“O lume alterată, deformată, în care sexualitatea şi excesele sunt cheile de boltă”

[dropcap]T[/dropcap]itlu: Pervertirea

Editura: Herg Benet

Anul apariției: 2011

Număr de pagini: 377

Preț estimativ: 35 RON

Autor: Cristina Nemerovschi

Cu toate că am vrut să mă detașez de prima carte a Cristinei Nemerovschi, Sânge Satanic, nu prea am reușit asta. Prima observație a fost aceea că personajele din Pervertirea sunt mult mai credibile și nu au primit toate însușirile negative posibile, cum se petrecuse în cazul primei cărți. Dacă atunci citisem mai mult din entuziasm în sensul că uite domne se poate scrie și la noi despre rockeri și viața lor, acum abordarea mea s-a îndreptat mai mult spre explorarea psihologică a personajelor.

În Pervertirea nararea se face de către trei pesonaje, fapt ce conferă o abordare aproape holistică asupra peisajului bucureștean contemporan. Întâlnim atât evenimentele curente de tipul știrilor de la ora 5, cât și fenomenele petrecute în ianuarie în Piața Universității, numite aici revoluție de anumite personaje episodice. Avem un scriitor, Ulf, un pictor, Corbu și un al treilea personaj feminin, Tara, care practică prostituția și care încearcă să ne introducă în acea viață de noapte subterană contemporană. Al patrulea personaj este cel care constituie apartenența cărții la genul thriller/noir. Este vorba de Amalia, care la un moment dat dispare, devenind una dintre direcțiile în care merge cartea.

Corbu îmi spunea că, în perioada asta, se înmulțesc accidentele. Îmi povestea că vecina lui, o babetă oripilantă, a reușit să-și explodeze două degete pregătind cozonaci cu nucă. Un copil a căzut în casa liftului, într-un bloc din centru, dar, din nenorocire l-au salvat. Un bețiv de 50 de ani a violat un aurolac de 8 (p.9).

Pe lângă aceste personaje și pe lângă actorii episodici sau secundari, există și două personaje mai deosebite, care ne rup ușor de atmosfera bucureșteană sufocantă. Ne referim aici la Moș Bărbuță din tripurile lui Ulf și la Cala, această Zonă a lui Tarkovski în varianta de Otopeni.

Când vine vorba de Moș Bărbuță, cred că autoarea își redescoperă latura lirică ieșind puțin din mizerabilismul autoimpus. Pot spune, ca iubitor al cărților Cristinei, că mi-ar plăcea să citesc mai multe pasaje de felul acesta, chiar dacă ar putea fi acuzată de naivitate și sentimentalism pe alocuri.

De patru ori m-a luat cu el și mi-a arătat unde trăiește. Avea cea mai bestială locuință. Așa cum îmi imaginasem încă din clipa în care l-am văzut, trăia lângă apă . Lângă mare, probabil, deși n-am fost niciodată sigur că era vorba de mare, ocean sau pur și simplu un râu. Avea o hală construită deasupra unei ape. Podeaua avea crăpături și sub ea vedeai apa.  De fiecare dată când l-am vizitat pe Bărbuță era noapte, iar apa care îi căptușea protector podeaua era neagră (p.55).

Când vine vorba de Cală, ca varianta feminină a calului, numită adesea de personaje și Iapă, lucrurile curg în sensul cultului cinematografic pentru Andrei Tarkovski. Aici nu e cazul să dezvoltăm mai mult, cert este faptul că acest loc se pliază foarte bine pe modul în care sunt construite personajele și pe poveștile pe care le spun.

Cala era un un teren oarecum viran,la ieșirea din București spre otopeni. Un spațiu pe care cândva fusese construit un parc de distracții, măricel, cu o roatră imensă așa cum fusese pe vremuri  în locul unde astăzi este Primăria Sectorului 2. Ce ne-a atras la acest parc a fost linia de cale ferată care îl tăia pe jumătate.. Trecea chiar prin mijlocul roatei uriașe și, dat fiind feelingul de obiect impunător pe care ți-l lasă jucăria, puteai crede că șina este de fapt pentru un trenuleț de copii. Era însă un tren real, și într-una din nopțile pe care le-am petrecut acolo am văzut un marfar, staționând nu foarte departe de locul nostru de întâlnire. Nu-mi puteam închipui cum va trece de roată, dar nici nu știu dacă avea de gând s-o facă (p. 73).

Există și momente în care între Cala și Moș Bărbuță se creează o legătură de fond.

Casa Calei. Am iubit locul ăsta câteva luni după ce l-am descoperit. Îmi amintea mult de hala lui Bărbuță. (…) Avea însă pereții dărâmați, scrijeliți, pătați, arși, întocmai ca adăpostul lui Bărbuță ( p.211).

Ceea ce face ca Pervertirea să fie o variantă îmbunătățită a Sângelui satanic este continua abordare misogină a vocii naratorului. Avem de a face cu doi misogini, atât Ulf, cât și Corbu. Exemplele sunt nenumărate și voi lăsa textul să vorbească de la sine.

Cât de ridicolă este ambiția asta feminină de a fi muza cuiva, nu contează a cui… Chiar și a unui artist ratat. Speră ca în felul ăsta să rămână nemuritoare, frumoase, dorite, măcar undeva, într-un tablou sau o carte, să învingă timpul (p.17).

Odată ce începi să iei în serios o femeie, să te iluzionezi că e mai mult decât o pizdă, două țâțe și un cur, că e ceva dincolo de ele, atunci ești pe cale să te duci dracului  (p. 19).

Totuși, există și derapaje pseudo-filosofice, care nu se încadrează în continuitatea textului și în dinamismul acestuia. Pot fi pauze de respirație, însă un text atât de energic nu ar trebui să respire atât de greu.

Toate femeile sunt curve. Nu există excepții. Niciuneia nu-i lipsește instinctul de curvă. Femeia trăiește pentru a cerși complimente, a fi admirată, flatată. N-am cunoscut până acum o femeie care să nu se înmoaie în fața unui tip care îi face complimente.

O floare e un compliment și un bilet pentru sex. O bijuterie e un compliment și un bilet penru sex. O poezie dedicată ei e un compliment. Cine nu și-ar trage-o cu un poet (p.124)?

Privind global tabloul pervertit, înțelegem că o lume a ideilor devine automat o lume alterată, deformată, în care sexualitatea și excesele sunt cheile de boltă. Aceasta ar fi, pe scurt, abordarea Cristinei Nemerovschi în ceea ce privește atât personajul M. din Sânge satanic, dar și cele două personaje masculine din Pervertirea, Corbu și Ulf.

La sexualitate excesivă se poate ajunge și printr-o variantă mai simplă: o viață și o familie dezorganizată Și cred că aici se manifestă cel mai pregnant misoginismul. Cristina nu are personaje feminine care să poată gândi singure sau care să își poată pune întrebări. Ele sunt cel mult tolerate de mizantropii Ulf sau Corbu.

Coboram în pânză, treceam dincolo, cu mult dincolo și mult mai adânc de dârele lăsate de pensulele prietenului meu, și atunci puteam să privesc nealterat, să mă ating, să mă contemplu dincolo de orice măști și orice pervertire.. Era lumea ce fusese a mea  (p.20).

S-a vorbit mult despre latura cinematografică a acestui roman. Îndrăznesc să o compar pe Amalia, adolescenta dispărută, cu Laura Palmer din celebrul serial americanTwin Peaks. Diferența față de filmul lui David Lynch apare în faptul că, în acest caz nu se implică doar unul (Dale Cooper), ci doi așa-ziși detectivi, dintre care unul este criminalul. (Ulf și Corbu).

Veverița și Tara.

Rar puteai să vezi două ființe atât de diferite. Erau pur și simplu unul opusul celeialte. Mă enerva chiar stăteau lipite una de alta și asta îi dădea parcă un aer fals tabloului. Bătea spre senzaționalist. Părea că le-ai pus ostentativ acolo. Peisajul își pierdea un pic autenticitatea.

Veverița îmi ieșise bine. Aproape că reușisem să-i prind mini-dilemele existențiale pe care le au toate de teapa ei la 17 ani jumate.

Tara în schimb…Asta era provocarea pentru orice grafician. Izbuteai Curva izbuteai pe urmă orice oricum oriunde. (…)

N-a fost deloc simplu să mă include și pe mine în desen. Autoportrete aveam la greu. Dar de data asta fusese diferit pentru că eu avusesem o stare cu totul și cu totul aparte în noapta aia hm. Eram mulțumit. (…)

Pe lângă ele și pe lângă mine în desen apărea Ulf. Un fel de Dorian Gray (p 48-49)

Liviu Antonesei cnchidea pe coperta IV a cărții că s-ar putea ca Pervertirea să bată Sânge Satanic. Dar la limită. Eu aș fi mai tranșant, Pervertirea câștigă meciul cu Sânge satanic la fel cum a câștigat Carl Froch meciul cu Lucian Bute la Nottingham.

Andrei Zbârnea

Sursa: http://rockinpraga.wordpress.com/2012/07/03/and-the-winner-ispervertirea/