Despre cărți Recenzii Sange satanic Sange satanic

„O premieră în literatura noastră, ce ar putea chiar să devină o carte-cult”

[dropcap]R[/dropcap]omanul de debut al Cristinei Nemerovschi, Sânge satanic (Editura Herg Benet, 2010), a declanşat repede controverse. Să fi fost numai titlul – care duce către o sub-cultură principial indezirabilă, despre care ne-am deprins să aflăm mai cu seamă din materialele difuzate la detestatele (pe bună dreptate) ştiri de la ora 17.00 – şi tot ar fi fost de ajuns pentru a determina a priori mefienţe, aprehensiuni, respingeri. Textul însă, pentru cei care probabil s-au lăsat antrenaţi în lectură mai cu seamă de promptele întâmpinări favorabile, ba chiar elogioase, fără a fi iniţiaţi în temele cărţii, s-a dovedit o veritabilă piatră de încercare. Atmosfera absurd-mizerabilă, ca în Trainspotting, de Irvine Welsh, extracţia periferică sau joasă a personajelor, caracterul şi conduita lor, mai ales ale celui principal, care este şi naratorul, dar în mod deosebit limbajul şi transcrierea lui (voi reveni asupra acestor aspecte) au oripilat chiar şi scriitori cu nume azi, dar care, mai în urmă cu douăzeci de ani, militau fervent pentru un limbaj neacademic în literatură şi în anumite reviste.
Adevărul este că romanul acesta fără un fir epic propriu-zis (cum i s-a reproşat, între altele, şi e de neînţeles de ce ar fi trebuit să aibă neapărat unul, iar asta nu doar pentru că romanul modern – într-un anume fel, ne aflăm încă în modernitate, chiar dacă, eventual, aşa cum am mai scris în altă parte, prefixăm termenul cu „post-” – este, nu-i aşa!?, un gen proteic, ci şi pentru că nu ar fi deloc primul de acest fel) are toate ingredientele pentru a provoca şi reacţii de bună întâmpinare, mergând până la entuziasm, dar şi de respingere, chiar în notă vehementă. Noutatea cărţii, care propune o tehnică şi un limbaj (oricât de „crud”, nu frust şi, în ciuda tuturor durităţilor şi a vulgarităţilor abundente, deloc lipsit de ideatică), de o anumită inovaţie la nivel artistic, constituie pentru unii motive de a-i saluta apariţia. Aceleaşi elemente care aduc noutatea – cum se întâmplă adesea în literatură – pot să stârnească şi împotriviri furioase. Ceea ce face parte din dialectica impunerii formelor sau formulelor inovative, mai ales atunci când par mai radicale.

Ce se mai putea detabuiza în literatura noastră după visceralitatea ostentativă, susţinută de un limbaj pe măsură, a poeteselor anilor ’90? După asaltul Generaţiei 2000, acuzată, cum ne amintim, de curată pornografie de către însăşi conducerea breslei scriitoriceşti a anului 2004? După Saviana Stănescu, după Mihail Gălăţanu, Ioana Băeţica, Ionuţ Chiva, Mihai Vakulovski sau Ioana Bradea, ca să dau doar câteva nume dintr-o listă care înglobează două generaţii, fără a mai vorbi despre Angela Marinescu, de pildă, dar şi de alţii? Iată, subiectul! Care ţine de o lume pe lângă care trecem fără să o observăm sau să o cunoaştem decât superficial, în cazul cel mai bun. Aceea a unei generaţii de tineri trăind fără să mai creadă în valorile clasice, să le spunem aşa, care nu-şi întrevăd un viitor, refugiindu-se în alcool, drog, sex, construindu-şi atitudini şi conduite în răspăr cu normele unei societăţi corupte funciar, dar tot funciar ipocrite, ce predică o morală la suprafaţă şi profesează, în fond, o alta, cinică şi dezumaniza(n)tă.
Eroii sau, mai bine spus, anti-eroii Cristinei Nemerovschi trăiesc într-o stare cvasi-animalică. Paradoxal, sunt însă la fel de complecşi ca oricare altă fiinţă umană. S-a spus despre romanul acesta, Sânge satanic, ba că e metalist, ba că e gothic, ba că ar fi emo, toate acestea fiind forme ale culturii subterane, un întreg etaj de popular culture, în terminologia anglo-saxonă, aduse la suprafaţa mainstream-ului în diferite etape, între finalul anilor ’60 şi începutul anilor 2000. Într-o anumită măsură, textul ţine de fiecare dintre aceste orientări, şi poate şi de altele, între care nu este de exclus curentul punk, din care, după unele teorii, satanismul s-ar revendica la origini (cât priveşte curentul satanist însuşi, el mi se pare mai mult o banieră, un stindard, decât o referinţă reperabilă cu adevărat, ceea ce ar trebui să o salveze pe tânăra scriitoare de pedepsele infernale la care ar condamna-o cei care nu o plac), iar dacă există controverse între adepţi, ele vin din faptul că nu se pot fixa graniţe clare între aceste curente, sau sub-curente, ce interferează adesea.
Pentru publicul neiniţiat, nici nu este atât de important cum cred fanii respectivelor orientări, care se agaţă cu obstinaţie de o ramură sau de alta, manifestând, nu o dată, exclusivism şi multă emfază în afirmarea propriilor opţiuni. Nu spun că pentru adepţi nu este importantă precizia terminologică şi doctrinară – cu toate că, dată fiind fluiditatea formelor culturale şi artistice despre care discutăm, precum şi diferenţele de percepţie subiectivă ale diverşilor adoratori, încrâncenarea asta nu e decât lung prilej de certuri şi de ipoteze –, dar pentru ceilalţi, cei din afară, nu este atât de valabilă rigoarea într-un asemenea caz. Ar fi ca şi cum ai vrea să găseşti o definiţie exactă a cuvântului „bluză”, cu care denumim, în realitatea lingvistică, o varietate deconcertantă de obiecte de îmbrăcat. Ori, într-o altă analogie posibilă, să se pretindă unui meloman oarecare să aibă cunoştinţe avansate de muzicologie, cu ajutorul cărora să detecteze diferenţele tehnice dintre o simfonie în sol major şi una în sol minor.
Romanul este compus din secvenţe aproape impecabil articulate. Nu şi între ele, e foarte adevărat, dar nu e câtuşi de puţin capital. Navigând, cu o abilitate ce denotă un talent absolut remarcabil, între realism sau hiperrealism şi coşmaresc, între halucinaţie şi magma tenebroasă a peisajelor interioare din mintea unui personaj beat sau drogat, Cristina Nemerovschi săvârşeşte veritabile tururi de forţă în schimbarea registrelor stilistice. Absurdul în care trăieşte personajul principal, cel prin ochii căruia avem în esenţă, viziunea asupra lumii din jur, este unul aproape palpabil. De la Kafka la Camus şi de la Dostoievski la Bulgakov, cu sensibile tuşe din Boris Vian (deşi nu sunt absolut sigur că autoarea îl cunoaşte, însă astfel de rezonanţe nu sunt rare, se cuvine ştiut), este încorporat un întreg univers literar în acest roman.
Capitolele poartă moto-uri dintre cele mai deconcertante pentru cei din afara lumii tinerilor care şi-au făurit o altă cultură, paralelă, subversivă sau doar au aderat la ea la modul total, existenţial. Un mod de a trăi, unul asumat conştient, deşi din dezabuzare dar poate şi din convingeri motivate ideatic, textul abundând, de altfel, în trimiteri filosofice, ceea ce pune în mişcare un arsenal ideatic din punctul meu de vedere admirabil ca eşafodaj pentru o astfel de construcţie literară. (Ajunşi aici, sunt obligat să semnalez că, spre deosebire de dezinhibaţii autori ai generaţiilor ’90 şi 2000, precari, de multe ori, la nivelul lecturilor, Cristina Nemerovschi e tobă de carte.)
Aceste moto-uri, în engleză sau în română, sunt alese din autori dintre cei mai eclectic adunaţi, de la Mircea Eliade şi Cărtărescu, la Sade şi Ch. Bukowski, dar şi din necunoscuţii, practic, criticii de mainstream, Ştefan Bolea (autor al câtorva volume de poezie în aceeaşi paradigmă cu romanul Cristinei Nemerovschi, ba chiar mai întunecată, scrierile lui fiind, s-ar înţelege, un model pentru autoare) şi Stancu Marius Iulian. De asemenea, din texte ale unor formaţii de black metal – Tiamat, Marduk (se observă câtă mitologie babiloniană e aici), Mayhem, Nargaroth (s-ar părea că vine de la un cuvânt despre care se zice că ar fi latinesc şi ar semnifica „homosexual” sau, mai precis, „căruia îi place seva bărbatului”) –, ceea ce nu ştiu dacă înscrie cartea neapărat în black metal culture (aş zice, totuşi, că nu, şi e suficient să amintesc reproducerea integrală a unor minunate poezii de Arghezi, „Nehotărâre” şi „Morgenstimmung”), sau replici din filme precum Candy (după un roman de Luke Davies şi cu Heath Ledger, dacă asta vă spune ceva) ori Velvet Goldmine (cu Ewan McGregor, protagonist şi în Trainspotting).
Limbajul cărţii e o Umgangsprache vorbită de o parte a generaţiei tinere din zilele noastre. Chiar la redactare, nu doar în discursul personajelor, apar abateri de la normă, deliberat cultivate, deşi aici scriitoarea a riscat (dar a câştigat), Cristina Nemerovschi stăpânind foarte bine româna, manevrând cu lejeritate registrele ei, oricare ar fi acestea, de la stilul cult, să-i spunem, la acela al maneliştilor sau la jargonul utilizatorilor de Messenger. Reproduc un fragment edificator pentru aceasta, nu însă şi pentru stilul autoarei, care a ridicat la rangul de estetică – o estetică a trivialului, mi-ar plăcea să spun –  vorbirea şi scrisul acestor adepţi şi practicanţi al culturii underground: „După cinci minute vin şi gagicile. Începem să discutăm dacă e ok să scrii la şcoală, la lucrări şi teze adică, ca pe mess. D. zice că bineînţeles că e ok. Cum altfel să scrii, dacă aşa eşti tu obişnuit? Adică să te prefaci, să te forţezi să scrii ca oamenii mari? R. îi zice că e petardă. Cum pula mea să scrii într-o teză «yo crd k eminesku vb aycy dsp yubyre»? D. zice că ea fix aşa ar scrie. R. o face cocălăriţă. Pentru prima dată, B. nu este de acord cu zeiţa. Zice că D. are dreptate. Face parte din identitatea generaţiei lor, zice el. În plus, contează conţinutul, ce scrii propriu-zis, nu cum o faci. Eu nu-s de acord, fireşte. Începem să discutăm în contradictoriu, B. îmi smuceşte berea, sticla se varsă pe tenişii cu sclipici ai unei maneliste care fumează lângă noi şi vorbeşte la mobil. B. e beat şi pus pe socializare”.
Prezenţa unuia dintre cuvintele neaoşe, cel mai întrebuinţat, de altfel, care denumesc organul sexual masculin inflaţionează paginile romanului. Sunt oameni care vorbesc aşa. Din acest punct de vedere, trebuie remarcat realismul mimetic al Cristinei Nemerovschi, care a înţeles exact când să încadreze cuvântul sau expresii scurte care îl conţin în ritmul, în sintaxa unei fraze, în aşa fel încât să sune ca în realitate. Personajul-narator vorbeşte plasând vocabula cu pricina aproape la tot pasul. Ţine loc şi de idee, câteodată, şi de sublinierea unei atitudini, a unei stări, a unui verdict, dar şi drept paravan pentru separarea de lumea înconjurătoare. Pare cuiva excesiv de des întrebuinţat cuvântul? Să urmărească bine în jur!
De altminteri, există, într-un loc, un pasaj care se referă explicit la acest lucru, însă nu-l mai transcriu aici.
Nu e, totuşi, o mostră de stil Nemerovschi ceea ce am reprodus mai sus. Versatilitatea prozatoarei se remarcă şi în pasajele unde este ea însăşi, dincolo de discursul personajului-narator: „Dacă într-o dimineaţă, mult prea mahmură, nu ai fi în stare să te trezeşti la ora obişnuită, lumea ar rămâne într-o noapte fără sfârşit, iar soarele ar pica în apa mării şi s-ar îneca. Şi dacă lumea ar pieri în haosul astfel provocat de prea multe beri băute de noi doi împreună, când te-ai trezi ai inventa dintr-o clipire de gene o alta, mai minunată, mai întunecată, alte fiinţe inutile şi alţi maidanezi care vor fi călcaţi sau nu de automobile pe autostradă.”
Personajul băutor incontinent de bere (băutură ignobilă), bisexual, cel puţin ca tendinţe afirmate are un tip de discurs, ca personaj-narator, iar autoarea un altul, foarte subtil insinuat pe alocuri în text. Chiar dacă romanul Cristinei Nemerovschi nu va intra în programa şcolară, cei care studiază la nivelurile superioare literatura vor putea să se aplece asupra acestei dualităţi, asupra acestui dublu discurs, pentru că el are o certă importanţă de ordin tehnic şi teoretic. Pe de-o parte, o scriitoare îşi asumă scrisul la persoana întâi în ipostază masculină (or, în tradiţia literară s-a întâmplat aproape întotdeauna invers: scriitorii-bărbaţi au jucat rolul la feminin), pe de alta, chiar în aceste condiţii, apar note, nuanţe care arată clar că, dincolo de vocea narativă presupus principală, intervine o alta, care este instanţa supremă, a autorului, nu mereu aderentă la opţiunile naratorului căruia i s-a atribuit acest rol în economia poveştii.
Am afirmat, mai sus, că romanul, deşi poartă un titlu emblematic, nu este încadrabil curentului satanist. Selectez un pasaj care spune fără echivoc acest lucru: „Obişnuiam să spunem în glumă că suntem satanişti. Spuneam cândva asta oricui, ne amuzam copios de dispreţul şi teama pe care le surprindeam în privirile celor cu care vorbeam, oricine ar fi fost ei. […] După ce ne-am plictisit de citit cărţi despre «the dark lord» ne-am dat seama că noţiunea de satanist se aplică atât de bine părţii teribiliste din noi. În plus, nu mai trebuia să pierzi ore în şir explicându-le amicilor religia ta personală, ce crezi despre cum s-a născut universul, ce e omu’, ce înseamnă bine şi rău. Îi trimiteam direct la bibliografie. Oricum nu-i interesa să ştie prea mult despre tine, tot ce voiau era să te categorisească pentru a le fi mai uşor să discute cu tine. Aşa că, de ce nu? Oricum, doar noi ştiam ce suntem pe bune. Şi noi nu ne credeam satanişti. Dar ne plăcea să ne amuzăm.”
Titlurile capitolelor şi ale subcapitolelor sunt, adesea, şi ele edificatoare pentru distanţările pe care naratorul autor le ia faţă de personajul-narator, pentru cheia ironică în care poate fi citită, finalmente, toată bulversanta desfăşurare de scene şi tablouri, de idei şi complicaţii: „Crăiasa zăpezilor nesfârşit de negre”, „Despre mine pe scurt”, „Lonely day”, „Lolita goth junioară”, „Cum au invadat şerpi vama veche”, „Cum am ciopârţit-o pe Andreea Bănică”, „Satanişti”, „Silence solitude oblivion”. Este neapărat de observat umorul, uneori negru, care irigă subteran textul, erupând, din când în când, la suprafaţă, şarjele de ironie prezente şi în situaţii şi în limbaj. Ceea ce mi se pare a indica faptul că autoarea mai mult descrie sau construieşte în plan narativ decât se implică prin adeziune. Cât priveşte aparenta lipsă de legătură între ele a secvenţelor cuprinse în capitole, a întâmplărilor zugrăvite în fiecare, asta nu poate decât să semene cu viaţa cotidiană, care arareori are un sens în evenimentele ei, privite pur şi simplu din imediata lor apropiere sau din interior. Romanul, însă, abordat în întregimea lui, are un sens şi despre el vorbim aici.
Ca orice debut care vrea să se respecte, cartea este „împachetată” între o prefaţă, semnată Ştefan Bolea (mai convingător, după părerea mea, în ipostază de teoretician decât în aceea de poet), şi o postfaţă, semnată Ormeny Francisc, ambele inteligente şi de citit neapărat, pentru că dau seamă de filosofia implicită sau explicită a cărţii şi a sub-genului cultural de la care se revendică sau numai a autorilor acestor paratexte, cu apeluri la Schopenhauer, Nietzsche, Deleuze, Stirner, ca şi la idoli ai rock-ului şi ai metal-ului: Guns N’ Roses, Amorphis, Paradise Lost, Bethlehem etc.
Desigur că un cititor foarte avizat şi pretenţios, o dată dispus să treacă peste prejudecăţi şi apriorisme, va găsi unele inadvertenţe şi unele teribilisme juvenile, dar romanul Cristinei Nemerovschi este unul curajos şi plin de forţă, detronând imagini prestabilite, tradiţionalist-obtuze şi contribuind la ruinarea unor clişee ipocrite despre literatură. Este cartea unor rebeli fără cauză ai timpului de azi, sau despre asemenea rebeli, o premieră în literatura noastră, ce ar putea chiar să devină o carte-cult, aşa cum au fost sau poate că mai sunt Trainspotting, de Irvine Welsh, de care am amintit deja, ori Fight Club, de Chuck Palahniuk. În orice caz, de numele Cristinei Nemerovschi sunt convins că vom mai auzi.

Radu Voinescu

Sursa: http://www.centrul-cultural-pitesti.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=4719&Itemid=99

Share Button

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *