“Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată”: prima dată când…

Am văzut cândva un film simpatic, în care personajul principal spune că tot ceea ce caută pe lume sunt primele dăți: prima dată când face un lucru, prima dată când simte o anumită stare, prima dată când este într-o situație aparte. Eu, în cărțile mele, nu caut neapărat asta; îmi plac și sentimentele care se repetă, pentru că de fiecare dată te găsesc un pic altfel, așadar lucrurile nu au cum să fie identice, până la urmă. Îmi place să-mi trimit personajele, de pildă, în aceleași locuri – uite, cum ar fi Vama Veche – pentru că știu că un anumit loc e mereu diferit privit prin ochii altcuiva. Sau chiar și prin ochii aceleiași persoane, dar în momente diferite din viața ei.

Însă, la “Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată”, s-au întâmplat niște lucruri pentru prima dată. Vi le povestesc și vouă 🙂

A fost prima dată când am visat acțiunea unei cărți, de la cap la coadă. Nu știu dacă pot spune că a fost chiar un vis, mai degrabă eram în acea stare ambiguă dintre vis și trezire, și, în câteva minute, în minte mi s-a așezat tot ce avea să se întâmple în roman (partea de acțiune, partea de thriller). Câteva minute, atât – povestea s-a scris în cele mai mici amănunte. În perioada în care s-a întâmplat asta, nu mă gândisem încă la “Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată”, planificam un cu totul alt roman. Însă, după această “revelație”, m-am gândit tot mai mult la carte și mi-am dat seama că partea despre anxietate și depresie pe care trebuia neapărat s-o pun pe hârtie se îmbina perfect cu un thriller psihologic. La câteva luni după “vis”, timp în care s-au mai așezat stările și am apucat să-mi cunosc personajele, m-am apucat s-o scriu. 🙂

Pentru prima dată de când scriu, mă bătuse gândul ca “Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată” să fie o carte de non-ficțiune, mai exact o carte de psihologie/dezvoltare personală, în care să povestesc pe larg experiența mea cu anxietatea. A avut chiar un titlu provizoriu: “Drumul înapoi”. Mi-am dorit mult să o scriu în ziua în care am citit pe diferite forumuri că un mare număr de oameni care suferă de anxietate generalizată, agorafobie, atacuri de panică, depresie ajung să se sinucidă în punctul în care eram eu atunci – o persoană complet nefuncțională, care nu avea deloc o perspectivă încurajatoare în față, înainte să înceapă tratamentul. Sigur, atunci nu știam și nu credeam că o să fiu mai bine, dar mi-am spus că dacă voi fi, o voi scrie. Am început-o sub formă de jurnal, o carte de non-ficțiune, dar ceva nu mă atrăgea la ea. Întotdeauna, până acum, când am scris, am fost într-o transă, m-am simțit incredibil de vie, de motivată, de fericită – cu manuscrisul ăsta nonfictiv nu se întâmpla asta. Atunci mi-am dat seama că nu este ceea ce fac eu cel mai bine – să spun povești inspirate din realitate, dar povești, cu cap, trup și picioare, cu personaje care să vă fascineze, să vă trezească, să vă schimbe. Și mi-am dat seama că trebuie să combin ceea ce aveam de spus despre anxietate cu o poveste cu care cititorii să rezoneze. Așa s-au născut Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată. Nu am lăsat nimic pe dinafară din tot ce voiam să povestesc din experiența mea personală, absolut deloc, atât că i le-am transferat Anei, personajul principal. Și, în plus, este o carte pe care o pot citi cu la fel de mult interes și cei care nu s-au confruntat cu tulburările psihice, pentru că este un thriller de sine stătător, ca oricare altul :).

Pentru prima dată de când scriu, a fost nevoie să mă documentez. Am tot glumit, pe măsură ce scriam, că e momentul de triumf al celor invidioși pe mine că scriu repede și bine, și chiar nu am nevoie să-mi iau informații de nicăieri altundeva din afara mea. Eh, de data asta chiar a fost nevoie. Pe lângă anxietate, atacuri de panică, agorafobie, despre care scriam fiindcă le trăisem pe pielea mea, a fost nevoie să citesc despre depresie, bipolaritate, narcisism, borderline, tulburarea obsesiv-compulsivă și diferite psihoze, ca să pot contura cum trebuie și restul personajelor, nu doar pe Ana. Sigur, a fost alegerea mea să plasez povestea într-un sanatoriu, dar chiar mi-am dorit să scriu despre persoane care se luptă cu propriii lor demoni și ies învingătoare, într-un fel sau altul. Stăteam vara trecută la o bere cu Ioana Duda, La Căpițe, un loc fain în Timișoara, și vorbeam exact despre asta – despre cum oamenii care au demoni sălbatici în interior, cu care trebuie să lupte toată viața, ajung să se cunoască cu adevărat, și prin asta ei sunt adevărații învingători. Pentru că o viață cu sens duc în primul rând cei care se cunosc pe sine, dincolo de măști. Și chiar și atunci când aleg să-și mai pună măști când trec prin lume, nu o fac din neasumare, ci poate din comoditate, din lene, pentru că vor să aibă un parcurs mai lin, fără complicații.

Așa că, da, am citit vreo trei zile despre tot ce aveam nevoie să știu, inclusiv despre modul de operare al Poliției Române :)), printre altele.

Da, doar trei zile, nu 25 de ani, ca alții :D. Ghinion, deh.

Prima dată în timp ce scriu o carte, mi-am imaginat cum ar arăta povestea spusă din perspectiva altui personaj, mai exact din a lui Sagri. Dacă v-ați dori așa ceva la un moment dat, dați un semn, ca să știu.

În final, mai în glumă, mai în serios, e prima dată când îmi rog cititorii să nu dea spoilere după lectură 😛 Dacă în trilogia Sânge satanic, de pildă, nu era stricată plăcerea lecturii dacă știai că M. va rămâne cu R. la final (într-un fel sau altul…), aici e mai diferit un pic, fiindcă e un thriller.

Altceva ce să vă mai spun? Am primit deja impresii minunate și emoționante de la cei care au apucat să citească “Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată”. Sper să vă placă la fel de mult și vouă, celor care o veți citi de Sărbători sau în 2017. Din ianuarie, voi începe și câteva lansări, în București și prin țară, la care vă aștept, ca de obicei, cu mare drag!

Aici puteți comanda cartea cu autograf: http://www.hergbenet.ro/carte/zilele-noastre-care-nu-vor-mai-fi-niciodata-cristina-nemerovshi

Aici îi puteți citi începutul: http://www.hergbenet.ro/bookpreview/Zilele_noastre_care_nu_vor_mai_fi_niciodata-Fragmente-din-carte.pdf

Fotografii de la cititori puteți admira aici: https://www.facebook.com/cristina.nemerovschi/media_set?set=a.1332408280132450.1073741872.100000898724427&type=3&qsefr=1

Lectură plăcută!!!