Interviuri

„O carte bună este aia care schimbă ceva. Schimbă ceva în cititor, îl face să îşi pună întrebări”

Un interviu luat de Constantin Piștea, sper să vă placă! 🙂

https://bookhub.ro/cristina-nemerovschi-la-public-nu-se-mai-ajunge-prin-criticul-literar/

 

  • Cristina, am înțeles că tocmai ai participat la o întâlnire cu studenți. Despre ce a fost vorba?
  • Da, în Aula Magna de la ASE, o conferință alături de jurnaliști, scriitori sau vedete, gen solistul de la Vunk, Mihai Găinușă sau Luana Ibaka. Organizată de Bookland, cei cu caravana de cărți. Noi a trebuit să vorbim 15-20 de minute despre cum am reușit să facem cu succes ce ne place, să le dăm tinerilor niște sfaturi, să le vorbim despre cărțile noastre preferate și despre ce ar fi important să citească. Până la urmă, nu s-a respectat foarte bine programul, pentru că mulți dintre participanți, liceeni și studenți, au fost foarte curioși și au început să pună tot felul de întrebări și nu se mai opreau. A fost foarte, foarte interesant, o surpriză totală. Toți de acolo erau cu mâna pe sus să îmi pună întrebări.
  • Ți se întâmplă des chestia asta la întâlnirea cu cititorii?
  • De cele mai multe ori da, dar am nimerit și public mai timid, care nu voia să întrebe în timpul lansării, dar după lansare, cititorii mă abordau în particular. Mulți au și întrebări mai personale și atunci nu prea vor să întrebe în public, dar de data asta a fost foarte, foarte ok mai ales că mare parte din cei prezenți nu-mi citiseră cărțile, doar auziseră de ele și au fost tot felul de întrebări de la faptul dacă mă ajută alcoolul când scriu, sau drogurile, și am dat un răspuns, așa, mai general, toți scriitorii de care ați auzit voi fie au băut, fie au luat tot felul de substanțe.
  • Dar ai folosit ceva?
  • Primele două cărți le-am scris în timpul unei perioade destul de alcoolizate. Beam destul de mult.
  • Vorbești de „Sânge satanic” și „Pervertirea”?sange-satanic-editia-a-iii-a_1_fullsize
  • În „Sânge satanic” sunt niște pasaje pe care știu exact când le-am scris și cu ce. În „Pervertirea” deja se mai răriseră momentele astea. Totuşi, per total, sunt relativ puține părți scrise sub influența alcoolului. Pe urmă, de la a treia carte până acum cred că aproape nimic nu am mai scris după beri.
  • Era un soi de dependență sau simțeai că te ajută la scris?
  • Nu, întâi a fost alcoolul și apoi scrisul, nu am băut ca să scriu mai inspirat, scrisul a venit cumva la finalul unei perioade în care avusesem un stil de viață foarte nebun și haotic. Ne întâlneam, beam, filosofam, mergeam la concerte… Mă şi plictisisem cumva să fac aceleași lucruri, aceleași baruri, aceleași chefuri, aceleași fețe, și așa a apărut scrisul. Bând și acasă, m-am apucat de scris în momentele alea, am scris pentru că voiam să fac ceva diferit.
  • Legat tot de întâlnirea ta cu tinerii, le-ai făcut şi o recomandare? Cu ce să înceapă cei care nu au citit nimic scris de tine?
  • Le-am zis să înceapă cu ce se simt ei atraşi. Câțiva au spus că nu ar citi trilogia din cauza limbajului mai dur. Lor le-am spus să înceapă cu „Păpușile”. Alții mi-au zis că vor neapărat să citească cartea aia cu rockerul și le-am indicat trilogia. Erau și câțiva care începuseră cu „Păpușile” și nu știau cu ce să continue și le-am zis să încerce „nymphette_dark99”, dacă le-a plăcut perspectiva feminină, dar în general le spun că pot să înceapă cu oricare. Chiar și cele trei cărți din trilogie pot fi citite și separat. Tu o să-ți dai seama dacă este adevărat când o să citești „Rezervația unicornilor”.
  • Chiar mă întrebam dacă îl pot citi fără să ştiu ce se întâmplă în celelalte.
  • Da, se poate citi şi ca un roman separat, dar când citeşti toată trilogia ai o perspectivă mai amplă asupra personajelor. Eşti mai ataşat de ele, pentru că le-ai văzut trecând prin tot felul de chestii.

Mulţi cred că sunt geniali

  • Cine ar trebui să citească mai întâi „povestea” cu Anghelescu?
  • În primul rând, scriitorii. M-am gândit de la început că o să fie o carte apreciată în special de cei care au tangenţă cu lumea literară. Le-o recomand şi scriitorilor care scriu prost, deşi nu ştiu dacă o să se prindă că sunt ironizaţi. Când am început s-o scriu, m-a amuzat, dar am lăsat-o baltă o vreme, însă anul trecut, tot văzând chestii haioase din lumea noastră literară, am zis gata, hai că o termin! După ce am postat nişte fragmente pe diverse site-uri, unde clienţi fideli sunt nişte poeţi demodaţi, m-a amuzat faptul că nimeni nu s-a prins că este un pamflet, toţi ziceau „vai, ce mă regăsesc în Anghelescu, şi săracul, vai, uite ce i se întâmplă!”.
  • Vorbeşti despre cei care scriu prost… Crezi că e vreunul suficient de tare încât să spună că scrie prost?
  • Unii cam ştiu, într-o anumită măsură. Îţi dai seama din reacţiile lor.
  • Este un orgoliu foarte puternic în meseria asta?
  • Da, este. Am primit un manuscris de la cineva, care mă ruga să-l citesc, să-i spun cum mi se pare şi, dacă e ok, îl trimite la o editură. Bine, nu era el atât de amabil, ci destul de tranşant. Zicea că trebuie să-l citesc şi că sigur o să-mi placă. I-am spus că nu prea am timp şi că ar face mai bine să-l trimită direct la editură. Iar el: „nu pot, pentru că este o carte proastă”. Chiar şi ce fac ei câteodată, se duc la critici cu rugăminţi, cu atenţii, cumva dovedeşte că nu prea au încredere în ce au scris. Dar nu toţi. Mulţi cred că sunt geniali.
  • Ai scris şi despre faptul că există critici literari care cer bani sau ciorbe pentru a scrie recenziile. Poţi să-mi dai un nume, un exemplu concret?
  • Mi s-au tot cerut nume, dar nu aş vrea să dau, pentru că lucrurile astea nu mi s-au întâmplat mie personal. Nu a venit niciun critic la mine să-mi spună: „Cristina, dă-mi asta, că altfel nu scriu!”. De altfel, se vede că eu nu am obsesia asta, nici nu prea le trimit cărţi şi nici nu sunt atât de preocupată să se scrie despre cărţile mele, ar fi fost total absurd să îmi facă cineva așa o propunere. Însă am foarte mulţi amici care mi-au povestit experienţele lor: „eram la târgul de carte, stăteam la masă şi, din vorbă în vorbă, unul mi-a zis că tariful lui este atât”. De asta nu dau nume, pentru că i-aş implica şi pe autorii respectivi, care mi-au povestit pe încredere fazele astea cu criticii.

„După ce Horia Gârbea mi-a făcut o așa-zisă recenzie negativă, foarte mulţi mi-au spus: Vai, Cristina, păi da’ tu i-ai dat cartea cheală, așa, simplă, ca o nesimţită? Nu, am zis eu, am pus-o într-o plasă cu Moș Crăciun și reni. Păi da, da să vezi, să-ți explic… Se pare că la vremea respectivă, tariful său, foarte jos, era de 50 de lei. Unul din personajele din „Anghelescu” este inspirat de Horia Gârbea. Mi-au spus peste 20 de oameni că ştiu treaba asta şi că şi ei au recurs la metoda respectivă.”

  • Ai spus de nenumărate ori că nu ai nevoie să-ţi înscrii cărţile la concursuri. Nici către critici nu le trimiţi. De ce?
  • Sunt concursuri şi concursuri, aşa cum sunt critici şi critici. Sunt oameni care au scris de când se știu despre cărți, cu pasiune, oameni care, după mulţi ani de cronică literară, sunt reticenţi în a se (mai) numi critici literari: Liviu Antonesei, Felix Nicolau, Radu Voinescu, mulți alții – au scris despre cărțile mele, iar părerea lor a contat pentru mine. Am fost bucuroasă că le-au plăcut, ştiind că au multă experienţă în ale scrisului. În continuare, există câțiva scriitori pe care-i admir și cărora le trimit cărțile mele nou apărute, dar pur și simplu fiindcă îmi face mie plăcere să știu că oamenii ăștia le citesc. Pe de altă parte, nu sunt genul de autor care să aleagă un critic şi să-l bată la cap: scrie, scrie, ai scris?, așa cum fac o grămadă de autori recent apăruți. Mi se pare o muncă inutilă… Să zicem că respectivul scrie, recenzia apare într-o revistă, ştiu eu de prin ce oraş, o revistă cu distribuţie slabă, care nici nu prea se citeşte. Sunt multe reviste din astea, în special ale Uniunii Scriitorilor din România, citite doar de autorii care ştiu că acolo o să le apară un grupaj de poeme sau o recenzie. La fel și în cazul concursurilor literare: unele contează, altele mai degrabă îți murdăresc scrisul și receptarea lui. Eu am primit premii total pe neașteptate, premiul Tiuk! pentru debut, de exemplu, sau premiul revistei Ateneu pentru proză scurtă, tot felul de premii de popularitate unde publicul alegea cărțile preferate, diferite nominalizări la premii internaționale. Firește că astea mă bucură, pentru că sunt premii pe bune, unde juriul a apreciat ceva la cărțile mele. Sunt și “premii” de tot râsul: Augustin Frățilă, de exemplu, unde Daniel Cristea-Enache centrează, dă cu capul, înscrie și se cocoață și pe tabela de marcaj, să înscrie rezultatul. Personajul este atât membru în juriu, cât și angajat al unei edituri care participă cu volume la acest concurs. Cum ai putea să iei în serios așa ceva? Firește că nu mi-am trimis niciodată cărțile acolo. Sau premiul USR – am trimis o singură dată, la debut, și, peste mulți ani, membrii juriului de atunci m-au rugat să le trimit o carte de-a mea, să vadă și ei cum scriu. Bineînțeles, cea înscrisă atunci nu ajunsese la ei, fiindcă fusese considerată bună, în consecință, periculoasă. Asta e România: 90 la sută din criticii și concursurile literare se înscriu la categoria “de ignorat”, pentru că nu-ți aduc nimic folositor scrisului.
  • Te bazezi şi pe vânzări? Chiar: cât ai vândut?Coperta_Papusile
  • Pe la începutul anului trecut, erau cam 12.000-13.000 de exemplare din toate romanele mele, după o centralizare a rapoartelor de vânzări (relativ complete, fiindcă de multe ori ele întârzie sau nu sunt exacte). Între timp, au apărut şi „Păpuşile”, care au mers foarte bine, primul tiraj fiind de 2.500 de exemplare, unul foarte mare pentru o carte aparţinând unui autor român. Plus cele semnate de Anna Vary…
  • Probabil, ai încredere în tine şi pentru că ai vândut bine. Cu deschiderea asta către public, de ce ai mai avea nevoie de părerea criticilor?
  • De fapt, sunt foarte puţini autori care să aştepte confirmarea vreunui critic, în mod sincer. Când un autor, fie el bun sau mediocru, trimite o carte unui critic, nu confirmare așteaptă în sinea lui, ci promovare. De aia și cei mai mulţi, când sunt sinceri, își spun că oricum sunt geniali, iar dacă criticul scrie de rău, e pentru că are ceva cu ei (nu că în unele cazuri nu ar fi chiar așa)… Când ei trimit cartea unui critic, îşi doresc să ajungă la public prin acel critic. Rostul criticului, în viziunea unui autor, e să creeze o legătură între operă și public. În ce mă priveşte, cred că am trecut de etapa asta. Am ajuns deja la public, se vorbeşte foarte mult despre cărţile mele, cititorii mă recomandă pe bloguri, pe rețele de socializare. Pe scurt, criticul e o verigă pe care eu simt că am lăsat-o de mult în urmă.
  • Cum se ajunge mai repede la public: prin critici sau prin bloggeri?
  • Nu cred că se mai ajunge prin criticul literar, poate cu câteva excepţii, dacă într-adevăr criticul acela are vizibilitate. Bloggerii au clar atu-ul credibilității, nu sunt subordonați unor interese editoriale, în plus au un limbaj și o abordare mult mai atractive.
  • Dacă vorbim, de pildă, de Dan C. Mihăilescu şi emisiunea sa de la PRO TV?
  • Acesta este un caz interesant și cumva atipic. Unele cărţi prezentate acolo nu se vând neapărat mai bine după, în timp ce altele, da. Uite, știu cazul actriței Nuami Dinescu, care a scris „Eu nu sunt Tanţa”. După ce a prezentat-o Dan C., s-a vorbit pe Facebook mult despre carte, am înțeles că s-a epuizat tirajul, a fost un boom. Asta pentru că era vorba despre o carte deja dorită de public, exista interes. Prezentarea în emisiune a fost un impuls. În schimb, când Dan C. prezintă o carte de poezie, nu o cumpără mai nimeni. Este un caz special, adică el poate să aibă o influenţă, mai mult decât un critic obișnuit.

Eu sunt Anna Vary!

  • Câte cărţi ai publicat?coperti-ultima-vrajitoare-din-transilvania
  • Opt cu numele meu şi alte două, care fac parte dintr-o trilogie semnată de Anna Vary. Aşadar, 10. La sfârşitul lunii martie, va ieşi a 11-a, finalul trilogiei semnate de Anna Vary. A fost un şoc când, recent, la o întâlnire cu cititorii, Alex Voicescu, directorul editurii Herg Benet, a spus că, de fapt, nu am scris opt romane, ci 10, că eu sunt Anna Vary. Vreo doi cititori foarte fideli din sală, care o citiseră şi pe Anna Vary, au fost tare uimiţi. După ce a apărut înregistrarea video pe internet, au început comentariile, iar o cititoare chiar a glumit că se vorbeşte mai mult despre mine decât despre Elena Udrea. M-au surprins plăcut reacţiile, pentru că nu ştiam că Anna Vary este atât de cunoscută şi de iubită.
  • De ce ai scris cu pseudonim?
  • Editorul voia să deschidă colecţia „Cărţile Arven”, fantasy pentru adolescenţi, în vogă pe la sfârşitul anului 2011. Şi cum mă bătea gândul să fac ceva cu vrăjitoare şi vampiri, am intrat în joc, dar trebuia să semnez cu alt nume, pentru că mulţi puştani nu ar cumpăra o carte în stilul „Twilight” scrisă de Cristina Nemerovschi. Toţi spuneau că scriu pornografie, cărţi prea dure. Era şi în perioada în care mă contestau mulţi, pe necitite, firește, ziceau că nenorocesc tineretul României. Însă m-am gândit că ar fi o provocare să văd cum se descurcă o carte care nu este semnată de mine, să văd pur şi simplu dacă prinde la public un nume nou.
  • Cum ai ales numele de Anna Vary?
  • M-am tot gândit… Am avut mai multe variante cu Eva something, dar suna cam porno. Anna mi-a plăcut. Ana o chema pe bunica mea din partea tatălui, mama mea vitregă tot Ana este, am multe Ane în familie. Ne-am gândit să fie şi un nume despre care să nu se ştie dacă e străin sau nu. La un moment dat, apăruseră şi tot feluri de zvonuri, ba că Anna Vary trăieşte în România, ba că trăieşte în Germania, ba că este unguroaică.
  • Dezvăluirea a fost planificată?
  • Nu, nu am ştiut, m-a luat prin surprindere. Vorbisem ca la un moment dat să anunţ, mai ales că iese volumul trei şi că ar putea fi mai mult interes în jurul lui în felul ăsta. Bine, chiar fără să fi făcut dezvăluirea, ar fi fost foarte mult interes, pentru că am tot amânat volumul.
Primele gânduri ale Cristinei Nemerovschi la vederea cuvântului România: „ură; provocarea noastră de zi cu zi; puţinele şi incredibilele lucruri frumoase care ţi se întâmplă; cărţile mele”.

Primele gânduri ale Cristinei Nemerovschi la vederea cuvântului România: „ură; provocarea noastră de zi cu zi; puţinele şi incredibilele lucruri frumoase care ţi se întâmplă; cărţile mele”.

Atâta bâlbâială şi totul făcut pe faţă…

  • Unde te situezi în scandalul legat de Premiul „Mihai Eminescu” – Opera Omnia?
  • Chiar am vrut să scriu şi eu un articol pe tema asta, dar m-am gândit că s-a spus cam tot ce era de spus. Mi s-a părut totul atât de reprezentativ pentru ce se întâmplă de la o vreme în lumea literară, cu critica, cu concursuri, pentru că era atâta bâlbâială şi totul făcut pe faţă. Ce mi se pare absurd şi deprimant şi dezgustător: Gabriel Chifu era ridiculizat în particular de cei care acum sar să-l apere. De exemplu, prin vară, mi-a mărturisit Alex. Ştefănescu că există un poet care încearcă să scrie şi proză, la „România literară”, şi este groaznic de netalentat şi îl cheamă Gabriel Chifu. Până atunci, nici nu auzisem de el. Eu am încredere în gustul lui Alex. Ştefănescu, fără pic de ironie, și de atunci am rămas cu impresia asta – Chifu, poetul ăla ratat de la „România literară”. Bineînţeles, acelaşi lucru se întâmpla şi cu Manolescu, o grămadă dintre ăştia care acum îi iau apărarea, în particular, îl fac în toate felurile. Când l-am auzit de curând pe Alex. Ştefănescu spunând că Gabriel Chifu este un poet talentat şi că juriul a făcut bine că i-a dat premiul am zis că glumeşte, ia uite, ce ironii sofisticate are. Am citit câteva poezii de-ale lui Chifu şi mi s-a părut că aduce, aşa, puţin, cu Anghelescu. Adevărat, nu poţi să-ţi faci o părere citind trei poezii, poate că are şi creații mai ok, dar părerea mea este că din lista aia puţini ar fi putut să concureze cu Cărtărescu. Ei au nişte calcule din astea, ciudate… Chiar şi la autori tineri, dacă limita de vârstă este 35 de ani, îl premiază pe unul care are 34, pentru că nu mai are ocazia să concureze. Probabil se gândesc că pe Cărtărescu îl mai pot premia şi mai încolo. E trist, este un lucru tipic pentru cum se dau la noi premiile şi nu numai premiile. Deja m-am obişnuit să văd în reviste o recenzie cu citate şi vezi că ăla scrie prost de leșină, dar recenzia este laudativă… Imediat fac nişte legături în minte și mă pufnește râsul, ah, ăla era cu ăla atunci, se băteau pe spinare reciproc, iar ăla l-a publicat pe ălălalt, care a scris despre primul.
  • Crezi că se alege ceva de mişcarea reformatoare legată de Uniunea Scriitorilor?
  • Nu prea îmi dau seama. Am intrat în grup şi îl sprijin, fiindcă acolo sunt oameni pe care îi admir foarte mult, dar cred că nu prea ai cum să mai reformezi Uniunea Scriitorilor, pentru că exact principiile la care, pe bună dreptate, grupul cere să se renunţe, exact acele principii ţin în viaţă USR. De exemplu, cel mai greşit lucru mi se pare modul în care sunt admişi autorii în Uniunea Scriitorilor. La Iaşi, o poetă se apropia de vârsta de pensionare şi a trimis un mail că vrea să intre în Uniunea Scriitorilor. Nimeni nu auzise de ea şi au întrebat-o: câte volume aveţi? Păi, 26. Foarte bine, vă calificaţi. Un criteriu este să ai trei volume. Vă calificaţi aşa, ca număr, dar să ştiţi că trebuie să veniţi cu o atenţie, la latitudinea dumneavoastră, ce credeţi că merităm noi aici. Şi a stat, s-a gândit şi a luat de la fiul ei, care tocmai tăiase porcul, o jumătate, a ambalat-o bine, a pus-o într-o sacoşă şi a luat şi un pachet de cafea, şi ceva mai practic şi ceva mai finuţ. S-a dus la Uniunea Scriitorilor, s-a emoţionat şi a scăpat porcul pe jos. Cam asta este ideea. Sunt mulţi poeţi care scriu nişte lucruri de rămâi… După mine, nu numai că nu sunt valoroase poeziile lor, dar le consider şi plagiate, pentru că iau un vers de la Ienăchiţă Văcărescu, altul de la Blaga, pe care-l distrug complet, le amestecă bine-bine ca pe o salată de primăvară şi gata poezia.
  • Cum am înţeles că a făcut o autoare, într-o carte care se numeşte „Fluturi”.
  • Am citit şi eu. Fraze copiate şi lucrate. Bine că nu l-a copiat pe Poptămaş. Revin la cum sunt admişi scriitorii în USR… De curând am aflat că uniunea ar avea 2600 de membri, din care, dacă-i strângi random pe 100 şi vezi cine sunt, îi pui să dea un test banal, îi pui să scrie ceva, din 100, dacă sunt doi scriitori adevăraţi. Şi mi s-a părut atât de penibil argumentul lui Manolescu că doar 1% vor reformă… Dar în ăia 1% intrau Octavian Soviany, Anca Mizumschi, Radu Vancu, scriitori pe bune… Când ştii pe ce criterii i-ai admis pe majoritatea, cred că ar trebui să îţi fie ruşine să aduci argumentul ăsta în discuţie. Tu, care i-ai admis pe cei mai mulți pe criterii de porc și votcă, știi foarte bine că diferențele de valoare sunt enorme. Iar USR nu o să renunţe niciodată la lucrul ăsta, pentru că mulţi membri ajută la cotizaţiile anuale. Plus că se bazează pe o grămadă de lucruri din astea comuniste. Când un autor se duce într-un oraş şi nu are public (de unde să aibă, când el scrie praf și pulbere?), îi sună repede pe membrii USR de acolo şi se mobilizează, cu fursecuri, cu şampanie, cu pișcoțele. Iar cei de acolo nu protestează de frică. Când s-a înfiinţat grupul pentru reforma USR, am primit mesaje de genul: vreau si eu să fiu admis, dar nu s-ar putea să fiu admis anonim?, dacă îmi dau numele o să am tot felul de probleme. Mulţi încă mai speră că aderarea la un grup o să-i ajute cumva, că o să aibă recenzii, promovare, susținere. E cam acelaşi principiu dacă te uiţi la pagina de Facebook a lui Daniel Cristea-Enache, „Literatura de azi”, oamenii ăia stau acolo cu gândul că Daniel Cristea-Enache o să le scrie o recenzie.
  • Ce ar fi de făcut?
  • Cel mai bun lucru care s-ar putea face acum este să ne adunăm cei pentru care scrisul chiar înseamnă ceva şi să construim de la zero o altă uniune, o altă organizaţie, ceva care să facă lucruri pe bune pentru scriitori, nu doar să ia nişte bani de la unii şi să îi plimbe aiurea în căruță prin sat. În primul rând, mulţi autori nu vor să mai doneze acea parte din vânzarea cărţilor proprii către Uniunea Scriitorilor. Şi eu, din cărţile mele, am dat nişte milioane bune către Uniunea Scriitorilor şi este absolut stupid. Chiar fără timbru literar, ei tot colectează 2%. Este stupid să le dăm lor suma asta, pentru că eu cu USR-ul am avut o relaţie de zici că-i din filmele cu proşti. Au fost critici care au scris despre cărţile mele şi efectiv li s-a interzis să-şi publice cronicile în revistele Uniunii Scriitorilor. La un moment dat, Horia Gârbea era foarte pornit pe cărţile mele, că sunt pornografice, neverosimile, şi dădea directive la „Luceafărul de dimineaţă” să nu scrie sub nicio formă despre Cristina Nemerovschi, nici măcar despre antologiile care mă includeau; la fel la „România literară”… Îți dai seama că n-am fost doar eu în situația asta. Orice scriitor cu ceva talent și independență ajunge în același punct. Iar dacă te gândeşti bine, Uniunea Scriitorilor spune că banii luaţi de la autori îi foloseşte pentru revistele literare, ca să-i ajute să fie promovați, o minciună sfruntată. Adică eu dau nişte bani unei asociaţii care interzice să îmi apară recenzii, dar care pretinde că mă promovează. Este total absurd.
  • Să rămânem tot la USR. Ţi se pare ok includerea lui Varujan Vosganian pe lista celor patru români propuşi la Premiul Nobel pentru Literatură?
  • Nu prea am citit ce scrie Vosganian, n-am avut până acum acest interes, şi nu îmi place să vorbesc despre autori pe care nu i-am citit. Am auzit tot felul de păreri de la oameni pe care îi apreciez pentru gustul lor literar: unii au spus că nu scrie bine, că ar fi fost ajutat şi de alţii la redactare, în timp ce alţii au spus despre „Cartea şoaptelor” că este bună.
  • Totuşi, poţi să propui un autor la Nobel doar pentru o carte?
  • Dincolo de asta, mi se pare clar conflictul de interese, el fiind vicepreşedinte al Uniunii care îl propune, dar cât timp nu cunosc bine datele, prefer să nu comentez.

Marius Chivu, un tip total opac la argumente

  • Am citit un articol de-al tău, cu personaj central Marius Chivu, un articol lung, lung, cât un roman aproape…
  • Articolul are o poveste lungă. Acum vreun an şi ceva, hotărâsem să fac o revistă, nu numai literară, o revistă de atitudine, care să se numească Radical Art. Spuneam în glumă: un fel de Dilema veche, numai că bună. Ar fi trebuit să cuprindă şi articole polemice, chestii îndrăzneţe, iar unul dintre articolele de bază ar fi fost cel despre Marius Chivu, un tip total opac la argumente. Nu reuşesc încă să-mi dau seama cum cineva apreciat cât de cât, care publică în reviste cu ştaif, când susţine ceva nu poate să-și argumenteze ideile. Mai nou, și în școlile generale se fac cursuri introductive de debate, e drept că el nu a prins generația asta…
  • Revista ta de ce nu a mai apărut?
  • Mă concentram de fiecare dată mai mult pe cărţi şi mi-am dat seama că îmi este foarte greu să coordonez oameni. Urăsc să-i bat la cap. Însă nu am renunţat de tot la proiect. Vreau să ştiu că am o echipă, 7-8 oameni cu care pot să fac număr de număr şi, în afară de asta, nu prea m-am hotărât pe format, pentru că este o problemă cu revistele în România, cu distribuţia… Până mă hotărăsc, mai bine nu scot ceva de care să nu fiu sută la sută entuziasmată.
  • Chiar crezi că „Dilema veche” este „un paradis al compunerilor şcolare”? Am găsit multe articole bune acolo…
  • Am găsit cândva un articol scris de o doamnă, pe care după aia am căutat-o şi pe Facebook pentru că prea m-a amuzat. O doamnă pe la 50 de ani scrisese un articol despre vacanţa ei în nu ştiu ce oraş şi era exact ca la clasa a treia… Soarele bătea în asfinţit, când noi am coborât şi pe urmele noastre marea şoptea… M-a distrat. Pe urmă, am mai găsit articole în genul ăstora, şi chiar Marius Chivu, când ne-am întâlnit să ne rezolvăm “disensiunile”, mi-a spus că au articole „de umplutură”, că le-au cam plecat oamenii… Erau într-o situaţie destul de aiurea.
Despre Mircea Cărtărescu: „un scriitor care m-a fascinat mult şi m-a influenţat definitiv în felul în care văd creaţia artistică”.

Despre Mircea Cărtărescu: „un scriitor care m-a fascinat mult şi m-a influenţat definitiv în felul în care văd creaţia artistică”.

Rebeliunea mea a căpătat multe forme

  • Personajele tale pun accentul pe libertate, cam asta e tema ta centrală – preţuiește fiecare clipă. Ai gândit aşa de la început sau ea s-a conturat de la un roman la altul?
  • Prima carte m-am apucat să o scriu efectiv fără să ştiu ce o să iasă. Scriam nişte fragmente de proză. Eram în perioada în care îmi făceam lucrarea de disertaţie, stăteam destul de mult pe acasă, aveam timp liber, Alex, soţul meu, se angajase şi nu prea aveam ce să fac în timpul zilei, şi am început să scriu la „Sânge satanic”. Am început cu ceva de pe la mijloc, dacă e să te uiţi la cum a fost publicat romanul… Aveam în cap personajul, iar ideea de libertate a venit cumva dezvoltându-l, am fost prinsă de el, era principala chestie care îl definea.
  • Crezi că libertatea care reiese din cărţile tale este un atu pentru tine în relaţia cu tinerii?
  • Cred că da. Mulţi îmi scriu, primesc o grămadă de mesaje, uneori nu reuşesc să răspund la toate – mă întristează treaba asta teribil -, şi îmi spun că i-au ajutat cărţile să se rupă într-un fel de ceea ce aşteaptă societatea de la ei şi să privească lucrurile mult mai liber şi cu mai multă încredere în propriul lor drum.
  • Îţi transpui personalitatea în cărţi. Cum mi-ai povestit mai devreme de perioada aceea cu alcoolul…
  • Rebeliunea mea din adolescenţă a căpătat multe forme până acum, nu doar asta cu alcoolul. Am avut conflicte şi cam tot ce presupune că are un copil-problemă: fuga de acasă, note mari la şcoală, dar o listă nesfârșită de absenţe, iar când a venit vremea facultăţii, am ales exact ce voiam eu, chiar dacă nici mama, nici tata nu s-au arătat prea încântaţi să audă că merg la Filosofie.
  • Cum te-a ajutat filosofia în munca de scriitor?
  • În anul în care am terminat liceul, am dat la cinci facultăţi şi am intrat la toate. Am zis să fie şi mama mulţumită că am intrat unde vrea ea… M-am văzut studentă la Știinţe politice, Comunicare şi relaţii publice, Jurnalism, Litere şi Filosofie. Cam toate facultăţile la care ar vrea să dea cineva care a terminat un liceu cu profil uman. Însă revenind la întrebarea ta, dacă, de exemplu, aş fi ales Facultatea de Litere, probabil aş fi scris mai conformist, mai livresc, urmând o anumită linie. Mai puțin liber și dezinhibat. Aşa, citind foarte multă filosofie, la un moment dat te detaşai de literatură, dar îţi păstrai starea aia propice cititului de literatură. Îţi puneai foarte multe întrebări, te gândeai la toate chestiile astea la care se gândeşte un om care se apucă de scris, la moarte, la relaţia cu societatea, la înstrăinare, la iubire. În liceu am citit multă, multă literatură, iar când am intrat la Filosofie am făcut o mică pauză, aşa, de doi ani, şi m-a ajutat foarte mult, pentru că aveam multe referate de făcut şi o grămadă de filosofi de citit, care erau şi greoi şi mai neatractivi. Mergeam la bibliotecă, la raftul de literatură, şi citeam pe rupte. Era o evadare de la filosofie, mi se părea ceva complet neobligatoriu şi citeam în disperare. Asta m-a ajutat, poate dacă eram la Litere sau la Jurnalism, aş fi început să citesc filosofie.
  • Întorcându-ne la întâlnirea cu tinerii, ce crezi că ar trebui să facă un profesor de liceu, să recomande și cărțile tinerilor scriitori de azi sau să se rezume la canon?Cristina_Nemerovschi-nymphette_dark99-ed2
  • Cel puţin, dacă nu le recomandă, să nu le interzică, pentru că ştiu cazuri de profesori care le confiscă romanele pe care le citesc în pauză sau pe sub bancă, în ore, îi pedepsesc, le scad nota la purtare. Știu cazuri de cititori de-ai mei care s-au ales cu nota scăzută la purtare pentru că citeau „nymphette_dark99”. Ar trebui să-i încurajeze, chiar dacă literatura mai nouă nu este în programă, nu cred că este un lucru rău. Ar putea să le facă măcar o listă pentru vacanţă, să le dea nişte lecturi suplimentare. Acum, depinde foarte mult de profesori, iar asta presupune şi ca profesorii să fie pasionaţi de literatură, să ştie exact ce este bun, ce este mai puţin bun, să facă recomandări responsabile. Eu am avut profesori de română extraordinari şi în şcoala generală şi în liceu, şi în mare parte faptul că scriu cred că li se datorează, pentru că mereu m-au încurajat să fiu eu atunci când am o foaie albă de hârtie în față. Aveam lista de lecturi suplimentare, cu mulţi clasici, din care puteai alege. Nu ştiu acum dacă se mai practică ideea asta, cu lecturile suplimentare, dar era foarte bună. Tinerii ajung să credă că literatura este ceva mort dacă nu le sunt recomandaţi şi scriitori contemporani, ceva ce nu se mai aplică la viaţa lor din prezent. Foarte mulţi spun că nu-i interesează „Ion” – „da’ ce treabă am eu cu satul, niciodată nu o să mă duc la sat!”.
  • Au impresia că în lumea de astăzi nu mai trăieşte niciun scriitor dacă ei citesc doar din cei morţi…
  • Da, şi îi vezi când vin la întâlniri, la lansările mele și la altele de la Herg Benet, îi vezi că sunt foarte interesaţi, foarte curioşi, adică au dorinţa să citească autori de azi. Deşi foarte tineri, au reuşit să îşi trezească singuri interesul pentru literatura română actuală şi să vină la lecturi, la lansări…
  • Poate că mulţi vor să scrie şi mi se pare chiar periculos că nu sunt îndemnaţi să citească şi ce se scrie astăzi. Poate chiar printre ei sunt viitori scriitori, care însă nu au curaj să-şi trimită textele pentru că ele sunt deplasate faţă de linia clasică.
  • Da, practic îi defazezi, pentru că neîndemnându-i să citească şi ce se scrie azi ajung să creadă că literatura este cum se scria pe vremea lui Rebreanu, iar când încep să scrie, fac şi ei la fel. Iar la poezie e şi mai rău. Nu le dai şansa asta. Le distrugi şansa să găsească o editură care să îi ia în serios, editura va spune „stai, da’ ce scrii tu nu mai citeşte nimeni în ziua de azi!”. Pe de altă parte, tinerii au capacitatea de a prinde pulsul, de a se orienta, cunosc mulţi adolescenţi care mai degrabă nu ar scrie ca scriitorii interbelici, ci ca în „Twilight”. Foarte mulţi tineri scriu fantasy, unii mai bine, alţii mai prost.

O carte bună influenţează, naşte curente

  • Ce înţelegi prin carte bună?
  • M-am mai tot gândit şi eu la asta şi am ajuns la concluzia că o carte bună este aia care schimbă ceva. Schimbă ceva în cititor, îl face să îşi pună întrebări. Cartea respectivă persistă în mintea ta şi începi să reconsideri tot, şi practic te schimbă pe tine ca persoană. În acelaşi timp, o carte bună este cea care schimbă ceva şi în societate, şi în felul în care se va face literatură după ea. Influenţează, naşte curente.
  • Crezi că ai reuşit şi tu?
  • Așa pare, dacă ascultăm ce spun cititorii. Unii îmi transmit: m-am schimbat total după ce am citit cartea ta… Iar pe mine uneori mă amuză, că e ca şi cum aş fi scris cărţi de self-help. Probabil, literatura este pentru oamenii inteligenți cam ce sunt cărțile de self-help pentru cei mai puțin sofisticați, îi ajută să se regăsească, să evolueze. Citindu-mi cărţile, unii îşi schimbă viaţa într-un mod foarte concret. Pe de altă parte, mulţi vor să scrie la fel, să-și însușească ceva din stilul meu, așa că putem vorbi și despre niște influențe asupra literaturii care e pe punctul de-a se naște.
  • Ai publicat mult. Zece romane în cinci ani…
  • Bine, eu cred că valoarea n-are legătură cu chinul literar, nu cred că o carte bună se scrie în 20 de ani, iar o carte scrisă în două săptămâni este proastă. Însă, independent de asta, după ce am scos „Păpuşile”, mi-am propus ca aproape un an să nu mai public. Mi-am dat seama că vreau să las totuși timp între cărţi, pentru că eu, care am scris prima carte, faţă de eu din prezent nu suntem foarte diferite, nu s-au întâmplat lucruri care să mă schimbe foarte tare între timp, astfel că, fără să vrei, probabil cărţile ajung să semene puțin. Cum ai spus şi tu, obsesia pentru libertate chiar este prezentă în toate. E adevărat, pe cititori nu îi deranjează, pentru că fiecare carte are alte personaje, alte situaţii şi, într-un fel, din ce spun ei, chiar le place să găsească o continuitate între romanele mele.
  • Iei în calcul o schimbare de stil?cum-a-ars-o-anghelescu-cover
  • Nu neapărat o schimbare, cât o diversificare. Deja am un roman început, care se petrece la ţară. O să fie ceva foarte diferit. Oricum, şi „Anghelescu” a fost o schimbare.
  • Eu am citit doar „Păpuşile” şi „Anghelescu”, nimic din ce a fost înainte. Sunt curios ce o să urmeze, adică mi-ar plăcea să fie ceva care să nu sune a „Sânge satanic”, ceva mai liniştit, mai familist, mai potolit.
  • Chiar am avut de curând o discuţie cu socrul meu, care mi-a zis că i-au plăcut „Păpuşile” foarte mult, i-a plăcut foarte mult stilul, dar nu prea este el de acord cu lumea asta aşa zbuciumată a tinerilor şi că ar fi bine să scriu ceva mai aşezat.
  • Te gândești cum ar fi să scrii despre relaţia unui cuplu în vârstă, să zicem de vreo 50 de ani?
  • Sigur, şi la asta. Oricum, pentru mine, cel mai important lucru când scriu o carte este să mă captiveze. Am vreo trei cărţi abandonate, fiindcă într-un anumit moment mi-a venit ideea unei alte cărţi, care mi-a plăcut mai mult. Le-am lăsat aşa, neterminate, dar mă gândesc să revin la ele…
Share Button

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *