Carti Evenimente

Romanul DRESOAREA – în toamna asta, la Herg Benet

Când eram mică, bunica și prietenele ei povesteau des despre dresoarea româncă omorâtă de animalele pe care le îmblânzea, Lidia Jiga. M-a atras cumva misterul și dramatismul din jurul poveștii, peste care acum s-a mai suprapus și nostalgia serilor de vară în care, mică fiind, mergeam la circ și plecam de acolo intrată pentru o vreme într-o altă lume, ceva ce mereu am simțit în preajma circurilor, în special a celor ambulante, unde totul părea să fie mai intens, mai provizoriu cumva, ca și cum fiecare reprezentație putea fi ultima. Iar combinația dintre arenă și spiritul rusesc, intens și teatral, mi se pare atât de poetică.

Cam așa s-a născut dorința de a scrie Dresoarea, la fel cum cartea cu Dora Minodora și Luna Betiluna a fost o stare de la care am plecat pentru Păpușile. Bine, pentru Dresoarea ce am zis mai sus e doar punctul de plecare – romanul va fi mult mai întortocheat, șocant, palpitant, incitant, imprevizibil, probabil și destul de lung (după cum se anunță…), un carusel psihologic cu personaje pe care sigur le veți îndrăgi!

Mai jos puteți citi un fragment scurtuț 🙂

 

Ca să-i îmblânzești pe alții, trebuie mai întâi să te poți îmblânzi pe tine.

Citisem ceva drăguț zilele trecute pe Facebook, scris de o tipă pe nume Luna. Spunea că ar fi minunat ca fiecare om pe care-l întâlnești să aibă un trailer. Să știi la ce să te aștepți. Măcar momentele importante, alea care-l definesc. Un pic din istoria lui. Cine e, spre ce se îndreaptă. La Amir, ar fi fost momentul când maică-sa l-a părăsit, apoi când părinții adoptivi l-au abandonat, apoi… poate când m-a întâlnit pe mine. Întâlnirea cu Lidia, fostă Ludmila, dresoarea de animale sălbatice.
Nu aveam mulți prieteni. Nu mi-i dorisem. Îmi era greu să rămân mereu prezentă și implicată într-o relație de prietenie. Aveam prea mulți demoni. Scoteau colții prea des. De asta, căutam mereu oameni care să nu aibă așteptări mari de la mine, să nu-mi ceară marea cu sarea. Amir era așa, nu-mi cerea nimic. Doar îmi oferea: flori și sinceritate. Era într-un fel cel de-al doilea prieten al meu, după Ruslan, leul. Sigur, și Shakira îmi era prietenă, deși ea era atât de mică încât nu avea o personalitate bine conturată. O vedeam mai mult ca pe o fiică, sau… ca pe o soră. Dar, de cele mai multe ori, refuzam să mă gândesc la asta.
Pe Aleea Circului, de când venisem să muncesc aici, era un balcon care îmi atrăsese de la început atenția. La parter, probabil locuit de vreun bătrân sau o bătrână – sau un cuplu de bătrâni, de ce nu? Din ăia care merg prin ploaie și se țin de mână, iar tinerii suspină la vederea lor, gândindu-se că nu vor ajunge niciodată să aibă genul ăla de relație. Ei bine, și tot balconașul era plin de păpuși și de flori. Păpuși de toate felurile, din diferite perioade, unele care îmi aminteau și de cele pe care le avusesem eu în urmă cu douăzeci de ani, altele și mai vechi, din alea cu care se jucase mama. Multe, multe păpuși, printre flori, uitându-se pe geam, cu nasurile lipite de sticlă. Ajunsesem să iubesc balconul ăla. Le făceam cu mâna păpușilor, și îmi imaginam după-amiezile înăbușitoare de vară în care bătrânica sau bătrânelul iau păpușile și le șterg de praf, le spală părul, le schimbă hainele. Mă opream acolo în fiecare dimineață, așa cum o fac acum, și îmi trăgeam pentru o clipă sufletul. Îmi creau atât de multe stări. Atât de multă bucurie că sunt în viață se împletea cu atâta nostalgie și tristețe, ba chiar și durere, pentru că îmi aminteam cum tot trecutul îmi fusese smuls din mine, într-o singură seară de la sfârșitul verii.

 

Share Button