Blog

Urlătorii

Peste tot în jur, oamenii urlă. Urlă pe străzi, urlă în stațiile de autobuz, urlă în mijloacele de transport în comun. Urlă în supermarket, urlă la telefon. Urlă când povestesc cele mai banale, mai scârboase și mai triste lucruri, de parcă așa, prin urlet, le-ar putea face mai interesante, mai atractive. Urlă la birou, unde se iau la întrecere cu colegii, căci fiecare trebuie să urle cu cât mai mult aplomb ce a mâncat aseară, unde și-a făcut concediul, ce serial a mai văzut, unde merge la sală. Urlă când sunt frustrați și când sunt excitați, fiindcă de alte emoții nu prea mai sunt în stare.

Urlă când vorbesc la telefon cu părinții. Urlă de parcă așa ar putea să împiedice bolile care îi vor lovi, scleroza, Alzheimerul, cancerul, hipertensiunea. Urlă ca și cum țipătul disperat și surd ar putea micșora prăpastia dintre generații.

Urlă când vorbesc cu partenerii de viață. Urlă ca și cum doar așa, zguduind timpanele, ar putea să șteargă și să ascundă cât de plictisiți sunt, cât de dezamăgiți, cum suferă pentru că nimic din ce-au visat pe când erau inconștienți, imaturi și mai puțin proști nu s-a îndeplinit. Își urlă tristețea de a fi parte din turmă, frica, disperarea pentru că nu există nicio ieșire. Urlă și pentru ca ăla de lângă să nu întoarcă privirea în altă parte. Fiindcă atâta le-a mai rămas: urletul. Ca seducție, ca șantaj, ca iscălitură pe foaia pe care scrii adio.

wallpaper-of-three-howling-wolves-hd-animals-wallpapers

Copiii oamenilor urlă și ei. Urlă când nu primesc ce vor, când nu sunt băgați în seamă, când părinții lor urlă mai tare ca ei. Urlă în parcuri, pentru că au public, și urlă pe plajă, ce le mai place să urle pe plajă! Urlă cu aceeași disperare, frica aia care vrea să spună: sunt aici, nu mă uita, exist, poartă-te cu mine ca și cum aș fi viu. Ca și cum ți-ar păsa.

Dacă faci imprudența să descrifrezi ceea ce se urlă, te îngrozești. Atât de tare se urlă despre nimic, încât doare. Ți-e jenă că ești construit ca ei. Ți-e rușine. Se urlă numai despre lucruri care a doua zi nu vor mai însemna nimic. Nimeni care a urlat vreodată nu a transmis ceva care să merite amintit. Bine, doar tu, când ai fost beat și ai urlat ca să acoperi muzica, dar nu se pune, e o excepție, ești un caz dintr-o sută de mii.

Se urlă și se va mai urla, din urlet în urlet, pentru că așa arată victoria, succesul, goliciunea, bucuria de a fi în viață încă o zi, deși până și tu începi să înțelegi că nu mai trăiești de mult. Urli și te minți că poate mai contezi, că universul se oprește o secundă să-ți asculte urletul și să dea din cap: da, da, așa e, deștept băiatul ăsta, nu-i ca și cum ar fi doar unul dintre alte miliarde de gândaci urâți și păroși, e bine că urlă, ia uite la el, e frumos, e deștept, ups, îmi pare rău, nu m-am uitat atât de atent pe unde am călcat, clar trebuie să-mi schimb ochelarii.

Share Button