Blog

Scriu, deci nu citesc?

Se face în ultimul timp tot mai des auzit din partea tinerilor autori (fie că este vorba de poezie sau proză) argumentul potrivit căruia nu au vreme pentru lectură şi preferă, în schimb, să folosească puţinul timp liber pe care-l au la dispoziţie pentru propriile lor creaţii, pentru a scrie. Rezultatul? În peste 95 la sută din cazuri, creaţiile astfel ivite, fără o lectură puternică în spate, sunt copii lipsite de valoare ale unor cărţi deja existente, sunt platitudini, intuiţii superficiale, vagi, texte care nu impresionează decât tot pe cei care nu prea “au timp pentru citit”. În restul de 5 la sută din cazuri, să zicem, tânărul autor chiar are ceva interesant de spus şi, mai devreme sau mai târziu, va ajunge să fie îndrumat (sau se va orienta singur) spre anumite cărţi, singurul mod în care scriitura sa ar putea căpăta valoare reală.

Lecturile obligatorii din şcoală nu sunt doar insuficiente ci, într-un fel, chiar dăunătoare dacă nu sunt completate şi de cărţile pe care autorul trebuie să le descopere pe cont propriu. Rezumându-se doar la cele obligatorii, acesta va ajunge la concluzia – care este de altfel foarte des întâlnită la unii autori – că numai ce se învaţă în şcoală este literatură adevărată şi unicul etalon pentru creaţiile sale. De aici şi până la poeziile care încearcă să copieze scriitura unui poet din veacul al XVII-lea nu mai este decât un pas… Dacă ar fi vorba despre o recompunere a unui stil şi a unei atmosfere dintr-un alt timp, lucrurile ar fi cât se poate de interesante; din păcate însă, un scriitor (mai ales neexperimentat) de astăzi nu are motivaţia şi nici resursele de a scrie precum cei de acum câteva sute de ani – literatura a evoluat aşa cum a evoluat pentru că reflectă o schimbare în spiritul uman, un alt fel de raportare la lucrurile care se întâmplă în jurul nostru. În loc să accepte fără rezerve ceea ce învaţă la şcoală, tânărul autor are cu mult mai mult de beneficiat descoperind singur literatura cu care rezonează. Nu de puţine ori, adevăratele revelaţii le avem citind cărţi aproape necunoscute, despre care nu se prea vorbeşte, care nu sunt băgate în seamă. Invitatul din acest număr al revistei pe care o citiţi, poetul Gelu Vlaşin, definea autenticitatea unui scriitor pornind tocmai de la familiaritatea acestuia cu autorii care l-au precedat – nu poţi fi autentic fără o cultură reală, fără a cunoaşte literatura de până în prezent, spunea acesta. Fireşte, autenticul nu se rezumă la asta – el presupune şi o abordare cât mai personală şi mai originală, dar cunoaşterea autorilor precedenţi este un punct esenţial de plecare. Cu toţii avem (e firesc şi ar trebui să avem) scriitori preferaţi – descoperindu-i, asimilându-i, putem duce mai departe ceva din scrierile acestora, o idee, o stare sau măcar o parte din stilul cărţilor pe care le iubim. A aduce tribut unui autor pe care îl admiri şi cu care te identifici nu îţi ştirbeşte neapărat individualitatea, dacă ştii să o faci cum trebuie, păstrând ceea ce vrei să transmiţi – fireşte, plagiatul cu bună ştiinţă este o raportare jalnică, demnă de milă.

Există şi scriitori aspiranţi care, oricât ar citi şi oricât de lejer s-ar plimba prin literatura din toate timpurile, nu vor produce niciodată ceva de valoare. Concluzia este că, într-adevăr, cititul la greu nu te face automat un scriitor talentat, dar opusul (a fi un autor de valoare fără lecturi suficiente) nu este nici el valabil. Dincolo de un anumit stil şi uşurinţă a exprimării, lecturile – şi în special cele care contează cu adevărat, care te formează – îţi oferă teme de gândire, îţi provoacă anumite stări care într-o zi s-ar putea materializa într-o carte remarcabilă. Ele nu sunt suficiente, într-adevăr – nimeni nu-ţi poate garanta că citind un număr de autori vei ajunge automat să scrii la fel de bine – dar sunt necesare.

Din nefericire, mulţi tineri scriitori de astăzi sunt afectaţi de boala care afectează cam tot: vor ca totul să se întâmple cât mai repede, succesul şi gloria să vină imediat. Cititul li se pare o pierdere de timp, pentru că au senzaţia că îi ţine în loc, că amână momentul în care vor deveni şi ei, la rândul lor, autori de succes. Este, pe undeva, o nerăbdare frumoasă şi de înţeles, scuzabilă poate, specifică oricărui debut, deci şi celui literar.

Nu trebuie să uităm însă că, oricât de multă satisfacţie îţi aduce acel magnific moment în care închei ultimul rând de pe ultima pagină a cărţii la care ai trudit luni, ani, în care ai pus mare parte din tot ce ai trăit şi simţit, există şi satisfacţia, la fel de importantă, de a reciti la nesfârşit cartea ta preferată. Pentru că, negreşit, ar fi foarte trist să nu ai una.

 

Articol publicat în rubrica Cronica nihilistei, din numărul 27 al revistei EgoPHobia, aici: http://egophobia.ro/revista/?p=4889

Share Button