„Un roman puternic implicat social, ca un duș rece”

Dacă intrai lunile trecute pe diferite site-uri literare, puteai citi comentariile unor tineri care își exprimau nerăbdarea în ce privește partea finală a trilogiei pe care prozatoarea Cristina Nemerovschi a început-o cu Sânge satanic, în 2010 (doi ani mai târziu, în 2012, a urmat partea a doua, intitulată Ani cu alcool și sex, roman care, dacă ne luăm după impresiile cititorilor, nu a dezamăgit deloc, ba dimpotrivă). Iar Cristina Nemerovschi știe, se pare, că nu trebuie să lași publicul să aștepte prea mult. La începutul anului, tânăra prozatoare a dezvăluit titlul ultimei părți a trilogiei – Rezervația unicornilor, care va ajunge curând în librării.
La prima vedere, ai spune că aparențele indică o carte mai cuminte, prin prisma titlului. De fapt, Cristina Nemerovschi doar se joacă de-a șoarecele și pisica cu cititorii, puțin ironic, fiindcă romanul ei este orice, numai nu cuminte sau blând. Din contră, merge pe aceeași direcție ca și Sânge satanic și Ani cu alcool și sex; pe lângă realitatea imediată, în care tinerii rebeli trăiesc o viață pe muchie de cuțit, condimentată cu droguri, alcool, violență, sex în grup, bisexualitate, avem fundalul și mai întunecat, cel al unei Românii care nu oferă nici măcar o urmă de speranță. Dacă în primele două părți ale trilogiei, prim-plan-ul era fixat pe personajul M., în timp ce tematica socială era tratată indirect, aluziv, în Rezervația unicornilor România devine ea însăși un personaj. “Un grajd cu ură”, cum este numită de către carismaticul și controversatul M., România este văzută ca un monstru care ucide speranțe, iubiri, entuziasm, “toată îndrăzneala de a te afla printre oameni. Cu monstrul la doi pași în spatele tău, ți se pare o naivitate să mai trăiești. Când știi că oricum vei fi înghițit, nu prea mai îți vine să faci nimic. Doar să bei și să aștepți.”
Romanul de față (al cincilea semnat de Cristina Nemerovschi) merge tensionat de-a lungul a două planuri: cel al iubirii dintre M. și R. (“crăiasa zăpezilor nesfârșit de negre” din Sânge satanic), uneori incluzându-l și pe B. în completarea unui trio neobișnuit și cel de-al doilea, al relației de iubire-ură pe care personajul principal o are cu țara în care a trăit 30 de ani, “o țară de proști care tremură de frică, și de furie că le este frică”.
“În aeroport, televizoarele dădeau știri apocaliptice, cu “România subjugată de nămeți”, “România, iadul alb”, și am zâmbit trist. Se vedea că eram din nou acasă. Puțea a ipocrizie și prostie în orice colț, de-ți muta nasul. Tot ce trebuie să faci, mi-am zis, este să găsești o cale de a te apăra de România de acum, să nu-i dai voie să-ți pătrundă înăuntru. Altfel, grajdul atâta așteaptă: să sară pe tine în timp ce dormi și să-ți fure tot – entuziasmul, bucuria, iubirea, ideile. Să ți le ia, să le mestece, să le scuipe și să le transforme în plictis și resemnare”, spune M. El ne și explică de unde vine furia lui: “Principalul motiv pentru care uram România era că îți făcea toate zilele să semene între ele. Sugea toată culoarea din viața ta, îți lăsa doar un schelet fragil, și apoi îți spunea că e treaba ta să construiești pe el. De parcă ar fi fost atât de simplu.” Interesant la această revoltă este că ne putem imagina cu ușurință că ea nu aparține unui singur tânăr, ci tuturor celor din generația sa; multe pasaje din roman au atâta forță, încât ți le poți imagina printate pe pancarte la o demonstrație împotriva României de azi, cu politicienii ei corupți, cu toată mizeria asfixiantă. Dacă trăiești într-o cocină, ajungi să te obișnuiești cu mirosul, pare să ne avertizeze personajul romanului, care nu are pic de milă în a-i caracteriza pe cei din jurul său: “România era, pentru mine, o stradă prost pietruită, foarte îngustă, ai cărei locuitori își aruncă toți oalele de noapte pe geam. Se varsă toate pe pietrele sărite de la locul lor, de care te împiedici, și pute, pute de-ți mută nasul. Și fiecare locuitor al străzii ar vrea să-i ia gâtul vecinului, pentru că și ăla își aruncă oala de noapte. Fiecare crede că numai oala de noapte a celuilalt pute.”
Deși revolta față de societatea încolonată cuminte într-un marș spre nicăieri este mai puternică față de primele două părți ale trilogiei, ea nu sufocă niciun moment povestea de iubire a celor doi. Lupta cu sistemul, cu prejudecățile, cu dezumanizarea, este de fapt lupta lor pentru a-și apăra iubirea. Un roman puternic implicat social, ca un duș rece, pe care ar trebui să-l încerce orice individ care nu este convins că literatura poate să miște lumea în care trăim, Rezervația unicornilor este și un foarte frumos poem de dragoste. M. vorbește despre R., iubita lui, așa: “O iubeam în clipa aia. O iubeam ca dintotdeauna. Simțeam că îmi aparține mai mult ca niciodată. […] R. ar putea face sex cu toate ființele care au trăit vreodată pe lume, mi-am zis, și chiar atunci am avut în minte imaginea asta, era superbă și foarte colorată, R. goală, cu părul foarte lung, negru și creț, făcând sex cu pelicanii, cu delfinii, cu ciorile, cu maidanezii, cu pisicile, cu porumbeii, cu mierlele, cu rândunicile, cu rechinii, cu șoarecii, cu gândacii, cu curcanii, cu lebedele, cu aurolacii, R. prinsă într-o pânză de păianjen și plutind goală pe deasupra Bucureștiului, cu sticla ei de votcă în mână și cu pierce-ul în nas. […] Plutea pe deasupra Bucureștiului și îți ghida drumul, indiferent în ce direcție ai fi apucat-o. R., așa neagră, era cea mai luminoasă chestie care plutise vreodată pe cerul înnorat, gri și impersonal al Bucureștiului. Mi-am dat seama că, dacă lumea ar fi să reînceapă vreodată, cu R. ar reîncepe.” Acceptarea iubirii, din finalul romanului, este mai degrabă o regăsire, o retrezire a poftei de a lupta pentru ceea ce ești tu, ca ființă umană, până la capăt: “Și am înțeles că iubirea nu mă făcea un bou trist, patetic, așa cum îi face pe mai toți oamenii. Iubirea nu însemna, pentru mine, capitulare și maturizare. Nu însemna că renunț. Dimpotrivă, iubirea mă făcea să vreau să lupt. Iubirea mă făcea să vreau să fiu tot ce aș putea fi vreodată. Iubirea mă îndemna să plec să-mi caut o lume și să caut, să caut cu ochii închiși, să caut turbat, disperat, până când aveam să găsesc una perfectă.”
Metafora unicornilor este foarte expresivă – înfuriat pe lumea șablonată în care este forțat să existe, M. inventează constant nume prin care să-i desemneze pe Ceilalți, oamenii care merită, care gândesc și simt, oamenii autentici: “Probabil că asta însemna să fii unicorn. Să trăiești până când simțeai că îți va exploda creierul, iar corpul tău se va înnegri și se va chirci ca o hârtie arsă deasupra focului. Să nu lași nimic pentru viitor, să consumi totul azi, aici, acum, să termini, iar a doua zi să te trezești în fața unui gol pe care să-l umpli iarăși cu tine, cu minunățiile minții tale care nu avea capăt, nu avea limite.”
Limbajul, în această parte finală a trilogiei, este tot abrupt, pe alocuri violent, cu multe expresii pe care cei timizi se jenează să le rostească în public. Cuvintele respective sunt însă un simbol al forței, al revoltei. Nu cred că aceste cărți ar fi putut scrise altfel. Sau, poate că ar fi putut, dar nu ar fi cucerit atâția cititori, pentru că nu ar fi fost la fel de sincere.
Nu e greu de înțeles de ce M. a devenit un model pentru adolescenții care au citit trilogia Cristinei Nemerovschi. Spre deosebire de mulți alții din generația sa, el știe cum ar arăta lumea, “dacă ar fi să reînceapă.” Știe tot ce ar trebui să existe într-o lume perfectă, în care să poți respira. Iar asta nu-i deloc puțin lucru.

Alexandru Petria

(recenzie apărută în revista Tribuna)