Cum a ars-o Anghelescu o lună ca scriitor de succes Despre cărți

„O poveste savuroasă”

„Librăriile de astăzi, chiar și cele din România (unde, se știe, piața editorială e mult mai redusă decât în vest) pot fi copleșitoare pentru un cititor de rând. Fenomenul editorial a luat amploare și, în ciuda faptului că ne temem de dispariția cărților tipărite, editurile continuă să publice într-un ritm relativ constant care aglomerează rafturile librăriilor an de an cu sute și chiar mii de volume. Când te afli printre 20 000 de titluri  nu poți să nu te gândești, ca librar sau nu,  că pe toate aceste rafturi zac titluri pe care nimeni nu le va răsfoi ani de zile (ce să mai vorbim de cumpărat), cărți mute, obiecte care ocupă pur și simplu un loc în spațiu. Unele dintre acestea poate  că vor fi reabilitate peste decenii, de atenția vreunui critic literar iscusit și popular sau poate chiar de o simplă întâmplare, altele vor rămâne uitate și necercetate, trăind doar în memoria celor care le-au scris. Multă tristețe ai crede că s-ar degaja din toată această absență, din tot acest fenomen al poveștilor și versurilor  care se lovesc de coperți fără să ajungă la urechea nimănui, dacă nu ar fi și mult ridicol la mijloc, dacă, în fapt, aceste apariții n-ar rămâne mute doar pentru că însăși menirea lor a fost să slujească vanitatea autorului, mai degrabă  decât să atingă publicul. Despre aceste cărți maligne, premature, artificiale, împinse cu forța pentru a sluji iluziilor de grandoare sau mai degrabă despre autorii lor este vorba în romanul pamflet al Cristinei Nemerovschi care a fost lansat și la Brașov acum câteva luni. E vorba de o poveste savuroasă, o satiră aproape fără cusur, de la prima la ultima pagină la adresa acelor scriitori care se încăpățânează să publice nu atât pentru că ar avea ceva de spus sau măcar pentru că simt nevoia să se exprime artistic cât mai degrabă pentru a mântui lumea literară și a salva bunul gust și moralitatea de la pieire. E vorba de oameni rătăciți într-un secol pe care nu îl înțeleg dar pe care se îndârjesc să îl înfrunte, cu aroganța, fudulia individului cu idei fixe și energie nemăsurată.

La 39 de ani, Gigi Anghelescu, un ins care nu iese în evidență decât prin lipsa de umor și prin naivitate,  are însă o ambiție mare: să devină scriitorul care va schimba la față literatura contemporană decăzută în mocirla vulgarității și a nesemnificativului. Cu un asemenea ideal măreț în minte, Gigi își ia în serios menirea de mântuitor literar: renunță la slujba de la bancă, cere sfaturi amicilor săi cu state mai vechi în breaslă, Mateescu și Georgescu și se pregătește să dea lovitura cu intrarea sa pe piață: își face cont pe facebook, își notează metaforele memorabile de care se simte lovit în cele mai (ne)prielnice momente, se interesează să ajungă în atenția criticilor cu notorietate, se poziționează strategic încă de la început, stabilindu-și aliații și rivalii, caută un editor de la care are pretenții astronomice (sute de lansări, traduceri, emisiuni tv… ba chiar și prezența la serbările școlare) etc.

Chiar dacă are o slăbiciune pentru Dan Brown, pentru mondenitățile din presă și pentru serialul Tânăr și neliniștit, în rest Gigi se consideră un profil intelectual redutabil:  e un adevărat patriot (detestarea limbii engleze se pune din oficiu), e atașat de (obscurele) valori ale neamului românesc, de moralitate și îl divinizează pe Dan Puric. Vederile lui despre artă sunt, de asemenea, foarte înalte și avansate: poezia se definește în primul rând prin rimă și prin evocarea frumosului, prin necesara prezență a metaforelor și a temelor înălțătoare (dragostea inocentă, divinitatea, glia românească). Gigi se simte onorat când alți scriitori sau aspiranți ai demolării prostului gust precum Păstrăvioara Pămătuf, Varvara Vagonet sau sonorii critici Horațiu Antoniu, Bujorel-Emilian-Victor-Marcu-Opincaru-Popești-Strâmbescu îi dau atenție și caută să îl implice (sau să-l exploateze) în diferite proiecte.

Desigur, lipsit de ochelarii optimiști și naivi ai lui Gigi, cititorul remarcă lejer caracterul ridicol al protagonistului: un mămos nevindecat la 39 de ani, dezechilibrat emoțional după un eșec amoros care pare să îl bântuie pe tot parcursul poveștii, trăind din împrumuturi, bând ceai cu gândaci și înfulecând mămăligă cu iaurt, compunând poezii în companii dubioase (bătrâne fermecătoare care trag vânturi pe terasă), apelând la edituri de apartament falimentare, gata să fie tras pe sfoară la tot pasul: de la vecinii de bloc și până la amicii săi de ocazie din breaslă. Adevărații “reformatori” și “slujitori ai bunului gust” între care se învârte Gigi Anghelescu alcătuiesc de fapt o lume searbădă a orgoliilor și spoielilor de suprafață, a ipocriziei și a egoismului în care arta (autentică sau nu) cu greu își mai face loc. Între acești frustrați care se bat reciproc pe umăr (sau își aruncă praf în ochi, după caz), între trepăduși și lingușitori care își transformă mizeria în virtute, atunci când beau bere în pahare de plastic luate pe gratis din farmacie, Gigi Anghelescu continuă să se hrănească cu iluzii și cu singura sa formă de apărare la inadaptarea artistică de care suferă (care este doar o expresie a inadaptării sale generale la lume): refuzul realității. Gigi Anghelescu te face să râzi, prin inocența sa învecinată cu imbecilitatea, cu lipsa oricărui simț elementar de orientare (când îi dă bani vecinului rrom sau o scoate pe o pițipoancă în oraș sau când pretinde să i se publice un manuscris de doar câteva pagini în 500 000 de exemplare) dar, în același timp, tocmai aceste trăsături îi dezvăluie și posibilele fisuri mentale și încercarea personajului de a alunga orice îndoială în ceea ce privește menirea sa și natura oamenilor și a mediului indiferent in care e cuprins.”

CONTINUAREA: http://blog.libris.ro/2015/03/09/cum-a-ars-o-anghelescu-o-luna-ca-scriitor-de-succes/

Share Button