„Când am terminat de citit Păpuşile Cristinei Nemerovschi, reacţia imediată a fost tăcerea. Şi oare a fost cea mai potrivită stare pe care trebuia să o am după lectura acestei cărţi? Nu ştiu, poate că nici nu trebuia să mă întreb asta, dar îmi este greu să scriu aceste rânduri pe care le consider mult prea puţine, mult prea sărace, de parcă îmi fug cuvintele; se adună toate laolaltă, dar se împiedică la ieşire.
A fost clar o experienţă inedită această carte. Plină de viaţă, presărată cu sentimente atât de complexe, de o reală importanţă,
Păpuşile dacă nu te schimbă, cel puţin te lasă să reflectezi, pentru că se observă acel ceva diferit, mai puţin întâlnit, nonconformist, acel ceva care nu te poate părăsi după ce termini de lecturat.Nu mi-am propus să povestesc în detaliu acţiunea cărţii, cel mai bine este de recomandat a se citi cartea, dar voi atinge succint acele părţi pe care le-am considerat pulsul cărţii.
Dora, personaj prin prisma căruia sunt redate întâmplările, este măcinată nu numai de gândul că mama sa, Eva, nu se va mai întoarce, alegând o altă cale a vieţii, dispărând fără a-i spune nimic, pe când avea doar 11 ani, ci şi de gestul la fel de neaşteptat şi uşor bizar, din seara precedentă, prin care aceasta îşi arăta afecţiunea maternă, moment pe care Dora avea să-l denumească The Kiss. Acest moment este unul cheie, pare a fi prevestitor, pare a fi modalitatea prin care mama sa îi comunica faptul că o va aştepta un viitor plin de iubire în lipsa ei, şi nu numai, va avea parte de o iubire excepţională, totalmente de sorginte feminină.
Luna are cam aceeaşi poveste de viaţă cu a Dorei, tot la aceeaşi vârstă i se întâmplă un eveniment crucial, o femeie cu părul verde îi ghiceşte în palmă, şi ceea ce află, chiar dacă mai rămase o parte îmbrăcată în mister, îi schimbă perspectiva asupra vieţii. Dar similarităţile nu se opresc aici…”
0 comments