?

Îmi place să mă uit la filme și seriale, îmi place la nebunie să gătesc. Mai nou îmi place să fac fotografii și să mă plimb (nonstop, dacă s-ar putea). Îmi place să stau cu oameni alături de care nu mă plictisesc. N-aș putea spune că oamenii sunt un hobby, sunt mai degrabă o pasiune, și încerc dintotdeauna să-i descopăr pe cei care merită asta. Îmi place muzica, îmi plac animalele, aș putea să mă uit ore întregi la hârciogi care mestecă o păpădie :). Mai nou, îmi place mult și să fac cumpărături, după ce până pe la 30 de ani am urât cu pasiune lucrul ăsta.

Cum vă petreceți timpul liber?

Scriu, iar în restul timpului caut și aștept inspirația pentru scris. Citesc, dorm, gătesc, ies cu prietenii sau mă uit la filme.

Din ce vă inspirați pentru romanele d-voastră?

Din absolut tot ce mi se întâmplă. Nu cred că există teme speciale pentru literatură, cred că arta se poate face din orice, atâta timp cât acel “orice” poate transmite un sentiment publicului. Dacă îi atașezi un sens și scrii expresiv despre el, orice eveniment poate deveni subiect de roman.

Până acum, pentru romanele mele m-am inspirat într-o mare măsură din experiența mea, din lucrurile trăite de mine, pentru că ești mai motivat să scrii despre lucruri pe care le cunoști, care te-au atins. Așa cred eu.

Cum au luat naștere romanele d-voastră?

În cazul primei mele cărți, romanul Sânge satanic, mi-am dorit să scriu ceva care să vorbească direct și sincer despre perioada de atunci. Să fie experiența mea acolo, cu tot ce trăisem – facultatea de filosofie, chefurile, căutările, introspecțiile, alcoolul, oamenii, arta, primul job, România anilor 2005-2008. Nu mai citisem ceva foarte asemănător și m-am gândit că ar merita să existe și o astfel de carte. Apoi, odată cu al doilea roman, au tot venit diferite teme sau personaje. Ceva începea să mă obsedeze și trebuia să mi-l scot din cap, să-l pun pe hârtie. Unele romane sunt grupate pe serii – cele din seria Sânge satanic, cele cu Vicky și cele publicate cu pseudonimul Anna Vary; am continuat acele cărți deoarece am simțit că personajele mai au ceva de spus.

Ce ne puteți spune despre cartile pe care le-ați publicat?

N-o să spun despre fiecare în parte, pentru că aș scrie mult prea mult, dat fiind că am ajuns deja la 13 cărți 🙂 . Ce au ele în comun sunt personaje puternice, carismatice și memorabile, fie că se cheamă M., Vicky, Ulf, Luna, Storm sau Aneke. Au în comun toate cărțile mele căutarea autenticului, a esenței fiecăruia din noi, a drumului propriu. Cred că în fiecare roman este vorba despre o luptă. Lupta de a rămâne tu până la capăt, deși societatea vrea să te uniformizeze, viața te pune la pământ răpindu-ți ființele cele mai dragi, oamenii cu care te asemeni sunt din ce în ce mai puțini, România te deprimă și te plictisește, răpindu-ți bucuria de a visa etc. Este o luptă, și cred că lupta asta reflectă realitatea. Este tot mai greu să trăiești o viață cu sens, o viață care să te facă fericit cu adevărat, împlinit. Despre asta vorbesc cărțile mele la o primă impresie, dar și despre multe, multe alte lucruri, pe care le veți descoperiți odată cu lectura.

Vă regăsiți în mare parte în romanele publicate?

Sigur, da, mă regăsesc în totalitate. Uneori am o surpriză plăcută răsfoind una dintre cărțile mele mai vechi, la întâmplare. Îmi amintesc de mine exact din perioada în care o scriam. Cred că asta se va întâmpla și peste mulți ani, ele sunt ca niște albume cu fotografii în care îmi văd evoluția, schimbările, bucuriile, tristețile, oamenii pe care i-am avut alături, și asta mi-am dorit de la bun început.

De ce scrieți?

În primul rând, de plăcere. Pentru sentimentul acela minunat pe care ți-l dă o poveste dusă cu bine la sfârșit, pentru clipele palpitante în care cartea din capul tău te prinde și nu-ți mai dă drumul. Eu sunt unul din oamenii care nu pot face nimic bine dacă nu pun pasiune. Oricât talent aș avea, dacă nu mi-ar plăcea să scriu, n-aș putea face asta. În al doilea rând, scriu pentru că nu vreau să uit și să pierd nimic din ce am fost. Așa cum spune și M. din Sânge satanic la un moment dat, un om trece prin multe ipostaze, ca și cum te-ai plimba prin nenumărate camere, îți strângi totul și te muți mai departe, remobilezi, mai uiți din decor și tot așa. Scriind, îmi las mie o fotografie a camerelor respective, să mi le amintesc când va fi nevoie.

Cum ar fi viața d-voastră fără scris?

Ar fi foarte diferită de cum este acum, în așa fel încât nici nu pot spune că ar fi a mea. Ar fi a altei persoane, a unei Cristina Nemerovschi care, la un moment dat, a apucat-o pe un drum opus celui de acum. Nu cred că ar fi neapărat lipsită de pasiune nici acea viață, cred că și în ea mi-aș fi găsit ceva care să fie echivalentul scrisului. Dar, momentan, în viața asta, scrisul stă în centru și nu-mi pot imagina prea bine cum ar fi să lipsească. Mi-ar lipsi, clar, personajele cu care vorbesc în cap și cititorii mei care îmi scriu zilnic.

Cum vă simțiți când cărțile dvs. sunt apreciate de public?

Sigur că mă bucură enorm. Uneori am impresia că, prinsă în toată treaba cu scrisul, nici nu am apucat să fac un pas în spate, să privesc lucrurile în perspectivă și să mă bucur cu adevărat de succesul pe care-l au cărțile mele. Sper să o fac într-o zi. În orice caz, cititorii mei sunt minunați, și mă bucur mai mult decât pot spune în cuvinte pentru că mi-au descoperit cărțile. Sunt o uimire continuă pentru mine, cu atât mai mult cu cât trăim într-o Românie în care se citește destul de puțin și nu întotdeauna au întâietate cărțile bune.

Ce gen n-ați aborda?

Nu cred că există niciun gen despre care să spun cu toată convingerea că nu l-aș aborda. Poate acel gen de roman de dragoste mult prea clișeic și siropos, cu metafore care se foloseau în urmă cu sute bune de ani, nu știu ce să zic. Acela nu mă atrage, dar poate l-aș scrie cândva, în mod ironic, ca pe o parodie.

Ca încheiere un cuvânt pentru cititori.

Citiți, iubiți, găsiți-vă drumul și fiți voi până la capăt.

Mulțumesc d-nei Cristina pentru interviul acordat.

Cu respect,

Florinela