Blog

Pentru că succes

Mircea Cărtărescu făcea la un moment dat o afirmaţie foarte lucidă – spunea că, în România, orice i se iartă scriitorului de către lumea literară, mai puţin succesul. Cu alte cuvinte, scriitorului i se iartă mediocritatea, i se iartă gafele, i se iartă lipsa de talent, de imaginaţie sau stilul plictisitor şi repetiţiile obositoare, dar, odată ce a avut o coadă mai lungă de 50 de doritori de autografe la o lansare de-a lui, e de rău, ba chiar e foarte rău.

Dacă, în lumea civilizată, nimeni nu întreţine această falsă şi stupidă prăpastie între autorul care vinde şi autorul care ia premii literare, dimpotrivă, de cele mai multe ori cei doi se suprapun, aşa cum e şi firesc, în România se târâie mai departe, şontâc-şontâc, de la an la an, prejudecată potrivit căreia, dacă ai lipici la cititori, e clar că nu scrii cărţi cu „valoare literară”. Principala categorie care sapă cu sârg cu lopăţica la această artificială prăpastie este cea a criticilor literari. Regăsindu-se perfect în complexul de inferioritate al scriitorilor cu doi cititori, care îi seamănă criticului prin lipsa de carismă şi prin absenţa unei structuri psihice care ar putea fi transpusă fără efort în artă, simţindu-se ameninţat de scriitorul devenit star în numai câteva luni, cu o carte caracterizată de public cel mai des ca „genială”, criticul empatizează cu bietul scriitoraş care nu reuşeşte să vândă mai mult de câteva exemplare în cursul unui an, creându-i acestuia un caraghios şi fragil glob de sticlă, în care-l izolează şi mai mult, punându-i eticheta „valoare literară pentru că aşa am zis eu”. În jurul globului aruncă apoi cu ceva nisip cules din litiera pisicii, cu scopul de-a lua ochii cititorilor timizi, care „nu ştiu ei cu ce se mănâncă literatura adevărată”.

Nimic nu-l irită şi nu-l înfurie mai mult pe criticul literar decât succesul de public al unui scriitor la care el, criticul, nu a contribuit cu nimic, ba chiar a încercat din răsputeri să-l împiedice. Odată venit acest succes, tot ce-i mai rămâne criticului este să se zbârlească şi să scuipe printre dinţi spre respectivul scriitor, de cele mai multe ori făcându-se de râs, pentru că furia sa neproductivă îl împiedică să mai gândească coerent. Dacă în urmă cu zeci de ani, criticul literar era ceva mai puţin caraghios ca azi, întrucât reuşea să-şi mascheze nemulţumirile personale, reglările de conturi, frustrările şi complexele de inferioritate sub aparenţa unui limbaj bine periat, criticul român de azi se aruncă în luptă cu toate armele, cu părul pe jumătate smuls şi cu ochii injectaţi de furie, cu disperarea celui care nu mai are nimic de pierdut. Criticul de azi nici nu se mai oboseşte să caute hibe în text, în cartea propriu-zisă, pe care rar de tot îşi mai dă osteneala s-o parcurgă integral – argumentul lui suprem, azi, este „nu bun fiindcă succes”. Când reuşeşte să-şi strecoară recenzioara printr-o revistă „cu ştaif”, care nu-l acceptă chiar cu zero argumente, însăilează un înduioşător amalgam de frustrări, care, din două în două rânduri, se reduc tot la „argumentul” suprem, menit să ia faţa cititorilor: „nu bun fiindcă succes”.

Fraternizând constant cu specia de scriitori cu doi cititori, criticul dobândeşte aceleaşi metehne ca şi ei, dintre care cea mai deranjantă este lipsa responsabilităţii pentru ceea ce scrie; este firesc ca un scriitor cu doi cititori să nu-şi facă probleme că scrisul său poate părea ilogic, penibil sau stupid. Din ăia doi cititori, unul adoarme în timp ce citeşte, altul nu înţelege nimic şi trece mai departe. Când te obişnuieşti cu ideea că oricum nu te citeşti nimeni, comiţi gafe peste gafe. Una dintre ele este acel text pregătit dinainte, învăţat papagaliceşte, cu formule stas prin care lauzi sau, dimpotrivă, „desfiinţezi” o carte. Să luăm, de pildă, cazul unui roman cu un subiect îndrăzneţ şi cu un stil actual, direct, fără înflorituri. Dacă pe autor l-a lovit ghinionul succesului, criticul va spune despre tema cărţii că este „aleasă ca să şocheze”. În cazul temei identice, dar a autorului fără succes de public, ea nu este aleasă ca să şocheze, ci „magistral detabuizantă”. Stilul autorului cu mulţi cititori este „lipsit de imaginaţie”, în timp ce al autorului fără cititori, deşi identic cu al primului, este „de un minimalism sublim”. Să zicem apoi că doi poeţi, Marius Chivu şi Marius Tucă, scriu două cărţi de poezie, cu limbaj simplu alunecând uşor în patetism, în care vorbesc despre pierderea cuiva apropiat. Pentru că primul nu prea atrage cititori, în timp ce al doilea goleşte rapid rafturile şi naşte videopoeme ale fanilor pe YouTube, criticul va constata că primul „face o disecţie sublimă a unui sentiment firesc”, cu alte cuvinte: „bun pentru că nu succes”, în timp ce al doilea „banalizează o dramă personală”, adică „nu bun fiindcă succes”. Deşi, să nu se înţeleagă greşit, ambele cărţi vorbesc despre moartea unuia dintre părinţi, într-un limbaj şi un stil foarte, foarte asemănătoare. E drept, lui Tucă îi lipsesc semnele de exclamare puse din trei în trei versuri. Nu neg, e posibil ca acolo să stea diferenţa de valoare.

Şi, pe lângă acest „nu bun fiindcă succes”, preaminunatele, senzaţionalele perle, cu care ne delectăm cu toţii. Pierderea lucidităţii criticului nu naşte neapărat monstruleţi, ci naşte aceste perle delicioase, care pot deveni, în timp, reprezentative pentru un anumit tip de subcultură, căci doar subcultură poate fi numită (eufemistic!) cea a interpretării literare făcută pe genunchi la bodega de la MNLR. Aşa auzim, de pildă, de la criticul ofuscat, tot soiul de aprecieri care nu doar că sunt în contradicţie cu realitatea, dar nu s-ar putea susţine nici măcar într-un univers paralel: de la savuroasa „Un absolvent de filosofie nu bea şi nu înjură” a lui Horia Gârbea, la foarte recenta „Un cinic nu poate fi narcisist” a lui Bogdan-Alexandru Stănescu. Fireşte, acum n-o să-i pretindă nimeni criticului literar să iasă în lume şi să-şi verifice „perlele” astea savuroase, comparându-le cu realitatea – se ştie doar: el, criticul, nu este o specie pe care s-o întâlneşti pe stradă sau în vreun pub din Centrul Vechi. Criticul, aşa cum o recunoaşte chiar el, se simte bine numai în intimitatea cărţilor. Mai nimic de reproşat aici. Ce uimeşte este cum poate emite asemenea caraghioşenii chiar în contradicţie cu acea cultură generală pe care pretinde că o are; referindu-ne la citatul din Bogdan-Alexandru Stănescu, nu cred că există, în toată istoria culturii, nici măcar un singur cinic care să nu fi fost în primul rând narcisist – de la De Sade la Kierkegaard, de la Stavroghin la Alex din Portocala mecanică sau, ca să fie mai accesibil pentru toţi, de la Dr. House şi Hank Moody la Marilyn Manson. De fapt, orice individ sau personaj cu un umor ieşit din comun, tăios şi exuberant, poate fi fără efort suspectat pe bună dreptate de o doză mai mică sau mai mare de narcisism. Non-narcisiştii, cei modeşti, cu complexe de inferioritate, în general nu au umor de niciun fel (vezi, de pildă, criticii literari). Este şi foarte explicabil, de altfel, şi nu ai nevoie de studii extinse de psihologie, ci doar de abilitatea de-a duce la capăt câteva silogisme simple: cinismul, acest tip mai abrupt de umor, ia naştere tocmai pentru că narcisistul îşi pune constant în relaţie lumea lui interioară cu cea exterioară în care se desfăşoară, şi simte mereu că lumea din afară este inferioară şi mai puţin satisfăcătoare decât cea a lui, personală. De unde apare şi cinismul.

Lăsând cinicii în narcisismul lor şi revenind la tema noastră, îmi amintesc hazul pe care mi l-a produs un critic literar, prin 2011, când mi-a spus: „Cartea ta ar fi meritat premiul X, fiindcă a fost cea mai bună… Dar cartea ta are deja oricum atâta public… De ce să nu oferim şansa asta cuiva care nu are la fel de mulţi cititori?” Dacă vă grăbiţi să spuneţi că acest critic era într-o stare avansată de scleroză, greşiţi – bietul om este cât se poate de tipic pentru lumea literară de astăzi. Dacă vă uitaţi prin topurile de final de an chinuite de câte un critic care n-a citit mai mult de 5-6 cărţi din producţia anului respectiv, şi toate 5, evident, de la aceeaşi editură, veţi vedea că nu există acolo nicio carte care să fi fost citită de oameni, cu adevărat citită, aşa cum este soarta unei cărţi – să intri într-o librărie şi să o cumperi, pentru că pare interesantă. În acele topuri (mă rog, glume, le numesc cei mai mulţi…) avem numai cărţi moarte. Cărţi care nu interesează pe nimeni. Cărţi care s-au lansat în faţa unui public compus din 4 persoane, dintre care 3 erau părinţii autorului. Cărţi pentru care un unchi al autorului a adus cu forţa o clasă întreagă de liceu, sub ameninţarea cu corijenţa, pentru a da bine în poze. Încolţit cu argumente, criticul o să-ţi spună că şi aceste cărţi moarte „trebuie ajutate…” şi că ele, bietele, „sunt bune”, doar că n-au lipici la cititor. De fapt, ridicarea în slăvi a cărţilor moarte dăunează grav în primul rând publicului, care ajunge să le refuze şi pe cele vii, în final, sau cel puţin pe o parte din ele. Şi, la polul opus, paradoxal, cărţile vii sunt singurele care mai pot ajuta cărţile moarte, permiţându-le cu mărinimie să se strecoare pe lângă ele şi să păcălească doi, trei naivi.

Argumentul „cărţi bune, dar nu succes, pentru că public prost” e de-o candoare care, din păcate, nu-l ajută. Dacă un scriitor (orice scriitor) publică o carte (orice carte) este pentru că vrea să fie citit. E atât de simplu. Abilitatea de-a scrie o carte bună include abilitatea de-a te adresa unui cititor. Cum am mai spus de atâtea ori, un scriitor care se ia în serios trebuie să citească la final cartea sa cu un ochi străin, făcând un efort de imaginaţie, încercând să stabilească dacă există vreun om care ar putea fi interesat de tot ce a scris el acolo. Nu există cărţi bune care să fie aruncate de perete după primele 5 pagini de TOŢI cei care îşi propun să le citească. Dacă „nu succes”, este în mare parte pentru că „nu bun” sau „nu interesant”.

Iar o carte care, în decursul unui an, nu a reuşit să ajungă nici măcar în o sută de biblioteci ale cititorilor are de fapt nevoie de un parastas, nu de un premiu literar.

 

Text apărut în Revista de Suspans, la rubrica Pervertirea.

Share Button