Interviuri

„Românii nu sunt pudici, sunt doar ipocriţi”

Vice: Ce crezi despre pudibonderia romanilor?

Cristina Nemerovschi: Cred că de fapt românii nu sunt pudici, ci sunt doar ipocriţi. Părerea mea este că românii consumă de fapt foarte multă pornografie, în viaţa de zi cu zi, dar o fac pe ascuns, cu un sentiment puternic de vinovăţie. Literatura erotică, de pildă, încă mai este considerată de ei un fruct interzis, care trebuie mâncat neapărat pe sub bancă. După ce te-ai desfătat, este absolut obligatoriu să negi că ai făcut-o! Mai mult, trebuie să arăţi cu degetul la cel de lângă tine, suspectându-l că ar avea hobby-uri cam perverse. Românul e un fel de Gicu Piramidon, iubitor de manele şi grătare la iarbă verde, care vizitează întreaga noapte cele mai populare site-uri XXX, împrăştiindu-şi nenăscuţii potenţiali moştenitori pe toţi pereţii şi pe toate sertarele camerei, dar care iese dimineaţa să-şi fumeze demn ţigara pe balcon, fluierând plin de dispreţ către Maricica, vecina de la 2 care are tupeul nesimţit să plece la birou îmbrăcată cu o fustă care îi dezgoleşte genunchii: “Panarama dreacu’, o cauţi cu lumânarea, perverso care eşti!”.

 

Dacă ar fi o pudibonderie reală, neprefăcută, ar trebui ca românii să-şi închidă televizoarele de fiecare dată când apare o asistentă cu un decolteu “indecent”. Ar trebui să dea pe alt post în momentul în care doi eroi de telenovelă fac sex. Ar trebui să-şi pună mâna la ochi şi să-şi scuipe în sân de fiecare dată când trec pe lângă o tonetă de ziare unde tronează mare un tabloid cu un fund, frumos bronzat, pe prima pagină. Or, cum ştim cu toţii, nu se întâmplă deloc aşa.

 

Aşadar, nu cred că putem vorbi despre o pudibonderie autentică; românul e ipocrit şi când vine vorba de sex, aşa cum este în foarte multe alte aspecte ale vieţii sale. Problema porneşte în principal de la uitatul peste gardul vecin – dacă românul s-ar preocupa mai puţin de ceea ce cred ceilalţi despre el şi ar investi mai mult timp şi energie în propria evoluţie personală, în înţelegerea a ceea ce este el ca fiinţă complexă, cu timpul ar învăţa să accepte că sexul şi tot ce ţine de el este ceva firesc. Fiind firesc, nu are de ce să fie ascuns, să fie cenzurat în artă.

 

Fireşte, vorbesc aici doar de românii care sar ca arşi cu fierul roşu când aud de o scenă explicită într-un roman, nu de cei open-minded, care nu sunt limitaţi mental de spaţiul unde s-a nimerit să se nască.

 

Vice: Cum ai caracteriza stilul tau de a scrie?

 

C.N.: Direct, natural, sincer, autentic, necruţător, amuzant, greu de uitat, de ignorat sau de imitat.

 

Vice: De ce in romanele tale abordezi teme care oscileaza in jurul sexului, drogurilor si al violentei?

 

C.N.: Nu mi-a plăcut niciodată facilul, superficialul, nu mi-au plăcut ideile care pot veni oricui în minte, fără o lungă şi dureroasă perioadă de introspecţie; prin urmare, cred că partea întunecată a minţii fiecăruia din noi este cu mult mai interesantă faţă de cea pe care o arătăm oricui, cea aflată la îndemână, cea cuminte, care nu spune mai nimic. Drogurile, alcoolul, sexul extrem, insomniile, privarea de libertate, violenţa, introspecţia minuţioasă ne duc spre acea parte ascunsă şi întunecată a minţii noastre, acolo unde nu ne simţim confortabil să invităm prea des musafiri. Cred că arta trebuie să analizeze în special această parte mai greu de atins şi mai greu de acceptat. Drogurile, violenţa, sexul mai puţin obişnuit sunt, pe lângă moduri de a obţine plăcerea, şi mijloace de a ne cunoaşte straturile mai puţin accesibile. Personajele mele ar face, probabil, deliciul oricărui psihanalist, pentru că există foarte multe direcţii din care poţi să le apuci şi să le explici. Aşadar, pe de o parte, chestiile astea sunt elemente pe care le folosesc pentru a-mi împinge personajele în situaţii extreme, din care pot fi cunoscute şi înţelese mai profund decât dacă le-aş le-aş lăsa să zburde fericite, angelic, pe un câmp cu maci în bătaia soarelui.

 

Dincolo de asta, se poate spune că există şi mult imprevizibil. Ştiu destul de puţin despre personajele mele, în momentul în care încep să scriu o carte. Ajung să le descopăr pe parcurs, cu fiecare capitol, iar de cele mai multe ori îmi place să le las libere, să nu le controlez câtuşi de puţin. Aşadar, ceea ce fac ele în cărţile mele e şi alegerea lor J. Probabil sunt construite treptat în aşa fel încât e inevitabil să apuce pe drumul ăsta, al rebelilor care trăiesc clipa şi nu dau doi bani pe ce va fi a doua zi.

 

 

Vice: Nu ti-e frica c-ai putea fi acuzata de mercantilism pentru preponderenta acestor elemente in cartile tale? De ce?

 

C.N.: Am fost acuzată că aş scrie romane comerciale, e adevărat, şi de fiecare dată mi s-a părut o enormă prostie, de care am râs în hohote. Înainte să public, cred că ăsta ar fi fost ultimul lucru la care să mă gândesc că îmi va fi vreodată reproşat! Cărţile mele sunt, în esenţa lor, total anticomerciale, pentru că nu sunt deloc planificate să prindă la public. Ba chiar sunt scrise absolut detaşat de orice potenţial receptor. Sunt scrise sută la sută sincer şi autentic, iar singura mea grijă, pe parcursul scrierii, este să redau aşa cum trebuie povestea personajului şi, pe de altă parte, să îmi iasă o carte care să-mi placă mie. Adică, exact opusul a ceea ce face un scriitor comercial, care studiază atent piaţa de carte, nevoile publicului, şi vine în întâmpinarea lor, indiferent dacă ceea ce şi-ar dori el să scrie nu coincide cu ceea ce se cere – scriitorul comercial îşi calcă în picioare propriile preferinţe şi îi dă publicului ceea ce îi place acestuia. Eu n-aş putea să fac lucrul ăsta niciodată. Scriu în primul rând pentru mine. Abia după ce romanul proaspăt terminat pleacă la tipar, încep să mă gândesc oare cum arată publicul lui ţintă, şi cum ar trebui să fac promovarea, cui mă adresez. În afară de asta, fiecare roman pe care-l încep pleacă la drum ca o încercare şi atât. Îmi spun de fiecare dată cu seriozitate că îl voi publica doar dacă sunt mulţumită de el. Aşadar, până când scriu ultima frază a cărţii, totul nu-i decât un draft. Un draft care poate nu va ajunge niciodată la cititor.

 

E adevărat, ceea ce-i derutează pe indivizii care susţin că aş scrie comercial este prezenţa acestor elemente, considerate de ei atractive, în cărţile mele: droguri, alcool, sex în grup, violenţă etc. Dar gafa pe care o fac ei este confuzia între atractiv şi comercial. Cărţile mele sunt atractive, dar nu sunt comerciale. Elementele astea care-i atrag pe ei (şi care, în acelaşi timp, îi determină să înjure cu ipocrizie o carte) în romanele mele ajung acolo pur şi simplu natural – sunt o parte din personaje, sunt fundalul pe care evoluează ele. Din păcate, la noi există prejudecata asta, că trebuie să scrii romane absolute ilizibile, obositoare, plicticoase, cu un intelectual ratat care urmăreşte traseul unui gândac de bucătărie rănit, fără un picior, în timp ce se bărbiereşte în baie şi doar atunci, abia atunci, poţi spune uşurat că romanul tău nu e comercial. Da, dar ce folos? Nici n-o să-l citească nimeni vreodată. Fiindcă nu e atractiv.

 

Aşadar, nu, nu mă tem de acuzaţiile de mercantilism, pentru că am argumente cu duiumul ca să le combat. Şi, în general, nu mă mai tem de niciun fel de acuzaţii venite din partea oamenilor care n-au citit nici măcar o pagină din cărţile mele – s-a spus despre mine şi că aş fi vampir, şi că aş fi extraterestră, şi că aş fi criminală, şi că aş fi multimiliardară sau necrofilă. So what? Nu mi-au schimbat cu nimic viaţa.

 

Vice: Am observat ca in multe din cartile tale protagonistii sunt adolescenti minori. De ce preferi aceste tip de personaje altora?

 

C.N.: Cred că încă mai am o pasiune foarte mare pentru tot ce reprezintă adolescenţa. Cred că la vârsta aia oamenii sunt mult mai sinceri (ar putea fi, din păcate, singura vârstă la care oamenii mai îndrăznesc să fie sinceri) şi este fascinant felul în care personalitatea lor abia prinde contur, toate transformările prin care trec. Este o perioadă sensibilă, tulbure, incertă, cu multe întrebări. Eu iubesc personajele care îşi pun întrebări. Îmi place introspecţia, n-aş putea să-mi imaginez un roman scris de mine al cărui personaj principal să nu reflecte măcar pe câteva pagini la ceea ce este el şi unde se situează în lume.

 

În plus, când am început Sânge satanic aveam 26 de ani, şi cartea a pornit ca o încercare de a-mi regăsi adolescenţa, de a rememora trăirile de atunci. Chiar dacă M., personajul principal din Sânge satanic, avea 20 şi ceva de ani, deci practic nu se încadra în tiparul adolescentului rebel, ci poate doar experimenta o adolescenţă prelungită. Unul din pariurile cărţii a fost să arăt că poţi fi adolescent, de fapt, la orice vârstă. Că sinceritatea, revolta, autenticitatea, nevoia de libertate trebuie să te însoţească toată viaţa.

 

Cred că e şi nostalgie. Eu am avut o adolescentă trăită din plin, foarte zbuciumată. O perioadă frumoasă.

 

Oricum, în romanele ce vor veni îmi propun să explorez şi vârste diferite – criza vârstei mijlocii, de pildă.

 

 

Vice: Am observat la mai multe personaje d-ale tale paradoxuri in constructia lor (genii culturale nascute din familii care ar fi considerate inapoiate si-n mediul rural, prostituate care fac meseria ca hobby si-n timpul liber traduc romane). Ce rol au aceste paradoxuri in compozitia romanelor tale? Nu ti-e teama ca risti sa para ireale?

 

C.N.: Nu neapărat. Dar observaţia este foarte bună. De fapt, prefer să le fac contradictorii, sofisticate, la limita verosimilităţii (în special pentru cei care nu au foarte multă imaginaţie şi nu pot concepe un lucru decât dacă lucrul respectiv li s-a întâmplat şi lor, la un moment dat în viaţă), decât să fie clişeice. Uite, nu cred de pildă în clişeul literar al beţivului care vine în fiecare seară acasă şi îşi bate la sânge copiii. Nu înseamnă că acest beţiv nu există, fireşte că e real – dar pe mine m-ar interesa mai degrabă să scriu despre un beţiv care vine seara acasă rupt de beat, dar totuşi reuşeşte să le citească copiilor din Cei trei purceluşi. Fireşte, în cărţile mele există şi personaje mai simple, uşor explicabile, dar ele prind în general roluri secundare.

 

Iarăşi, prostituata, că tot ai amintit de ea… Tara (din Pervertirea) este într-adevăr un personaj contradictoriu. Practică sexul sado-masochist, dar este extrem de sensibilă şi sentimentală. E o dominatoare, şi totuşi înduioşător de copilăroasă. Cred că aceste contradicţii, lucruri parcă mai puţin obişnuite, pe care nu le vezi peste tot în viaţa de zi cu zi, fac cititorul să iubească un personaj. Toate particularităţile lui, chestiile care-l scot din anonimat şi-l fac unic. Şi, în definitiv, cam aşa se întâmplă şi în viaţă: oamenii cu adevărat interesanţi sunt puţin contradictorii, sunt provocatori şi nu se lasă citiţi cu prea multă uşurinţă.

 

 

Vice: Cele mai multe critici si controverse care apar in jurul romanelor tale sunt legate de limbajul vulgar folosit de personaje. Ce importanta are vulgaritatea de limbaj in romanele tale?

 

C.N.: Vulgaritatea vine ca un plus de autenticitate. E la pachet cu psihologia personajului, cu modul său de viaţă. De pildă, M., eroul trilogiei Sânge satanic, este un metalist, care îşi petrece timpul în găştile specifice în care se adună adepţii acestui gen muzical. Oricât de sus ar sări urzicaţi câţiva metalişti ipocriţi şi ar refuza să accepte adevărul, realitatea este că în acest gen de găşti se înjură foarte mult. Mă distra rău un individ supărat care îmi scria că ar trebui măcar să folosesc nişte înjurături mai blânde. De pildă, adresarea obscenă a lui M. faţă de o domnişoară – “Eşti proastă, în pula mea” ar trebui reformulată aşa: “Nu eşti foarte satisfăcător dotată intelectual, draga mea, în penisul meu”. Vezi, de asta unii scriu cărţi apreciate de cititori, în timp ce alţii rămân să comenteze de pe margine şi să arate cu degetul.

 

În plus, unele expresii considerate de pudici „vulgare” (că tot vorbim de vulgaritate, mie singurul lucru vulgar în artă mi se pare imitaţia, lipsa de originalitate şi lipsa talentului, pe scurt ceea ce este denumit ca impostură artistică) sunt extraordinar de expresive. Părerea mea este că arta trebuie să aibă grijă să nu-şi adoarmă publicul, să nu devină prea comodă. Publicul trebuie zgâlţâit puţin, scuturat din lene şi somnolenţă. De multe ori, cuvintele “tari” au forţa şi efectul unui duş rece. Sunt necesare. Fireşte, atâta timp cât sunt adaptate la ceea ce scrii. Un roman despre viaţa monahală, în care se înjură ca la uşa cortului, ar fi puţin ciudat. Deşi ar putea să iasă ceva interesant şi din asta!

 

Vice: De ce crezi ca se regasesc atat de multi tineri in romanele tale?

 

C.N.: Am scris sincer, asta a fost preocuparea mea principală şi de fapt, în sinceritate constă şi plăcerea scrisului, cel puţin în ce mă priveşte pe mine. Cred că sinceritatea asta se simte, iar cititorii se ataşează rapid de personaje. Se regăsesc în ele. Contează probabil şi coerenţa, tensiunea, situaţiile (atât familiare, cât şi cele limită) prin care acestea trec. Autenticitatea atrage de asemenea, lipsa artificiilor, a împopoţonării inutile.

 

Fiind scrise într-un limbaj direct, într-un stil care nu se pierde în estetisme gratuite de dragul impresiei pe care o va face criticilor literari, cărţile sunt şi uşor de citit. În momentul în care stilul nu te chinuie, pe tine, ca cititor, nu te face să te poticneşti şi să întrerupi lectura, e mult mai uşor să fii atras în atmosfera unui roman.

 

Romanele au şi o componentă socială foarte puternic conturată. “Eroii” cărţilor se împotrivesc clişeelor, se împotrivesc prejudecăţilor, superficialităţii, luptă pe viaţă şi pe moarte cu prostia, cu îndobitocirea colectivă, urăsc snobismul, formele fără fond, argumentul atât de des invocat – “aşa se face”. Cititorii au şi ei, la rândul lor, sentimentele astea. E de la sine înţeles să iubeşti un personaj care duce aceeaşi luptă pe care o duci tu zi de zi.

Sincer, nu mă aşteptam să am cititori atât de tineri. E o surpriză mai mult decât plăcută, ceva ce mă bucură în fiecare zi, cu fiecare mesaj pe care-l primesc. Tinerii îmi iubesc romanele pentru că nu se jenează să simtă cât mai mult, să se exprime, să fie vulnerabili, să fie naivi, optimişti, idealişti, duri atunci când e cazul. Adolescenţii simt că trebuie să guste din tot ce le este oferit, pentru că, în definitiv, asta înseamnă să trăieşti. Tinerii ştiu cel mai bine să se bucure de ceea ce sunt, şi e firesc să fie aşa.

Share Button

Lasă un răspuns