„Să mă scriu undeva, ca să rămân, și să merg în locul ăla unde m-am scris, după o vreme, să văd cât și dacă m-am schimbat”

Un interviu care mi-e drag, sper să vă placă!

Interviu cu Cristina Nemerovschi, rebela literaturii romanesti

Hello!Astazi am revenit cu un nou articol, unul ceva mai special.Cristina a acceptat sa ne ofere un interviu si pentru asta ii multumim mult ❤ Acum, ca am citit 3 carti de-ale ei, pot spune ca isi merita faima si toate laudele.

Fan sau nu, te invit sa citesti ce ne-a raspuns Cristina! ❤

1.Visezi scene pe care le scrii, locuri și personaje pe care le descrii în cărțile tale?
La “Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată” mi s-a întâmplat pentru prima dată să visez cam tot ce o să fie în roman la nivel de acțiune, am povestit despre chestia asta și pe blog (http://cristinanemerovschi.ro/zilele-noastre-care-nu-vor-mai-fi-niciodata-prima-data-cand), a fost destul de neobișnuit pentru mine, cu atât mai mult cu cât eram convinsă că mă voi apuca de o cu totul altă carte în acea perioadă. Până la ea, e posibil să mai fi visat unele amănunte pe care le-am inclus în romane. Oricum, în săptămânile de scris intens, visez mult și cu ochii deschiși; așa am văzut Cala care apare în “Pervertirea”, un loc care nu există în realitate, dar care mi-a fost foarte clar în minte. Cala, de la care am pornit mai apoi toată construcția romanului. Așa am văzut-o și pe Vicky, am știut imediat ce trăsături are, ce siluetă, cum îi place să se îmbrace, să se machieze, să se exprime.

2.Cum ai reușit să scrii prima ta carte?
A fost ușor, pentru că scriam relaxat și complet liber, fără să știu că scriu o carte. Aveam timp liber și îmi plăcea să scriu mici fragmente fie amuzante, cu acțiune și dialoguri, fie filosofice și ușor deprimante, despre rostul lumii și al nostru pe aici. Abia după vreo doi ani și jumătate de scris la ea, am decis să o pun cap la cap și să o public, după ce apăruseră fragmente prin reviste literare și oamenii îmi spuneau că vor neapărat să citească rezultatul final, romanul. Așa s-a născut “Sânge satanic”. Bănuiesc că m-a ajutat și faptul că spre finalul scrierii lucram într-o corporație, am avut surse de inspirație în special pentru capitolele haioase și dure cu jurnaliști 😀 În plus, aveai nevoie să contrabalansezi programul rigid cu ceva artistic și complet sărit de pe fix.
Sigur, nu scriam deloc cu program la ea, scriam neglijent și doar atunci când simțeam cu adevărat nevoia. Cam o treime din roman s-a pierdut când a murit un calculator, am rescris, dar fără să încerc neapărat să fie identic cu partea care se pierduse. S-a scris în multe locuri “Sânge satanic” – în București, în Vama Veche, la terasa de la Bibi și în curtea Punk Rock Hotel, la munte, prin toate pub-urile cu muzică bună din București, la mine acasă, în autobuz, la concerte, în parcuri.

3.Cum ți-ai ales personajele, numele și înfățișarea lor?
Pe M. l-am ales destul de simplu, a venit de la sine – mi-am imaginat cum ar arăta un alter ego al meu masculin. Mi-ar plăcea să-mi mai amintesc exact cum mi-a venit ideea, dar în perioada în care m-am apucat de “Sânge satanic” trăiam destul de wild, cam la fel ca personajele mele, și unele episoade din acei ani îmi cam lipsesc din memorie 😃. De fapt, țin minte esențialul, că am vrut să scriu o carte despre lumea celor ca mine, despre acei ani, despre societatea respectivă, care era într-o schimbare rapidă. Am vrut să rămână undeva, să nu se piardă. Și de ce am vrut un personaj masculin… cred că m-a atras foarte mult să încerc să intru în mintea unui tip foarte misogin, sarcastic și teribil de inteligent, care nu se regăsește neapărat într-o societate închistată, superficială și plină de clișee.

4.Cum ai descoperit lumea fascinantă a cărților?
Ca oricare dintre noi – citind. Am căpătat o pasiune pentru cărți imediat cum am învățat să citesc, si am avut noroc că ai mei nu erau deloc împotriva pasiunii ăsteia, din contră, aveau o bibliotecă de dimensiuni relativ satisfăcătoare. Am fost lăsată să citesc orice, am avut parte de profesori extraordinari, care și ei ne încurajau să citim mult și divers.

5.Cum ți-au venit ideile pentru cărțile tale?
Pentru că fiecare carte a mea este diferită, și ideile pentru fiecare din ele au venit diferit. La “nymphette_dark99” m-am gândit oare cum aș fi eu, dacă aș trăi cu ceva ani mai târziu – cum aș fi fost, adică, eu la 13 ani, dar în zilele noastre 😊 Și de acolo a pornit toată povestea. La „Pervertirea”, a fost Cala, plus imaginea unor artiști care se întâlnesc pe niște șine de tren și vorbesc despre lucrurile care contează: viață, moarte, iubire și artă. La „Ultima vrăjitoare din Transilvania” am vrut să mă provoc și să scriu ceva complet diferit de ce scrisesem până atunci, să am și o carte mai puțin ancorată în prezent; îmi plac mult poveștile din folclorul românesc, așa că mi-am zis să încerc, să văd ce iese. La “Rockstar”, a fost ideea care m-a fascinat mereu, cea a relației frumoase și complicate dintre fani și idolul lor, iar la “Zilele noastre care nu vor mai fi niciodată” m-am inspirat din propria mea experiență cu anxietatea, care mi-a dat o vreme viața peste cap, pentru a mi-o reașeza apoi mai în ordine decât era înainte.
Dacă urmărești firul, ce au toate în comun este faptul că sunt rupte într-o proporție mare din ceea ce mi se întâmplă mie. Doar așa am scris până acum, punându-mă pe mine în cărți. Cu “Răzvrătiții”, romanul la care lucrez acum, vreau să închei o etapă din scrisul meu, dat fiind că este și a 15-a carte, deci un număr rotund. Vreau să închei frumos perioada în care am scris aproape numai despre mine, și să încep o serie de cărți ceva mai puțin nișate – n-aș putea să spun mai puțin personale, pentru că așa ceva oricum nu există când vine vorba despre scris. Dar, oricum, vreau să mă concentrez mai mult la a spune și poveștile altor oameni. Trecând prin filtrul meu, desigur.

6.Care este scriitorul care te-a marcat?
Nu m-a marcat doar un singur scriitor; am fost un cititor nestatornic și infidel, m-am îndrăgostit iar și iar de un alt autor, de o altă carte. Dacă mă întrebi și acum, am autorul preferat al primăverii 2017, apoi al verii 2017 😊). Bănuiesc că e foarte bine ca un artist să nu se fixeze mult timp pe un alt artist, fiindcă, chiar și fără să vrea, ar putea începe să aspire la a fi precum acela.
În prezent, ador autoarele de thrillere psihologice, începând cu Camilla Lackberg și Gillian Flynn. Mi se pare fascinantă mintea acestor tipe care scriu nu simple cărți polițiste, ci romane cu substrat psihologic destul de surprinzător și bine construit. Îmi place mult că și cărțile mainstream sparg tabu-urile și prejudecățile sociale, îmi place că ajungem să citim tot mai mult despre oameni care nu se încadrează în tipare cuminți. În plus, știu că o carte cu multă acțiune, suspans și mister e cel mai greu de scris, acolo se vede talentul real al autorului, în construcție, la fel cum antitalentul începătorului e vizibil mereu în dialoguri. O carte despre cât de trist sunt că o editură mi-a refuzat manuscrisul și am decis să mă îmbăt cu cola amestecată cu cremă de ghete, carte în care arunc niște idei penibiluțe în ce ordine îmi vin ele în cap, poate scrie și o doamnă care vinde leuștean.

7.Care este cartea ta preferată?
Momentan, preferate îmi sunt cărțile pe care le-am tradus pentru Herg Benet Passport, răvășitoarea “Inima mea și alte găuri negre” și surprinzătoarea „Fata cea bună”. M-am atașat enorm de ele în timpul traducerii, dar au și fost alese de Alex în așa fel încât să rezoneze cu stilul meu. Prin urmare, chiar constat cu mare bucurie că cititorii mei au fost încântați de ele, aproape ca și cum ar fi fost scrise de mine, ceea ce e super!

8.Ce te-a determinat să începi să scrii?
Să scriu propriu-zis m-a determinat curiozitatea, și o oarecare monotonie și repetitivitate a hobby-urilor mele din acel timp. Voiam ceva nou, o pasiune nouă, mereu a fost așa, mi-am dorit să încerc și altceva, să-mi testez limitele. Apoi, să adun totul într-o carte… cred că ăla a fost un moment mai important. Țin minte că eram la 2 Mai cu Alex pe la începutul unei primăveri, era aniversarea cuiva, și i-am spus atunci că e așa aiurea că, în afară de noi, nimeni nu prea ne știe cum suntem de fapt. Cu o parte dintre amicii noștri nu prea mai rezonam, se maturizau, noi nu ne doream s-o facem, așa că acel cerc al oamenilor cunoscuți era într-o continuă mișcare… și țin minte că, pentru un moment, mi-am dorit asta. Să mă fac ținută minte așa cum sunt în realitate. Să mă scriu undeva, ca să rămân, și să merg în locul ăla unde m-am scris, după o vreme, să văd cât și dacă m-am schimbat.

9.Profesorii au avut vreo influență asupra ta? Te-au îndemnat să citești?
Categoric. Am avut mare noroc, toți profesorii mei de română au fost minunați. Dacă ar mai preda azi, cu siguranță și-ar încuraja elevii să-și aleagă singuri lecturile, i-ar îndemna să citească și cărți actuale, mai mult ca sigur ar include autori români de azi pe lista de lecturi. Profesorii mei de română nu doar că m-au încurajat să citesc, ci m-au încurajat constant în legătură cu talentul literar, m-au îndemnat să mă descopăr, deși eu sincer pe atunci nu mă vedeam deloc în postura de scriitoare, nu mă tenta deloc ideea.
Profesoara mea de română din liceu, care mi-a inspirat și acel capitol din “Sânge satanic” în care M. merge la ora de română a lui B. și se îndrăgostește de profa lui, era un om care te încuraja prin toate metodele să te exprimi cât mai autentic, să fii tu. Nu accepta niciodată să-i comentezi un text literar în mod superficial sau clișeic, sau, și mai grav, folosind cuvintele altcuiva. A însemnat foarte mult pentru mine ce am învățat de la ea, deși la vremea respectivă nu înțelegeam neapărat – cred că și-a dorit mult ca eu să ajung să scriu și cred că s-ar bucura foarte mult acum, dacă m-ar vedea cu 14 cărți publicate, citite de oameni atât de diverși și îndrăgite.

10.Cand erai mai mică citeai?
Da, citeam cam orice. Pe la 10 ani îmi doream să fiu un personaj din “Război și pace” 😊).

11.Cum au reacționat cei din jur când ai început să scrii prima ta carte?
Nu au reacționat în niciun fel, pentru că nu le-am spus. Nu am fost și sper că n-o să fiu vreodată genul ăla de autor care își înnebunește prietenii, tot povestindu-le despre capodopera pe care o scrie, ba, mai rău, chiar dându-le să citească fragmente din ea când stau la bere. N-am înțeles niciodată lipsa asta de asumare și teama acelora care au nevoie să fie citiți de tot anturajul până ce îndrăznesc să trimită manuscrisul unei edituri. Ce pot să-ți spună prietenii?! Majoritatea, din politețe și ca să nu strice relația cu tine, îți vor spune că ai scris ceva genial. Alții, poate, or să-ți spună că ei ar fi scris diferit – așa și pe dincolo, te vor îndemna să modifici – ce relevanță poate să aibă un astfel de sfat, când cartea este a TA și trebuie să te reprezinte pe tine?
Eu nici pe Alex nu-l stresez cu fragmente pe care le am în lucru, deși el este și editorul meu. Îi spun doar în mare despre ce e vorba în carte, pe urmă îi trimit manuscrisul final – evident, DUPĂ corectură, cum ar trebui să facă orice autor care se respectă cât de cât. Nici nu-mi pot imagina cum ar fi să am nesiguranțe din alea penibile, să-i cer să se uite pe text înainte să fie gata – ce fel de soție aș fi? 😊)
Deci nu, eu nu prea am spus nimănui că scriu, nu vedeam rostul. Prietenii au venit la lansare, au cumpărat cartea și au aflat atunci. Sigur, s-au bucurat, le-a plăcut, câțiva s-au regăsit în roman, ca personaje 😊). Alții s-au regăsit, dar nu și-au dat seama.

12.A fost greu până ai găsit o editură care să vrea să-ți publice cărțile?
Nu, la mine a fost foarte simplu, pentru că aveam deja fragmente din carte publicate prin reviste literare, era văzută deja ca un viitor bestseller, ca o carte care urma să stârnească controverse (deși eu, sincer, nu m-aș fi așteptat niciodată la asta, să existe atâția oameni ofensați de titlu), așa că am avut destule opțiuni unde să public. Însă, chiar în perioada în care eu terminam “Sânge satanic”, Alex se hotărâse să înființeze Herg Benet, iar eu am știut că oricum mă voi implica în proiect, pentru că era firesc să-l ajut. Și atunci ne-am gândit că e mai frumos să publicăm “Sânge satanic” la Herg Benet, el avea oricum nevoie de o carte care să definească direcția editurii. Și așa a început povestea. În curând, se împlinesc 7 ani frumoși de atunci.

13.Ce sfaturi ai da pentru cititorii care ar vrea să scrie?
Multe, și încurajatoare, dar și realiste.
În primul rând, categoric trebuie să fi citit mult, să știi cam ce se scrie la ora actuală, să știi cum merg lucrurile pe piața de carte, cât de cât. Să ai o idee la ce să te aștepți, să fii realist, ca să nu ajungi pe urmă un frustrat care își face conturi false ca să înjure scriitorii de succes, disperat că el n-a ajuns acolo. Pe lângă lecturi, trebuie să fii cu adevărat făcut pentru scris. Nu-ți dai seama dacă ești făcut pentru scris trimițând fragmente din cartea ta prietenilor și autorilor pe care-i apreciezi, pentru că ei mai mult te pot deruta – îți dai seama dacă ești făcut pentru scris în momentul în care te întrebi cu toată sinceritatea dacă trișezi sau nu. Dacă ești tu acolo, în cartea aia. TU, nu ce ți-ai dori să pari, nu o copie a altui autor. Dacă ești cu adevărat tu, cartea e reală, și asta contează enorm. Pe urmă, rămâne de văzut dacă există un public pentru ea. Aici, te va ajuta editura. Dacă ești acceptat, înseamnă că există potențiali cititori.
Sfatul cel mai important rămâne să creadă în ceea ce scriu și să scrie despre acele lucruri pe care sunt convinși că doar ei le-ar putea spune. Să se întrebe ce au nou de spus. Și să se întrebe mereu de ce scriu, pentru că de fapt acolo se află răspunsul.

14.Care este genul tău preferat?
Nu am un gen preferat, citesc absolut orice, dar să fie captivant, bine scris, să aibă un rost. Nu pot citi cărțile scrise degeaba, alea în care autorul vrea doar să arate că e cult și șmecher. Genul meu preferat sunt cărțile care îmi transmit stări, care trec dincolo de pagină, care mă lasă cu ochii pe pereți după ce se termină.
Îmi propun mereu să citesc cât mai divers, să mă provoc, să trec de la Stephen King la Kierkegaard, de la Isabel Allende la Oscar Wilde, să nu mă fixez într-un loc anume.
Dintre toate genurile, cred că cel mai puțin citesc SF și chicklit.

15.Te pasionează arta sau muzica? Dacă da, spune-ne cum a început să-ți placă.
Da, iubesc orice fel de artă, categoric nu aș fi ceea ce sunt azi fără muzica, filmele, cărțile, piesele de teatru din viața mea. Arta este o modalitate extraordinară de a ne împinge să ne cunoaștem cât mai în profunzime. De fapt, e cam singura care face asta, de aceea și lezează oamenii ipocriți, pentru că ei și-ar dori să plutim cu toții într-o lume superficială, fără esență. Muzica a început să-mi placă la fel cum au început să-mi placă și cărțile, de la vârste mici, și am trecut prin o mie de preferințe și gusturi. La fel ca în cazul cărților, astăzi nu mai sunt atât de fixată pe un gen muzical, ascult chestii diverse, dar trebuie să fie autentice și să-mi transmită ceva.

16.Și în final, viața ta s-a schimbat după ce cărțile tale au devenit cunoscute?
Da, s-a schimbat destul de mult. Atât la modul concret, că mă recunoaște lumea pe stradă și mă oprește să-mi spună că îmi iubește cărțile – ceea ce e atât de minunat, pleci cu o energie uriașă după astfel de întâlniri, îți dai seama în momentele alea că nimic din ceea ce te deranjează la a fi scriitor în România (invidia, bârfele, bețele în roate) nu mai contează. Și s-a schimbat și în interior cumva, în sensul că scrisul îmi dă câte un scop pe termen scurt – să fac să ajungă la cititori cartea pe care o scriu în prezent –, iar asta îmi aduce un echilibru, împrăștie haosul pentru o vreme.

Acesta a fost interviul!Daca mai aveti idei de autori romani carora credeti ca ar fi interesant sa le luam un interviu, nu ezitati sa imi spuneti!O sa incerc sa tin cont de opiniile voastre 🙂 🙂  ❤ ❤