„Unul dintre noi minte” de Karen M. McManus (fragment)

By Cristina Nemerovschi | 4 septembrie, 2017

Cum sunt pe ultima sută de metri cu traducerea romanului „Unul dintre noi minte”, de Karen M. McManus, m-am gândit să vă ofer un fragment din el. Bestseller New York Times, o carte mai mult decât captivantă, care te ține cu răsuflarea tăiată – nu o spun doar eu, au spus-o toți cei care au citit-o. Cinci adolescenți, dintre care niciunul nu este așa cum pare la prima vedere. Patru perspective diferite, o crimă și multe secrete. The Breakfast Club, în versiunea 2017 🙂 O s-o iubiți.

 

Addy

Luni, 15 octombrie, 4.15 pm

 

Drumul de acasă de la mine până la Jake e plăcut, asta până intru pe Strada Clarendon. Este o intersecție mare, și trebuie s-o străbat fără ajutorul pistei pentru biciclete. Când am început din nou să merg pe bicicletă, stăteam mai mult pe marginea trotuarului și așteptam întotdeauna la semafor, dar acum trec printre mașini fără să mai aștept să se facă verde. Ca o profesionistă.

Intru ca o furtună pe aleea de acces a lui Jake și fixez bicicleta, apoi îmi scot casca și o las să atârne de ghidon. Îmi trec o mână prin păr când mă apropii de casă, dar e un gest lipsit de sens, acum. M-am obișnuit cu tunsoarea mea și chiar îmi place, uneori, dar nu aș putea să-i fac nimic care să arate mai bine în ochii lui Jake. Poate doar dacă bat din palme și îmi crește un metru de păr la loc peste noapte.

Sun la ușă și mă dau un pas în spate, cu nesiguranța străbătându-mi venele. Nu știu de ce sunt aici și la ce mai sper.

Ușa scoate un click și Jake o dă de perete. Arată la fel ca întotdeauna – părul ciufulit și ochii albaștri, cu un tricou mulat care arată că antrenamentul lui la fotbal i-a îmbunătățit forma fizică.

– Bună. Hai înăuntru.

Din instinct pornesc spre subsol, dar se pare că nu într-acolo mergem. În loc de asta, Jake mă conduce spre sufrageria lor scorțoasă, unde n-am petrecut nici măcar o oră, pusă cap la cap, cât timp am fost împreună, trei ani. Mă așez pe canapeaua de piele a părinților lui, iar picioarele mele transpirate de emoție se lipesc de ea instant. Cine s-o fi gândit că mobila de piele e o idee bună?

Când se așază față în față cu mine, buzele îi sunt strânse, iar expresia serioasă, așa că îmi dau seama că nu va fi o discuție de împăcare. Aștept să mă lovească un val de dezamăgire, dar nu o face.

– Și, mergi cu bicicleta acum?, mă întreabă.

Dintre toate temele de discuție pe care le-am fi putut avea, habar n-am de ce începe cu așa ceva.

– Păi, n-am mașină.

Și tu mă duceai cu a ta peste tot.

Se apleacă în față, cu coatele pe genunchi – un gest atât de familiar încât aproape că mă aștept să-l aud povestindu-mi despre sezonul de fotbal, ca în urmă cu o lună.

– Care mai e treaba cu poliția? Cooper nu vorbește niciodată despre asta. Încă mai sunteți suspecți sau ce?

Nu vreau să vorbesc despre investigație. Poliția m-a tot chemat să mă interogheze de câteva ori săptămâna trecută, căutând mereu modalități noi de a mă întreba dacă știu ceva despre epinefrina dispărută din cabinetul medical. Avocatul meu spune că o interogare repetată dovedește că ancheta nu merge într-o direcție anume, nu avansează. Nu că aș fi suspectul lor principal. Însă, oricum, nu e treaba lui Jake, așa că îi inventez o poveste stupidă despre cum noi patru l-am văzut pe detectivul Wheeler mâncând o farfurie întreagă de gogoși în sala de interogatoriu.

Jake își dă ochii peste cap când termin de vorbit.

– Deci, practic, n-au ajuns la nicio concluzie.

– Sora lui Bronwyn e de părere că ar trebui să-i acorde mai multă atenție lui Simon, spun.

– De ce lui Simon? E mort, pentru numele lui Dumnezeu.

– Pentru că așa ar putea să descopere suspecți noi, la care poliția nu s-a gândit până acum. Alți oameni care aveau motiv să-și dorească să iasă Simon din peisaj.

Jake scoate un sunet de exasperare și își pune o mână pe spătarul fotoliului.

– Să dea vina pe victimă, vrei să zici? Ce s-a întâmplat cu Simon n-a fost vina lui. Dacă oamenii nu ar avea un comportament de căcat, Despre Asta nici nu ar fi existat.

Își îngustează ochii și mă privește.

– Tu știi asta mai bine ca oricine.

– Chiar și așa, nu înseamnă că a fost un tip minunat, îi răspund, cu o încăpățânare care la început mă miră. Despre Asta a rănit mulți oameni. Nu pricep de ce a ținut-o atâta vreme. Îi plăcea ca oamenilor să le fie teamă de el? Tu ai fost prieten cu el, ați crescut practic împreună… a fost mereu așa? De asta v-ați răcit la un moment dat?

– Faci munca de investigație a lui Bronwyn acuma?

Îmi vorbește cumva disprețuitor?

– Sunt și eu la fel de curioasă ca ea. Simon a devenit un personaj important în viața mea acum.

Pufnește a dispreț.

– Nu te-am chemat aici să ne certăm în legătură cu Simon.

Îl privesc, căutând ceva familiar în expresia feței lui.

– Nu mă cert. Doar port o conversație, îi zic.

Încerc să-mi amintesc când a fost ultima dată când nu i-am dat lui Jake dreptate sută la sută. Nu cred că a existat un astfel de moment. Mă apuc să mă joc cu un cercel, până ce îl dau jos, apoi îl pun la loc. Este un tic nervos pe care l-am căpătat acum, când nu mai am părul destul de lung încât să-l înfășor pe degete.

– De fapt, de ce m-ai invitat aici?

Privește în altă parte când îmi vorbește:

– Bănuiesc că din obișnuința de a avea grijă de tine. În plus, merită să știu ce se întâmplă. Tot primesc telefoane de la jurnaliști și m-am săturat.

Pare că așteaptă scuze din partea mea. Dar deja i le-am dat. Suficiente.

– Și eu.

Nu spune nimic, și în tăcerea aia îmi dau seama cât de tare se aude ticăitul ceasului de deasupra șemineului. Număr șaizeci și trei de ticăituri, înainte să întreb:

– O să poți să mă ierți într-o zi?

Nu sunt sigură că știu ce fel de iertare îmi doresc. E greu să-mi imaginez că aș mai putea fi iubita lui. Dar ar fi drăguț să nu mă mai urască, măcar.

Nările i se umflă și gura i se strânge într-o strâmbătură.

– Cum aș putea s-o fac? M-ai înșelat și apoi ai mințit, Addy. Nu ești cine credeam eu că ai fi.

Încep să mă gândesc că ăsta e un lucru bun.

– N-o să inventez scuze, Jake. Am greșit, dar nu din cauză că nu mi-a păsat de tine. Bănuiesc că… n-am crezut niciodată cu adevărat că te merit. Apoi mi-am demonstrat asta.

Mă privește rece.

– Nu face pe victima, Addy. Știai exact ce faci.

– Bine.

Dintr-o dată, mă simt ca atunci când detectivul m-a interogat pentru prima dată: nu sunt obligată să vorbesc cu tine. Jake poate găsește satisfacție cotrobăind prin cenușa fostei noastre relații, dar eu nu. Mă ridic, iar pielea mea face un zgomot ciudat când se desprinde de canapea. Sunt convinsă că am lăsat două urme umede, acolo unde au fost coapsele mele. E scârbos, dar cui îi pasă?

– Ne mai vedem pe aici, îi zic.

Ies singură din casă, nu mă conduce. Mă urc pe bicicletă și îmi pun casca. Imediat ce o strâng, încep să pedalez cât de tare pot și mă îndepărtez de casa lui Jake. Pe măsură ce inima mea își regăsește propriul ritm, îmi amintesc cât de tare îmi bătuse, mai să-mi spargă pieptul, atunci când îi mărturisisem că l-am înșelat. Niciodată nu mă mai simțisem atât de prinsă în capcană, niciodată în viața mea. Am crezut că mă voi simți la fel în sufrageria lui, astăzi, așteptând să-mi spună că nu sunt bună de nimic.

Dar nu a fost așa. Nu e așa nici acum. Pentru prima dată, după atâta timp, mă simt liberă.

 

 

 

Cooper

Luni, 15 octombrie, 4.20 pm

 

Viața mea nu-mi mai aparține. A fost acaparată de circul pe care-l face presa. Nu mai sunt jurnaliști în fașa casei mele chiar în fiecare zi, dar a devenit o obișnuință ca stomacul să mă doară de fiecare dată când mă apropii de casă.

Încerc să nu intru pe net mai mult decât e nevoie. Cândva, visam ca numele meu să fie în topul căutărilor pe Google, dar pentru realizările mele din campionat. Nu pentru că aș fi suspect să-l fi ucis pe un tip cu unt de arahide.

Toată lumea zice: ține-ți capul la cutie și cu asta basta. Am încercat s-o fac, dar odată ce ești la microscop nicio mișcare de-a ta nu le scapă oamenilor. Vinerea trecută, la școală, am coborât din mașină în același timp cu Addy, care a coborât din a soră-sii, iar vântul îi răsfirase părul acum scurt. Amândoi purtam ochelari de soare, o încercare nereușită de a trece neobservați, și ne-am zâmbit ca de obicei. Zâmbetul ăla care vrea să spună că nu ne vine încă să credem că toate chestiile astea chiar se întâmplă. De abia am făcut câțiva pași, că l-am văzut pe Nate traversând parcarea spre mașina lui Bronwyn, deschizându-i portiera și fiind exagerat de politicos. I-a zâmbit când ea a ieșit din mașină, iar Bronwyn i-a aruncat o privire care ne-a făcut pe mine și pe Addy să ne punem niște semne de întrebare. Toți patru ne-am trezit brusc unii lângă alții, îndreptându-ne spre intrarea din spate a școlii.

Am fost împreună nu mai mult de un minut – dar suficient, se pare, pentru ca un coleg să ne filmeze, iar filmarea să ajungă la TMZ chiar în seara aia. Au difuzat-o în slow motion, cu piesa Kids de la MGTM pe fundal, ca și cum am fi fost o gașcă de criminali liceeni, fără nicio grijă pe lume. Clipul a devenit viral în mai puțin de o zi.

Poate că ăsta e cel mai ciudat lucru din toată povestea asta. O grămadă de oameni ne urăsc și vor să ajungem la închisoare, dar sunt la fel de mulți – dacă nu chiar mai mulți – care ne iubesc. Peste noapte am o pagină de Facebook făcută de fani, care a adunat peste 50.000 de like-uri. Sunt mai mult fete, dacă e să-i dau crezare lui frate-miu.

Atenția de care avem parte mai slăbește uneori, dar nu dispare cu adevărat nicio secundă. Am crezut că o voi fenta în seara asta, când am ieșit din casă ca să mă întâlnesc cu Luis la sală, dar imediat cum am ajuns o femeie brunetă și drăguță, machiată profesionist, a venit în fugă spre mine. Inima mi se face grea, pentru că știu genul acesta. Am fost din nou urmărit.

 

 

Nate

Marți, 16 octombrie, 6 pm

Când ajung la Glenn’s Diner cu o jumătate de oră mai târziu față de ora la care trebuia să mă văd cu maică-mea, Kia ei este parcată chiar în față. Un punct în plus pentru noua versiune, îmbunătățită, a maică-mii, bănuiesc. Nu aș fi fost deloc surprins dacă nu ar fi apărut.

M-am gândit să fac și eu asta. S-o ignor complet. M-am gândit pe bune. Dar am observat că nu duce la nimic bun să mă prefac că maică-mea nu există.

Îmi parchez motocicleta la câteva locuri mai departe de mașina ei și simt primii stropi de ploaie cum îmi ating umerii chiar înainte să intru în restaurant. Chelnerița se uită la mine cu o expresie întrebătoare, dar politicoasă.

– Mă întâlnesc cu cineva. Macauley, îi spun.

Ea dă din cap și îmi arată un separeu dintr-un colț.

– Chiar acolo, te rog.

Îmi dau seama că maică-mea e deja de ceva vreme aici. Sucul îi e aproape terminat și a sfâșiat în buzățele mici hârtia în care a fost învelit paiul. Când mă așez pe bancheta din fața ei, ridic meniul ca să-i evit privire

-Ai comandat de mâncare?, o întreb.

-Ah, nu. Te așteptam pe tine.

Din vocea ei pot simți rugămintea de a-mi ridica privirea și a mă uita la ea. Mi-aș dori să fiu în altă parte.

-Vrei un hamburger, Nathaniel? Îți plăceau la nebunie hamburgerii de la Glenn.

Îmi plăceau și încă îmi plac, dar acum aș vrea să comand altceva.

-E Nate, ok? Nimeni nu-mi mai spune Nathaniel de mult timp.

-Nate, repetă ea, dar numele sună ciudat în gura ei.

Unul dintre cuvintele alea pe care le tot repeți până își pierd sensul. O altă chelneriță se apropie și comand o cola și un sandviș pe care nu-l vreau, de fapt. Telefonul meu secret bâzâie în buzunar și, când îl scot, am un mesaj de la Bronwyn. Sper că merge ok. Simt un val de căldură în tot corpul, dar pun telefonul la loc fără să răspund. Nu am cuvinte ca să-i descriu lui Bronwyn cum este să iei masa cu o fantomă.

– Nate.

Maică-mea își drege vocea înainte să-mi spună numele, dar tot sună greșit.

– Cum e… Cum merge școala? Încă îți mai place fizica?

Dumnezeule. Încă îți mai place fizica? Tot rămân corijent dintr-a noua la diferite materii, dar de unde să știe ea asta? Înștiințările profesorilor vin acasă, falsific semnătura lui taică-miu și se întorc înapoi la școală semnate. Nimeni nu le pune vreodată la îndoială autenticitatea.

– Ai bani să plătești nota?, o întreb brusc, transformându-mă într-un idiot agresiv. Pentru că eu n-am. Așa că, dacă aștepți s-o plătesc eu, ar trebui să-mi spui acum, înainte să vină mâncarea.

Fața parcă i se prăbușește, și simt un imbold de triumf.

– Nath… Nate. Nu, niciodată nu m-aș fi gândit… Ei, bine. De ce să mă crezi, la urma urmei?

Deschide portofelul și scoate câteva bancnote de douăzeci de dolari, pe care le lasă pe masă. Mă simt ca naiba, dar asta numai până îmi amintesc de facturile pe care le tot primim și pe care eu le îndes în coșul de gunoi în loc să le plătesc. Acum, când nu mai fac bani din droguri, pensia de handicapat a lui taică-miu de abia ne acoperă ipoteca, utilitățile și sticlele lui de alcool.

– De unde ai bani dacă ai fost la dezintoxicare timp de câteva luni?

Chelnerița se întoarce cu sticla de cola pentru mine, și maică-mea așteptă până ce ea pleacă, ca să-mi răspundă.

– Unul din medicii de la Pine Valley – asta e clinica unde am fost internată – m-a pus în legătură cu o companie medicală pentru care fac transcrieri ale rețetelor. Pot lucra de oriunde și e ceva stabil, de lungă durată.

Îmi atinge mâna, dar eu mi-o retrag.

– Vă pot ajuta pe tine și pe tatăl tău, Nate. O voi face. Am vrut să te întreb dacă ai un avocat, știi, pentru investigație. Ne-am putea ocupa de asta.

Cumva, reușesc să nu pufnesc în râs. Indiferent cât câștigă, nu e de ajuns să plătim un avocat.

– Sunt ok.

Își dă mai departe silința să se conecteze cu mine, întreabă de școală, despre Simon, despre eliberarea condiționată și despre taică-miu. Aproape că mă atinge, pentru că atât de diferită față de cum mi-o aminteam. Mult mai calmă. Dar apoi întreabă:

– Cum face Bronwyn față la toate astea?

A, până aici. De fiecare dată când mă gândesc la Bronwyn, corpul meu reacționează de parcă am fi înapoi pe canapea, la ea acasă – inima îmi bate cu putere, sângele îmi pulsează, pielea mi se electrizează. Nu vreau să transform singurul lucru bun din viața mea acum într-o conversație stupidă și ciudată cu maică-mea.