Blog

Urâți degeaba

Asistăm cu oroare, în ultimii ani, la un fenomen din ce în ce mai puternic – acela al turmei lipsite de discernământ care înjură, lovește, întinează, scuipă, înjunghie pe la spate, bârfește și blestemă tot ceea ce e bun, inteligent, ieșit din tipare, competitiv în lumea noastră limitată și peren anchilozată care este România. Dacă în trecut România era cunoscută drept țara cu oameni ospitalieri, care te întâmpină cu pâine și țuică, sau drept țara cu peisaje care-ți taie răsuflarea, acum e pe cale de a fi vestită și recunoscută drept țara în care oamenii dau la cap necruțător propriilor valori, incapabili să le accepte și să le integreze, încapabili să încerce să trăiască alături de ele. A devenit un fapt atât de evident această revoltă a maselor împotriva valorilor autentice, reale și imposibil de contestat rațional, cu argumente, încât, abia azi, în 2012, remarca lui Jonathan Swift își arată deplinul adevăr: “Când un geniu adevărat apare pe lume, îl vei cunoaște sigur după un semn, anume că toți imbecilii se vor uni într-o conjurație împotriva lui”.

După cum s-a văzut recent, haita de ființe incapabile de orice fel de rațiune poate fi manipulată, asmuțită să urască, ura ei patologică și imensă venind în folosul diferitelor interese, uneori politice. Pentru ca asmuțirea să poată da cu adevărat rod, ea se pliază de fapt pe predispoziția gloatei de a urî ceea ce vede ca fiind original, puternic, ieșit din tipare. Este modul ei de apărare. „Masa nimiceşte tot ceea ce nu este după chipul şi asemănarea sa, tot ceea ce este deosebit, excelent, individual, calificat şi de elită. Cine nu este ca toată lumea, cine nu gândeşte ca toată lumea riscă să fie eliminat”, scria Ortega y Gasset.

 

Aplicat la România, nu e greu de explicat această ură a turmei (îndobitocite de țâțe peste țâțe, prezentate în prime-time, țâțe care se vând pe bani grei și la care turma nu va avea astfel acces niciodată, de populismul lui Dan Diaconescu și de naționalismul fals grețos a la Dan Puric și Gigi Becali (unul având ca target maneliștii, celălalt – corporatistele în premenopauză), de reclamele la mâncare cu E-uri și tigăi cu care a slăbit o fostă divă a muzicii ușoare, de telenovelele în care au început să bage mai mult sex pentru frustrați, de promisiunile politicienilor care-și râd în barbă, pe bună dreptate, de naivitatea alegătorilor) față de câțiva indivizi care, prin inteligența lor, par a sfida orice reguli ale societății actuale. Furia și ura turmei este aceeași cu ura băiețeilor de 6 ani când văd, în curtea grădiniței, un coleg de grupă care se ridică de la pământ și plutește prin aer. Prima reacție: “Cum își permite ăsta?! Ne face pe noi?”, e urmată de ură, fiindcă nu înțeleg ce se întâmplă și se tem. Doar și colegul are tot două picioare, două mâini, un sandviș în staniol și făcea și el, până de curând, pipi la oliță… Se tem atât de colegul plutitor, cât și de propria lor incapacitate de a înțelege ce se petrece. De ce el, de ce nu noi? Niciodată un exponent al turmei nu va exploata un incident cum este cel de mai sus în folosul reflecției asupra propriului sine. Dacă tot te compari tu, un membru al turmei, cu cel ieșit din tipare, măcar încearcă să înțelegi ceva util din asta.

 

Dacă ura și frustrarea sunt explicabile, explicabilitatea lor nu le face și productive, utile cuiva. Turma urăște degeaba. Turma lovește în valori – pe care inconștient le recunoaște ca valori, le ATESTĂ, tocmai temându-se de ele, tocmai atacându-le – degeaba. Valorile reale nu încetează să mai fie valori pentru că un imbecil se trezește să arunce cu rahat în direcția lor, în fiecare dimineață, înainte de a se spăla pe dinți. Valorile adevărate nu dispar nici dacă zeci de mii de imbecili aruncă cu diverse murdării în direcția lor. Nici dacă un milion de imbecili se revoltă. Dacă ne referim strict la artă, forța ei nu pălește dacă este contestată stupid, ci, mai degrabă, crește în timp, devine mai puternică.

 

Valoarea și inteligența împotriva căreia vă revoltați are printre atribute o bună cunoaștere de sine. Niciodată un om în stare de a lăsa în urmă ceva genial nu va pleca urechea la șușotelile gloatei. Cel puțin, nu cât timp este în deplinătatea rațiunii sale. Împroșcați cu rahat degeaba – chiar și plină de murdăriile neaveniților, arta adevărată stă acolo unde îi e locul și este recunoscută de cine trebuie, de cel care are simțul necesar pentru a o recunoaște. Apare chiar un paradox, la care șoarecii înnebuniți de frustrare în fața unui creier care sfidează legile penibile ale unei societății în cădere liberă ar trebui să ia aminte: arta care ține cont de doleanțele și impresiile publicului este doar arta mediocră; revolta maselor poate afecta, dacă este să-i concedem posibilitatea de a afecta ceva, doar acest tip de artă, care depinde de receptare. În schimb, arta autentică nu va fi câtuși de puțin atinsă de cârcoteli născute din complexele de inferioritate ale receptorilor sau potențialilor receptori – or, tocmai acest tip de artă este vizat în revolta maselor. Turma nu simte nevoia să se apere împotriva artei mediocre, cu care chiar empatizează și o vede ca pe un aliat. Haita are ceva cu autenticul, pe care îl simte ca pe o amenințare diectă la adresa ei, la adresa prejudecăților, comodităților și clișeelor în mijlocul cărora imbecilitatea se simte ca la ea acasă.

 

Am auzit recent o teorie uluitoare – că intelectualul trebuie din când să se sacrifice, să se lase batjocorit, pentru ca gloata să se elibereze periodic de frustrări și invidii și astfel societatea să meargă înainte. Cât de bolnavă e o minte care a scornit ideea respectivă, nici nu are rost să mai menționăm. Pe lângă că e uluitoare, teoria însă este și greșită. Își face oare imbecilul un bine sieși înjurând inteligența, refulează și devine el mai împăcat cu sine astfel? În niciun caz. Înjurând valoarea și inteligența, idiotul se umple și mai mult de venin și de conștiința neputinței sale. El observă cum cel împotriva căruia se revoltă își vede nestingherit de drum. “Ce aroganță! L-am înjurat și nu mă ia în seamă!”, își spune bietul idiot, fără a înțelege că omul inteligent nu îl ignoră din aroganță, ci pentru că el nu poate trăi decât făcând ceea ce face. Arta, pentru creatorul său, nu este în sine aroganță, ci necesitate. Este un mod de a fi. Aroganța nu este la creator, ci la șobolan. Aroganța este atunci când șobolanul îndrăznește să se pună pe o treaptă de egalitate cu creatorul, fără a conștientiza evidența că, spre deosebire de omul care gândește și uneori creează, șobolanul e doar un recipient în care se adună hrana, excrementele și frustrările.

 

Dacă arta ar fi lăsată pe mâna proștilor, aceștia, firește, ar accepta ca viabile doar operele mediocre, neamenințătoare pentru spirit, care nu te scot din starea de moleșeală perpetuă. Ar accepta și duce mai departe doar ceea ce dă publicului un sentiment confortabil – tocmai lipsa de originalitate, de autentic. Turma nu iubește experimentul, avangarda; ea se simte confortabil atunci când i se prezintă de câteva sute de ori aceeași operă de artă, pentru că așa, prin repetiție, are sentimentul că începe să priceapă puțin din ea. Firește, nici vorbă că ar pricepe ceva; de fapt, este doar acel sentiment de siguranță pe care-l ai când întâlnești în jur fețe cunoscute. “Sentimentele plăcute pe care ni le insuflă omul bun, binevoitor şi drept (în opoziţia cu tensiunea, frica trezite de o mare personalitate, un om nou) sunt sentimentele noastre personale de siguranţă şi egalitate: animalul de turmă slăveşte aici natura turmei”, spune Nietzsche și, iată, și remarca sa este confirmată e istorie.

 

În concluzie, înjurați degeaba. Vă revoltați degeaba. Urâți degeaba. Geniul nu va pleca urechea la șoșotelile voastre. Geniul nu se va da de trei ori peste cap pentru a se transforma într-un imbecil sau într-un mediocru, așa cum v-ați dori voi. Geniul nu poate fi decât geniu. În privința potențialilor “spectatori”, care ar asista la această manifestare oribilă a urii dezlănțuite, situația nu stă altfel. Chiar și din punctul lor de vedere, tot degeaba urâți. Ura nu-l transformă pe păduche într-un leu. Ea îl transfomă doar dintr-un păduche simplu într-un păduche care își exhibă frustrările. Revolta, ochii ieșiți din orbite, saliva prelinsă pe la colțurile gurii nu îi dau acea aură de noblețe pe care și-ar dori-o, ci îl umplu de ridicol. Orice mizerie nejustificată îndreptată împotriva creatorului de artă autentică îl va lovi, în final, în cap pe păduche, îl va asfixia sub greutatea ei și sub mirosul ei insuportabil.

 

Mutarea discuțiilor despre artă – pe care animalul de turmă nu le poate susține, întrucât nu posedă inteligența necesară unei dispute de idei – pe terenul atacurilor la persoană față de autorul autentic, la fel, sunt lipsite de finalitatea și semnificație. Păduchele va părea, încă o dată, cuprins de isterie, de furie neputincioasă. Atacurile sale furibunde vor avea efectul invers – arta va fi din ce în ce mai atractivă pentru publicul larg. Cu cât adversarul este mai lipsit de noblețe, cu atât carisma eroului crește.

 

Și mai dezgustător este adevărul greu de negat că măcar o parte a gloatei isterizate și-ar dori să fie în locul creatorului de artă, să aibă parte de privilegiile exterioare de care se bucură acesta, principalele fiind faima, respectul, “poziția”. Firește, dacă gloata ar putea gândi, și-ar da seama de paradoxul aspirației sale. Ar înțelege că, odată ajunși în locul artistului autentic, și ei vor fi contestați și împroșcați cu noroi de o altă turmă, la fel de ieșită din minți, care le invidiază poziția.

 

Așadar, noaptea cu somn liniștit și vise frumoase la care aspirați n-o să se întâmple. Cu cât veți urî mai mult, cu atât vă veți afunda mai adânc în invidie, frustrare, complexe de inferioritate, incertitudine, depresie, lipsă de traiectorie, presentimentul lipsei de sens a existenței voastre (care, în treacăt fie spus, nici n-ar putea avea un sens, din moment ce pe voi vă caracterizează tocmai imposibilitatea de a vă cunoaște – un individ care refuză să afle în ce constă ființa lui nu are șanse să poată trăi vreodată o viață cu sens). A, da. Și măcar, mai spre sfârșit, ar fi de preferat să nu aveți neobrăzarea de a cere intelectualului să se întoarcă în peșteră după voi, să vă scoată la lumină. Nu meritați, firește, mâna lui întinsă, ci doar bocancul lui, mângâietor pe frunte.

 

 

“Ura e azi sentimentul cen­tral în România. Suntem o națiune scăldată în ură, desfigurată de ură. Ură pentru cine e mai bun decât noi, ură pentru cine gândește altfel decât noi, ură pentru cine ajunge mai sus decât noi.” (Mircea Cărtărescu)

 

* Îi mulțumesc lui Ștefan Bolea, a cărui excepțională teză filosofică, Existențialismul astăzi” [Herg Benet, 2012], mi-a menținut verva constantă pe durata redactării acestui articol.

 

Articol apărut la rubrica Cronica nihilistei în numărul 36 al revistei EgoPHobia: http://egophobia.ro/?p=9230

Share Button