„Păpușile pune pe hârtie toată teama și toată disperarea”

„A fost ceva cu cartea aceasta. Imaginea de pe coperta, titlul, nu stiu. Insa de cand le-am vazut prima data, am simtit o dorinta inexplicabila sa citesc romanul acesta. Mai ciudat este ca sinopsisul, aparut ceva mai tarziu, nu m-a atras aproape deloc, insa coperta a continuat sa isi exercite atractia asupra mea. Ii multumesc Cristinei Nemerovschi pentru ca mi-a indeplinit dorinta de a parcurge volumul atat de curand.

Inca nu am o parere foarte clar formata despre stilul si povestile Cristinei Nemerovschi. Am citit nymphette_dark si mi s-a parut interesanta, insa am citit si un sample din trilogia Sange satanic si nu am fost tentata sa o parcurg in intregime. Presupun ca din cauza faptului ca nu imi plac scenele in care cineva isi bate joc de altcineva. Nu ma refer la a gandi ceva rautacios sau a vorbi cu cineva despre defectele unei alte persoane. Toti facem asta. Ma refer strict la a-l face pe cel din fata ta sa se simta prost. Chiar daca e. Prost adica 🙂 Iar din fragmentul citit din Sange satanic, am ramas cu senzatia ca as da peste prea multe momente din acestea. Chiar si in Papusile am remarcat cateva scene de acest gen, insa au ramas totusi la un nivel acceptabil.

Si revenind asadar la Papusile. Nu aveam nici o idee peste ce voi da. Auzisem ca este o poveste despre iubire si moarte. Dar cumva, nu credeam ca va avea un asemenea impact. Nu stiu daca este normal sau nu, dar am avut de cand ma stiu tendinta de a ma gandi la chestii pesimiste. La cum ar fi daca persoanele dragi ar disparea deodata din viata mea. Am stat nopti intregi treaza ascultand respiratiile din camera cealalta, temandu-ma sa nu se opreasca. Am cunoscut oameni care si-au pierdut prea devreme copiii, fratii, parintii. Am crescut cu bunicii mei, asa ca amenintarea mortii a fost cumva mai aproape din cauza varstei lor. Am plans de teama imaginandu-mi durerea celor care au pierdut pe cineva. Iar Papusile pune pe hartie toata teama si toata disperarea pe care le simt cand imi las gandurile sa zboare in zona aceea.

Intr-un fel, restul povestii parca isi pierde din importanta. Ar fi putut sa nu fie Dora si Luna. Ar fi putut fi o mama si copilul ei, un sot si o sotie, o fata si tatal ei, un barbat si prietenul din copilarie. Indiferent despre ce fel de iubire ar fi scris autoarea, moartea, pierderea, durerea se simt la fel de intens. Nu cred ca am mai citit vreo carte care sa analizeze atat de atent golul imens pe care il lasa in tine moartea cuiva iubit. Felul in care o parte din tine e spulberata pentru totdeauna. Modul in care nu te mai poti reintregi, senzatia pregnanta ca nimic nu mai are sens, ca nu poti merge inainte pentru ca pur si simplu nu mai exista inainte. N-as vrea sa va las cu senzatia ca Papusile este o poveste deprimanta ce va va intrista. Adica… probabil ca o va face, dar in ciuda acestui fapt, chiar merita citita; ma indoiesc sincer ca vreunul dintre cititori va regreta ca a parcurs volumul.” (Roxtao)

CONTINUAREA AICI: http://roxtao.com/2014/12/15/papusile-cristina-nemerovschi/