Despre cărți Recenzii Sange satanic Sange satanic

„O carte excepțional scrisă, care nu seamănă cu nimic”

„Sânge satanic e o carte excepțional scrisă, care nu seamănă cu nimic! Cristina Nemerovschi iese din clișeele scrisului și creează o viziune epică atât de convingătoare încât, citind-o, te simți imediat contaminat de aventura adolescenței răzvrătite.

Ne aflăm în fața unui eveniment important cu acest roman, intitulat, într-un mod nu știu dacă foarte fericit, Sânge satanic; acest roman se înscrie într-o direcție pe care eu am observat-o încă de acum câțiva ani, lansată în jurul revistei EgoPHobia, al cărei mentor – aș îndrăzni să spun – este Ștefan Bolea. Pe o idee de-a lui cred că se naște o nouă literatură și aș vrea să încerc să înscriu acest roman în tendința egophobiștilor care, după cum spune și numele, vorbesc despre o plăcere a scrisului coordonată cu plăcerea trăirii – merg pe o idee oarecum hedonistă, de care apoi se prevalează pentru a face distincția dintre cel care scrie și cel care trăiește. Asta cred că a încercat aici și Cristina Nemerovschi, cu romanul ei scris la persoana I, dar în care personajul care povestește și care trece prin toate întâmplările este un bărbat. Lucru de altminteri destul de puțin important pentru acțiunea romanului şi mesajul acestuia, dar interesant pentru programul egophobiștilor. Acest roman am zis că este un eveniment nu neapărat pentru acțiune, nu pentru poveste, pentru subiect – aș vrea aici să spun că un roman care este povestit deja este ucis, e terminat, aruncat la gunoi, de asta nici n-aș vrea să fac referiri la subiect, deși știți că tentația este extraordinar de mare în perioada de după lectură: ai terminat romanul și vrei să le povestești și altora.

Romanul acesta e scris într-un mod extraordinar de angajat emoțional și extraordinar de controlat, în același timp, asta e ceea ce uimește. Apoi, este un roman scris excepțional din punct de vedere stilistic, fără clișee, fără timp morți, fără tâmpenii, fără exaltări, fără aroganță. Chiar nu face nicio aroganţă romanul ăsta. Poate de aceea te şi cucereşte imediat şi devine veridic tot ceea ce povesteşte personajul. Romanul nu seamănă cu nimic din ce s-a scris până acum – aduce ca noutate, la noi, un discurs extraordinar de bine susținut pe o poveste autobiografică (am zis deja că e la persoana I scris acest roman) dar în care se regăsesc treptat și aproape programatic toate nemulțumirile noastre cotidiene, toate miturie urbane. Cartea aceasta face de fapt un rechizitoriu al tâmpeniilor în mijlocul cărora ne aflăm și, dincolo de limbajul frust care, apropo, nu cred că mai constituie o noutate și un mod de a șoca în momentul de față, pentru că limbajul licențios, așa cum apare și în cartea Cristinei, este de fapt o continuare a ceea ce se scrie de vreo 20 de ani, dincolo de asta este evident chiar de la prima pagină că personajul principal se află într-o criză și își acoperă toate golurile, toate neputințele și toate frustrările cu astfel de clișee verbale pe care le și comentează la un moment dat. Dincolo de modul în care vorbesc personajele, se află foarte multă poezie, se află lirism, se află efuziune. O emoție pe care autoarea reușește să o țină în frâu pnă la sfârșitul romanului. Este foarte greu să nu pui miză pe acțiune și, cu toate astea, să ții cititorul în priză până la capăt, să mergi pe un crescendo care aproape îl sugrumă pe cititor, fără să ratezi finalul. Asta se întâmplă aici în acest roman. Povestea unui personaj care nu-și găsește identitatea, care trăiește de fapt criza pe care o trăim cu toții… după ce povestea ajunge la final, când el își recunoaște înfrângerea, slăbiciunea, întocmai ca Stavroghin, de unde și trimiterile pe care le face synopsis-ul romanului, în momentul în care el își recunoaște înfrângerea, în acel moment romanul se află la apogeu.

Când coboară pe peronul gării din Mangalia, de fapt se termină romanul, dar se termină într-un mod care sfidează finalurile tradiționale. Sfidează în același timp toată bravada scriitorilor din ultima generație care se prefac că lasă deschis finalul, ei de fapt neconstruind acel final. La Cristina nu se întâmplă așa – ea construiește acel final, ultimele două capitole putând chiar să lipsească. Pe peronul din Mangalia se termină romanul, se termină foarte fain.

E un roman susținut de la un cap la altul, care nu se pierde nicio clipă, care n-are greșeli narative – chiar și episodul care se petrece în școală merge trecut cu vederea, pentru modul impresionant în care se leagă toate celelalte scene. Personaje excepțional de bine conturate, pe care le ții minte la sfârșit. Deși sunt numai „pizde” și iarăși „pizde”, fiecare are identitatea ei. Îți rămâne în minte fata proastă care încearcă să-l agațe pe M. într-un bar, o ții minte și pe proasta pe care vrea s-o agațe el într-o seară, ții minte milfa… ții minte chiar și personajele periferice. Sunt unele care apar doar episodic și, cu toate astea, se rețin la fel de bine ca și personajul principal. Sunt o serie de trimiteri acolo la maeștrii autoarei, de la Palahniuk până la Chiva dar, cu fiecare trimitere, vezi efortul scriitoricesc de a se detașa de aceștia, de a nu copia, de a nu repeta, de a nu spune povestea în același mod în care a mai fost spusă cu altă ocazie.

Romanul este excepțional și pentru că el anunță, așa cum vă spuneam, o nouă literatură: cred că în jurul egophobiștilor vor mai apărea câteva romane. Deja spunea editorul că există șanse ca la Herg Benet – editură tânără și cu nume destul de interesant și el, care este prescurtarea uzuală a unei buruieni românești, cunoscută sub numele popular de urzicuță – buruiana salvatoare; s-ar putea ca editura aceasta să aducă o gașcă întreagă de romane, de cărți care vor întoarce în sfârșit pagina, vom uita cu totul și cu totul de literatura scrisă la persoana a III-a dar, pe de altă parte, vor rămâne ca autori în spatele acestui discurs extraordinar de bine construit, de obiectiv scris, pentru că, de la un cap la altul, romanul Cristinei convinge tocmai prin faptul că personajul povestitor nu este construit pe șablonul romanelor de până acum scrise la persoana I. Este un personaj care rămâne într-o postură detașată de scriitor, vezi personajul crescând din mintea lui, asta este noutatea romanului.

SSe citește halucinant, se citește cu sufletul, nu poți să sari niciun fel de pagină, de pasaj, sunt scrise într-o emoție și într-o vervă extraordinare amândouă, care ajung până la inima cititorului. V-aș fi povestit romanul, dar știu din experiență cât de dăunător este lucrul acesta. Un roman povestit, mai ales de un om care nu are nicio tangență cu sufletul celui care l-a scris, distruge cu siguranță acel roman. Să nu vă luați niciodată după rezumatele făcute de cronicari!”

Doina Ruști
Share Button

Lasă un răspuns