” Când am aflat prima oară răspunsul la întrebarea ”cine este Cristina Nemerovschi?”, românul din mine – un fel de Hulk pentru Bruce Banner – s-a trezit din hibernarea forțată și a început să-mi sugereze cele mai meschine lucruri. Este probabil ceva în fibra noastră de balcano-latini să asimilăm informația paranoic, defensiv, cu reticență și (involuntar, de multe ori) animați de o gelozie inexplicabilă și futilă; pentru mine, C.N. – așa cum mi-o imaginam eu – era o pseudo-valoare care ar fi făcut uz de vulgaritate, de subiecte tabu și de irezistibilul teribilism adolescentin (ca noțiune) pentru a-și atrage un public tânăr, dornic de controversă și șoc, neoferind la schimb un produs literar adevărat, ci doar o colecție de evenimente, dialoguri și chiar personaje premeditat scârboase (deci atrăgătoare prin natura lor interzisă / blamată de societate). Nu că i-aș fi râvnit titlul sau că, în profunzimile firii mele idealiste, mi-aș fi dorit ca astfel de scriitori să nu existe, dar existența unui trișor în literatură mă călca pe nervi!
Aceasta nu este o simplă recenzie, ci (chiar nefăcându-mi publice până acum opiniile despre Cristina) doresc să-mi cer cele mai sincere scuze scriitoarei prin intermediul prezentului text! Așa cum bine a amintit și în ”nymphette_dark99”, segmentul masiv de indivizi dominați de prejudecăți se pare că mă include și pe mine, dar sunt sincer fericit și mă simt norocos să fi citit acest roman, ce nu este doar un energizant pentru acel (în mulți pierdut) teenage spirit, dar și un reminder că, oricât de deschiși la minte am fi, oricât de convinși de propria superioritate intelectuală și calitate umană, avem mereu ceva de învățat și, chiar blazați până la refuz, nu suntem invulnerabili și nici atotcunoscători.
Primul lucru pe care l-am făcut după ce am citit nymphette a fost să mă urc în mașină și să plec în Vamă. Poate în căutarea personajului principal întârziat pe plajă sau, mai degrabă, în căutarea nebuniei vag-manifestate pe la sfârșitul liceului, perioadă ce a venit și a trecut mult prea repede. Și, cu ultimele pagini încă vibrându-mi în minte și-n piept, am realizat că Vicky, acest monument de răzvrătire împotriva banalului, normelor și uneori chiar raționalului, nu este doar o puștoaică-șoc de 13 ani, care și-o trage prin WC-uri jegoase cu oligofreni fiindcă e fun, care nu refuză o bere sau un joint chiar dacă se știe a fi în pragul leșinului, care decupează maneliști fiindcă nu suportă ideeea ca ei să-i știe adevăratul nume (Victoria)! Nu, nu este doar atât!
Vicky reprezintă tot ceea ce reprimăm ca adulți, fiindcă știm că nu e bine, că nu e moral, că nu e de bun gust, că e periculos sau ilogic sau (pentru prestatorii de cruci) păcat și blasfemie. Ea – ea fiind cartea – este acel ac înfipt în brațul adormitului, săracului hipnotizat de politicieni și popi și profesori și școli și taxe și tot ceea ce știm a fi românesc; ”nymphette” nu țipă, nu dialoghează mult, dar tot ceea ce face și gândește (iar Cristina nu este calică în acest sens) este zgomotos, exploziv prin excelență. Trăind alături de ea cele câteva ore încărcate de bizar, neprevăzut și întunecată aventură, am avut senzația că așa ar fi trebuit să fie scris ”De veghe în lanul de secară”… dacă ar fi publicat azi. Mi-am amintit de interzisa și totuși fascinanta dragoste incestuoasă între personajele lui Irving din ”Hotelul New Hampshire”, acea absurdă poveste încărcată de umorul cel mai negru… și m-am simțit împlinit. Da, m-am bătut singur pe umăr și m-am felicitat pentru abilitatea de a trece peste superficialul brutal și obscen, și în același timp, am felicitat-o pe autoare pentru această uimitoare realizare, de a da naștere unui personaj atât de viu, atât de in your face, atât de necesar.
”nymphette” este o carte ce ar trebui citită de toți. Din păcate, și Vicky și Cristina știu deja asta, România nu ar înțelege-o așa cum trebuie. Generațiile mai mari nu pot trece dincolo de aparentul dezgustător, de înjurături și înfiorător. Blestemul acestui roman este, după părerea mea, locația-i temporală; în termenii unui 1950, în situațiile de atunci, scris din perspectiva unui personaj post-belic, acest roman ar fi devenit (și sper din tot sufletul să devină, dacă cei responsabili cu asta sunt destul de flexibili) un clasic nelipsit din manualul de limba și literatura română. Pudinbonderia exagerată, din păcate, nu ar permite multora să descopere complexitatea personajului Vicky; ironia face ca tocmai viziunea mai mult decât sănătoasă a Cristinei despre România și cei ce-o populează, exprimată în gândurile anti-eroinei, să îi ocolească tocmai pe cei ce au atâta nevoie s-o cunoască.”
CONTINUAREA aici: http://egophobia.ro/?p=10360
