O carte bună

“Am auzit că e o carte așa bună X, doar că te plictisește de mori. Citești și uiți ce ai citit, trebuie să mai vii o dată pe text și să vezi ce a vrut să spună. E așa încâlcită și greoaie, nici nu știi ce citești. Dar o fi bună…”, îmi spunea cineva de curând, despre o carte la întâmplare, nu contează a cui și ce știa să facă.

Și mi-am dat seama că a spune despre o carte că e bună, dar că te plictisește de mori, e ca și cum  ai spune despre un om că are păr frumos, doar că e chel. O carte care te plictisește nu are cum să fie o carte bună. Să plictisești cititorul e una din greșelile de începător pe care le poate face autorul, e o capcană în  care este foarte facil să pici. Scrii despre ce te interesează pe tine, în felul în care ești tu obișnuit să le vorbești apropiaților, și nu te întrebi nicio secundă dacă stilul tău poate fi digerat de un potențial cititor. Greșeala oricărui începător în ale scrisului e să presupună că e genial și că orice va scrie va găsi cititori – dar realitatea te va contrazice. Chiar dacă EȘTI într-adevăr genial, tot trebuie să fii atent să cucerești publicul, pentru că genialitatea ta poate să rămână foarte ușor neînțeleasă și refuzată.

Când capeți ceva experiență, îți dai seama că adevărata artă și adevărata provocare este de a scrie exact ce vrei tu, dar în așa fel încât să transmiți enorm cititorului. Să îl atragi complet în lumea ta, să îl captivezi, să-i acaparezi mintea, să-l atingi și să-l schimbi. Să-l înveți lucruri, să-l faci să simtă, să-l transformi într-o ființă mai complexă după lectură.

E greu de ajuns acolo, dar așa se întâmplă cu toate lucrurile bune. Presupun pasiune, concentrare, muncă. O carte plictisitoare e o carte în care se simte că tu, autorul, nu ai pus viață, și o carte în care nu pui viață nu e o carte bună. O carte la care totuși ai muncit de ți-ai dat duhul și totuși a ieșit fără viață poate fi și un semn că menirea ta nu este să scrii.