Despre cărți Pervertirea Recenzii Pervertirea

„Zeii și păduchiuții”

[dropcap]M[/dropcap]erită să scrii despre Pervertirea, Editura Herg Benet, Cristinei Nemerovschi. Ştiu că afirmaţia este bizară, dar acesta este adevărul… Despre puţine cărţi merită să scrii şi totuşi, săracii de noi, o facem… Romanul ei anterior, Sânge satanic, debuta mai spectaculos, conţinea pasaje de un umor colosal, însă avea şi goluri de aer. Deja noul roman este mai omogean şi constant ca nivel.

Un montaj de discursuri ale diverselor personaje, cartea debutează cu dispariţia Ameliei în 2011 într-un context social entropic şi mizer, populat cu “maimuţe retarde”. Tunetele şi fulgerele sunt dirijate spre făţărnicia corporatistă şi spre jegul uman generalizat. Roman cu teză, aşadar, evoluând la extremele regnului uman, studiu sociologic, dar mai ales o psihologie a creativităţii. În intenţia lui demitizatoare, limbajul nu poate fi decât veridic, ceea ce vrea să spună impudic. Naturalismul citadin se împleteşte cu un romantism al esteţilor furioşi şi dispreţuitori, care declară ritos: “nimic din ce fac sau spun oamenii nu merită luat în serios”.

Poate că cea mai subtilă şi mai captivantă parte a romanului este formată din consideraţiile sociale, filosofice şi estetice, dovadă a maturităţii unui scriitor care poate evolua şi pe portativ abstract. O primă mostră ar fi ambiţia “muzelor leşinate”de a fi redate artistic aşa cum sunt ele, când, în fapt, artiştii sunt interesaţi de “un sentiment în legătură cu ele”, adică să se redea pe ei înşişi. Pornind de la această percepţie narcisistă, se ajunge la accese seducătoare de misoginism: “Odată ce începi să iei în serios o femeie, să te iluzionezi că e mai mult decât o pizdă, două ţâţe şi un cur, că e ceva dincolo de ele, atunci eşti pe cale să te duci dracului”. Seducător pentru că argumentul este produs de o femeie…

Surprinzător este filonul trăirist, primordial manifestat prin dezavuarea milei pentru umanitate, un sentiment care “murdăreşte” şi retează voinţa de putere. Este mult nietzscheanism în aceste pagini, împins până la un cinism salvadordalinian. Mărul discordiei este inteligenţa: “Am devenit prea deştept ca să mai pot suporta oameni în jurul meu”. Iar când o asemena maladie voltaireană te-a pălit, atunci oamenii “îţi vor părea ridicoli, scârboşi, ignoranţi”. Unul dintre naratori declară acest sentiment tragic. Încrâncenarea adolescentină pe mine însă mă amuză copios. Nu e de vină doar superficialitatea-mi, ci şi felul în care autoarea îşi îmbrobodeşte naratorii: “Până la urmă, cine sunt eu, să fiu atât de deştept? Cum mama mă-sii îmi permit?”

Într-o asmenea ecuaţie avem losers şi winners. Problema este că învingătorii în ordine umană sunt învinşii în ordine socială. De aici aprigul épater les bourgeois. Umanitatea este un eşec şi nu sunt scuze pentru aşa ceva: “Lipsiţi de coaie, lipsiţi de voinţă, oamenii sunt doar şobolani orbi care îşi târşâie membrele în întuneric”.

Altă latură deloc domestică este sexul, mai cu seamă în încarnările lui sado-maso, swingeriste şi experimentale. Pasionant este capitolul în care o tânără caută “post” de prostituată pentru a-şi îmbogăţi percepţia estetică şi nu găseşte decât angajamente soft, gen videochat sau striptis. Cu greu obţine “serviciul” mult dorit, cu ajutorul căruia ea speră să descopere iubirea vieţii ei. Mai toate personajele au nume neobişnuite. Unul dintre ei este Ulf, cel cu care prostituata debutantă deschide un “blog de curvă”. Ea îi povesteşte experienţele ei, iar el le aranjează, pigmentează. mySlaves este un blog alimentat cu poveşti care mai de care mai ţicnite, inclusiv cu aventuri cu sex-machines şi cu alte femei.

Pictorul Corbu, şi el pasionat de Lolite, dar şi de geriatrice pasionale, practică o pictură implicată, reactivă: “În general pictam oameni morţi. Corporatişti angajaţi la bănci. Directori financiari. Mă rog. Rahaţi cu bani”. Pe scurt, toată populaţia din carte este revoltată în stil New Writing. Nu atât această revoltă – atât de comună ultimului secol literar -, cât stilul şi witz-ul romanului, sprinteneala lui contează. Iată, bunăoară, o comparaţie care scutură cititorul: “M-am repezit la sertar cu partea superioară a corpului proptindu-mă de el cu mâinile cu umerii în timp ce genunchii îmi erau moi şi neascultători ca o pulă după ce a fost suptă de o profesionistă”. Alţi profesionişti ai cărţii sunt Corbu, Robot, Buric, Veveriţa, Morcoviţă etc. Bineînţeles, toată această perpetuă punere în scenă a artelor e digerabilă datorită viziunii poznaş-subtile: “Era joi seara. Mereu venea lume la mine începând de joi până luni. Beam. Ascultam muzică. Ne-o trăgeam. Ne drogam. Mă rog, mai discutăm. Nimic special.”

felix nicolau

Şi consideraţiile generale vor să fie caustice la suprafaţă, însă subtextul este tot amuzant, pentru că este lipsit de încrâncenare: “Femeile îşi împart trecutul în perioade bine delimitate de relaţiile cu foşti iubiţi şi de culoarea părului”.

Intenţia predominantă este orişicât una tempestuoasă. De aceea şi personajele sunt plasate la extreme, după clasica reţetă romantică. Deşi ele ar trebui să fie bizare şi gotice, la un close reading răsar, surprinzător, fistichii şi pitoreşti. Aşa este Moş Bărbuţă, care locuieşte într-o casă de lemn pe jumătate invadată de apele mării, în compania papagalilor şi a pelicanilor. El este unul dintre zeii neînţeleşi care trăiesc la periferia lumii “păduchiuţilor”. Femeile au cele mai mari probleme în a scăpa de păduchioşenie, dat fiind că nu sunt în stare să citească aparenţele corect: “Femeile se îndrăgostesc în general de tipi incapabili să le iubească, fiindcă sunt proaste. Se îndrăgostesc de ăia cu personalitate, cu carismă, fără să le treacă prin minte că astfel de oameni nu pot iubi, pentru că se iubesc prea mult pe ei înşişi”.

Iată de ce este mai cu folos să urmezi Literele decât Psihologia. Iar dacă romanciera noastră va persista în astfel de analize ale mentalităţilor, va ajunge un psiholog mai televizat decât însăşi Aurora. Liiceanu.

Felix Nicolau

Sursa: http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/zeii-si-paduchiutii-de-felix-nicolau-10195436

Share Button

Lasă un răspuns