Blog

De ce e prost și mincinos Marius Chivu

Pentru început, o precizare: acesta este un articol pe care Marius Chivu îl așteaptă de un an și jumătate. Un an și jumătate în care mai mult ca sigur a avut coșmaruri, s-a trezit în miezul nopții și a dat fuga la laptop, tabletă, iphone sau ce altceva or mai folosi în 2015 hipsterii proști, ca să vadă dacă nu cumva Nemerovschi a scris replica așteptată și promisă la minciunile lui despre ea.

Și, ce-i drept, până acum n-am dat o replică așa cum merită – cu toate fricile lui Marius Chivu expuse clar, ca într-un muzeu, pentru ca toată lumea să se oprească, să se uite la ele și să râdă. N-am dat-o, din două motive: de silă și de milă.

Da, câțiva m-ați întrebat și vă răspund: da, așa e, îmi e milă de Marius Chivu. Mi-e milă de el cum îmi este de un cerșetor șchiop și nespălat, cu pantalonii rupți în fund, care vine la geamul mașinii oprite la stop să ceară un leu, și duhnește de-ți mută nasul. Dar nu cred că mila trebuie să înfrângă adevărul, să-l ascundă, oricât ar fi ea de copleșitoare.

Așadar, adevărul.

În ceva asemănător cu un articol, din 2013, în Dilema Veche, strecurat printre multe compuneri cu stil de preșcolar semnate de doamne pensionare despre cum și-au petrecut vacanța mare, jurnalistul (să-i spunem critic literar ar fi o confuzie gravă, termenul corect pentru Chivu fiind închipuit-critic-literar-care-scrie-despre-cărți-pe-care-nu-le-a-citit, și, dat fiind că eșecul lui Chivu în calitate de scriitor aspirant a fost chiar cu mult mai răsunător decât cel de critic, cu siguranță ar fi o jignire pentru scriitori să-l numim astfel) Marius Chivu încearcă, făcându-se de râs, să-mi răspundă la ceea ce consideră a fi acuzații nedrepte aduse de mine criticii literare românești, într-un articol-pamflet al meu devenit celebru, intitulat “Cum a murit în praf dragonul sau de ce nu-l poţi lua în serios pe criticul literar român”. Intenția lui Marius Chivu de a-mi da o replică la această luare de poziție este cumva explicabilă, de vreme ce o parte din textul meu îl are chiar pe el în prim-plan; ce nu este însă la fel de explicabil e motivul pentru care Chivu, mimând o opoziție de idei, de fapt decide doar să confirme și să întărească ceea ce am arătat eu în articolul-pamflet, anume că apără o entitate decedată de mult și, poate chiar mai grav, în procesul de apărare a ei se ferește de argumente așa cum se ferește Ucigă-l Toaca de tămâia popii.

Într-adevăr, articolul-răspuns al lui Marius Chivu nu aduce nici măcar un singur argument valid, menit să combată afirmațiile mele – pe alocuri ironice, pe alocuri dure – cu privire la critica literară. Atunci când, ce-i drept, încearcă să arunce în joc câte o umbră palidă de argument, tot ce reușește Marius Chivu este să comită neadevăruri și erori destul de grave (unii ar spune chiar teribil de jenante) de logică.
Pe acestea le vom discuta în continuare.

Când te informezi exclusiv din tabloide…

“Spunea, într-un interviu acordat Lorenei Lupu pentru revista Tabu, scriitoarea şi editoarea Cristina Nemerovschi” – așa începe textul lui Marius Chivu din Dilema Veche. Să fie oare o coincidență faptul că, încă din prima frază a textului, închipuitul-critic-literar-care-scrie-despre-cărți-pe-care-nu-le-a-citit lansează spre cititorii săi un neadevăr? Nu cred că e o coincidență, ci mai degrabă un simptom – grăbit să susțină cauza criticii literare cât mai incisiv, Chivu uită că un text bun și demn de luat în seamă trebuie să se bazeze în primul rând pe informații adevărate, atent verificate, deoarece, în caz contrar, articolul respectiv se discreditează singur. Un jurnalist serios, atunci când dorește să folosească referințe la biografia unui scriitor, are la dispoziție câteva variante de surse sigure din care poate lua date credibile: de pe site-ul oficial al scriitorului (atunci când are), de pe blogul acestuia (când există) sau de pe site-ul editurii care îi publică volumele (în cele mai fericite și mai frecvente cazuri, editurile au câte o pagină dedicată fiecărui autor publicat).

În cazul meu, Marius Chivu ar fi fost scutit de orice obstacole sau neînțelegeri, întrucât posed și site oficial, și blog, și pagină pe site-ul editurii. Nicăieri, în vreuna din aceste surse, nu ar fi putut găsi informația neadevărată că aș fi editor.

Cred că, măcar atunci când vorbim despre scriitori, ar trebui să lăsam deoparte abordarea-tabloid, în virtutea căreia absolut orice găsim pe internet se poate ridica la adevăr incontestabil. Cred că, atunci când ne referim la scriitori, ar fi corect să ne luăm datele pe care le aruncăm în joc din surse oficiale și credibile; nu de pe forumurile de gospodine, nu de pe site-urile copiilor pasionați de jocuri video, nu din petițiile femeilor înșelate de soți, care susțin înverșunate castrarea lor. Nu de la radio, nu de la TV, nu din Click sau de la Martorii Căluțului Șchiop. Altfel, se poate ajunge la divagații mult mai grave – cum ar fi fost, de pildă, ca Marius Chivu să dea peste bârfa că eu aș fi vampir, în loc să dea peste cea care susține că aș fi editor la Herg Benet? Am fi întâlnit în Dilema Veche cumva un articol în care Chivu să dezvolte, în specificul limbaj de închipuit-critic-literar-care-scrie-despre-cărți-pe-care-nu-le-a-citit, legătura mea cu vampirismul și cu Dracula? Ups… de fapt, a și făcut-o (*1 – vezi notele de final).

De ce clarificarea de mai sus este necesară? Din două motive: primul ar fi că, așa cum spuneam, neadevărul cu care debutează articolul lui Chivu este simptomatic pentru tot ceea ce încearcă nereușit să susțină jurnalistul/pretinsul critic literar în întreaga sa luare de poziție: concepută în grabă, nedocumentată, nereflectată, înverșunată împotriva persoanei care aruncă în joc o idee și nu împotriva ideii în sine, cu argumente palide, cu multe goluri, bazate pe premise cât se poate de false. Marius Chivu ar fi putut folosi internetul. Ar fi putut da un search pe Google. Ar fi putut face măcar o încercare de a cunoaște mai bine ceea ce încearcă să demonteze. Al doilea motiv este cumva legat de primul: textul din Dilema Veche își construiește “argumentul” în jurul informației false că eu aș fi editor, că aș avea o poziție de decizie într-o editură. Pornind de la această premisă atât de ușor demonstrabil ca fiind falsă, nici nu e de mirare, atunci, că în final rămâi cu sentimentul că ai citit un uriaș fiasco semnat de Marius Chivu.

După cum vom vedea în cele ce urmează.

Mai multe feluri de sinucidere

“Dincolo de faptul că e ridicol şi sinucigaş pentru un editor să dea vina şi pe librari, şi pe cititori, şi pe criticii literari”, continuă Marius Chivu formidabil de amuzanta sa cruciadă împotriva mea și a altor scriitori care, în loc să stăm cuminți în bancă, ne apucăm să citim cu voce tare ceea ce vedem scris mare pe tablă. Sau care îi punem chelului o oglindă în față, care-l arată fără păr. Cum, în secțiunea de mai sus, am stabilit că eu nu sunt editor și nici nu am fost vreodată, voi încerca să argumentez aici din perspectiva unui posibil editor. Așadar, nu am cum să știu dacă într-adevăr „e ridicol şi sinucigaş” ca un editor, oricare ar fi el, să arate cu sinceritate care sunt lipsurile industriei literare românești. Eu cred că, departe de a fi o acțiune ridicolă și sinucigașă, să faci parte din miezul industriei literare românești și să te referi la ea fără false înfrumusețări, fără snobisme, fără cosmetizări acolo unde nu e cazul, fără aroganță, doar cu sinceritate și cu datele concrete pe care le posezi este mai degrabă un act demn de admirație și respect.

Să luăm, iată, un exemplu la îndemâna oricui: cu siguranță Marius Chivu știe, așa cum știm cu toții, că multe edituri românești mint deplasat când vine vorba despre cifrele reale ale vânzării de carte. Mint, la fel, și în ce privește tirajele volumelor publicate. În timp ce Marius Chivu, în virtutea “argumentului” potrivit căruia este “ridicol şi sinucigaş” să recunoști un adevăr dureros (în cazul de față, că românii nu prea citesc), îl va prefera pe editorul care umflă cifrele de sute sau chiar mii de ori, considerând demersul lui de a ascunde mizeria sub covor drept o cosmetizare absolut necesară, un act firesc menit să păstreze intacte fardurile de pe obrazul ridat al industriei de carte din România, eu voi declara oricând, cu mâna pe inimă, că îl respect mai mult pe editorul care recunoaște deschis că a vândut exact cât a vândut, chiar dacă acel număr format din puține cifre va oripila publicul larg și-l va face să păstreze o și mai mare distanță față de cărți.

Multe figuri de seamă ale lumii literare românești se plâng că nu avem o statistică exactă a vânzărilor de carte, că nu avem un clasament REAL al editurilor românești din punctul de vedere al cărților vândute – și, pe de altă parte, cei precum Marius Chivu încurajează din tot sufletul ipocrizia editorilor, susținând că este “ridicol şi sinucigaş” să fii sincer. Eu cred că sinceritatea, în industria literară de azi, este un curaj imens și este o aruncare cu capul în gol de care cu toții avem nevoie; atunci când nu suntem în stare să o facem noi înșine, este firesc să o respectăm la cei care au îndrăzneala să o facă.

Lăsând exemplul acesta deoparte și revenind la interviul cu mine (*2) realizat de Lorena Lupu, la care face referire Marius Chivu, îmi voi permite să reproduc aici fragmentul despre care vorbește hipsterul: “Librăriile nu-ți dau banii pe cărțile vândute, publicul nu prea vine la lansări, criticii îți cer bani, ciorbe și votci ca să-ți recenzeze autorii publicați, târgurile de carte te jupoaie efectiv ca să-ți ofere un colț de mochetă la Romexpo”. Pentru început, trebuie făcută o precizare: așa cum am arătat la începutul articolului, eu nu sunt editor; am răspuns întrebării în calitate de redactor de carte, de scriitor, de colaborator sau redactor al unor reviste culturale și, nu în ultimul rând, de persoană care are tangență cu lumea literară românească, fiind, în ultimii ani, prezentă la sute de întâlniri între scriitori, editori, critici literari și așa mai departe. Este inevitabil ca, discutând cu oameni puternic angrenați în această industrie, să nu le afli nemulțumirile, dezamăgirile, speranțele. Ceea ce am afirmat eu însă în fragmentul de mai sus este foarte departe de “a da vina”, cum o numește Marius Chivu inspirat de telenovela de la ora 5, pe librari, critici, public sau târguri de carte; este mai degrabă o trecere în revistă a hibelor pe care fiecare dintre aceștia le posedă. Nimeni nu-i perfect, și cred că este foarte păgubos să tot încercăm să înfrumusețăm o realitate hâdă, în loc să punem degetul pe rană și să încercăm să schimbăm ceva la fiecare piesă a mecanismului, dacă vrem ca el să meargă. Așadar, am spus că “librăriile nu-ți dau banii pe cărțile vândute”, nicidecum că ar trebui să le dăm foc. Da, este o realitate pe care orice om care lucrează într-o editură din România o cunoaște cu vârf și îndesat. Uneori, trec ani până ce o editură își primește de la librării procentul cuvenit ei din vânzările cărților pe care care ea le-a selectat, corectat, paginat, copertat, tipărit, livrat, promovat. De multe ori, nu-și mai primește banii niciodată (dacă Marius Chivu se îndoiește de acest fapt, poate verifica procesele care s-au desfășurat, se desfășoară și cu siguranță se vor mai desfășura între librării și editurile neplătite); la fel cum, de multe ori, trec luni până când editura să primească, din partea librăriilor, raportul de vânzări. Deci, încă o dată, ce am făcut: am pus în cuvinte un adevăr cunoscut de oricine a observat îndeaproape problema distribuitori – edituri. Nu este ca și cum aș fi inventat o bubă falsă acolo unde, chipurile, ar exista un obraz curat.

Următoarea mea afirmație, pe care Marius Chivu nu reușește s-o combată cu argumente logice: „publicul nu prea vine la lansări”. Din ofuscarea lui Marius Chivu nu se poate deduce cu precizie dacă: 1. Marius Chivu crede că e neadevărat că publicul nu prea vine la lansări, sau 2. Marius Chivu crede că e adevărat că publicul nu prea vine la lansări, dar consideră că e “sinucigaș” să afirmi în gura mare acest adevăr.

În treacăt fie spus, din moment ce Marius Chivu a lansat chiar el niște cărți în fața unui public mai mult decât foarte restrâns, este total neverosimil să presupunem că ar fi vorba despre prima variantă; poate doar în cazul în care închipuitul-critic-literar-care-scrie-despre-cărți-pe-care-nu-le-a-citit de la Dilema Veche se pregătește să părăsească pentru o vreme lumea literară, pentru a se retrage într-un sanatoriu plin cu persoane ce nu mai pot delimita prea bine realitatea de ficțiune. Una peste alta, ne interesează mai puțin pe care din cele două variante o alege Marius Chivu. Ce ne interesează mai mult este incapacitatea sa de a se feri de capcane ale logicii. Mai exact, Marius Chivu face o eroare foarte des întâlnită printre români – inabilitatea de a vedea cazul general care se poate deduce corect dintr-un caz particular.

Pe înțelesul tuturor – când Marioara vine de la cumpărături, supărată și transpirată, și zbiară din pragul ușii: “Ce nebunie, în ziua de azi te calcă autobuzul pe trecerea de pietoni!”, Marius Chivu împreună cu românii certați cu logica vor înțelege că biata Marioara a fost călcată de autobuz de 48 de ori, deja, pe trecerea de pietoni, în timp ce venea spre casă. Ce vrea însă Marioara de fapt să spună este că a observat pe cineva în pericol de a fi lovit de autobuz și, pe baza acestui fapt, a tras concluzia că orice om ar putea fi, la un moment dat, lovit de autobuz. Concluzia Marioarei e perfect validă din punct de vedere logic, atâta timp cât nu spune că absolut oricine va fi călcat, la un moment dat, de autobuz, pe trecerea de pietoni. Este, așadar, o generalizare ipotetică. În cazul nostru, raționamentul eronat logic al lui Marius Chivu concluzionează invalid: Cristina Nemerovschi spune că la lansările Herg Benet sau la lansările Cristinei Nemerovschi nu prea vine public. Firește, în realitate, Cristina Nemerovschi nu spune în niciun caz asta (ar fi de-a dreptul absurd s-o facă, de vreme ce, de pildă, la o lansare din 2012 a Cristinei Nemerovschi, o lansare underground, nemediatizată intens, publicul prezent a fost aproximativ de trei ori mai numeros decât la lansarea cărții cu îngeri a lui Andrei Pleșu); ce spune Cristina Nemerovschi în articol este că, în medie, la ORICE lansare de carte din România nu prea vine public. La unele vin 300 de oameni; la altele vin 3. Dacă facem o medie, la o lansare obișnuită de carte dintr-un oraș mare avem un public compus din 30-40 de persoane. Nu știu care sunt aspirațiile închipuitului-critic-literar-care-scrie-despre-cărți-pe-care-nu-le-a-citit Marius Chivu, dar mie numărul ăsta mi se pare relativ mic. Eu cred că scriitorul român merită mai mult. Poate sunt doar idealistă.

Așadar, în niciun caz, când mă refeream la public, nu aveam în vedere lansările organizate de Herg Benet. Fiind o editură oarecum ieșită din conformism, din rutină, lansările Herg Benet sunt destul de animate. Ce ne facem însă cu restul? Nu cred că este normal să avem la târgurile de carte, la cele mai mari două edituri românești, lansări cu doar 2 persoane (din care una este mama autorului). N-ar fi rău ca Marius Chivu să lase deoparte frica puternică de gesturile “sinucigașe” și să se gândească serios la asta.

“Criticii îți cer bani, ciorbe și votci ca să-ți recenzeze autorii publicați” – mă citează închipuitul-critic-literar-care-scrie-despre-cărți-pe-care-nu-le-a-citit Marius Chivu în continuare, ajungând la partea care l-a deranjat cel mai mult. Din nou, sunt nevoită să o aduc pe Marioara în discuție. Mă tem că Marius Chivu n-a înțeles deloc că în fragmentul citat nu vorbeam, doamne ferește, din proprie experiență. Nu există un critic literar în România atât de sărit de pe fix încât să-mi ceară mie ciorbe și votci, din moment ce se știe foarte clar că eu nu-mi trimit cărțile spre recenzare criticilor; din moment ce se știe foarte bine că eu nu-mi înscriu cărțile apărute la concursuri, pentru că nu cred că am nevoie de așa ceva; din moment ce eu chiar refuz adesea categoric rugămințile criticilor care îmi cer romanele. Pe scurt, din moment ce se vede cu ochiul liber că nu duc lipsă de receptare a scrisului meu, o receptare care apare independent de voința mea sau de potențialele eforturi ale mele. În schimb, am asistat de foarte multe ori la momente penibile, în care unor autori li s-a cerut, fără pic de apropo-uri, pe față, deloc în glumă, să cotizeze pentru a avea recenzii. Am discutat de zeci de ori cu editori, care au confirmat existența acestei scârboase practici, tipic românească. Ba chiar foarte mulți dintre ei mi-au comunicat și tarifele criticilor amatori de ciorbă, în eventualitatea în care m-ar interesa să scriu un articol pe tema aceasta. Da, unii preferă cu smântână și ardei iute, alții fără…

“Târgurile de carte te jupoaie efectiv ca să-ți ofere un colț de mochetă la Romexpo” spuneam, în continuare, în interviul care i-a crescut tensiunea lui Chivu. Din nou, nu prea înțeleg ce este “sinucigaș” în a nota acest adevăr. Probabil Marius Chivu trăiește într-o lume paralelă cu a noastră. Fiindcă, în a noastră, din ce în ce mai mulți editori se plâng de tarifele practicate de târgurile de carte și de faptul că acestea, fiind ridicate și nejustificate, încurajează cărțile proaste să fie expuse, în dauna celor bune. E simplu de văzut de ce: editurile care publică maculatură obțin infinit mai ușor finanțare de la stat. Pile, prost gust, conformisme expirate, motivele sunt multe, și este foarte simplu pentru oricine să consulte an de an lista volumelor finanțate de stat ca să se convingă că am dreptate. Așadar, unei edituri care publica volume mediocre, editură care primește bani pentru a participa la târg, îi este mai ușor să-și închirieze un stand decât îi este uneia care merge acolo din bugetul propriu. Iar editurile care merg din bugetul propriu se plâng de tarifele târgurilor de carte. Chiar dacă, apoi, în declarațiile oficiale, trebuie să-și păstreze ștaiful și să declare vânzări de câteva sute de ori mai mari decât cele reale.

Așadar, am făcut în acel interviu patru constatări nu doar adevărate, ci și aproape banale, pe care le face oricine are tangență cu lumea literară. Marius Chivu spune că sunt adevăruri “sinucigașe”. Am arătat, în treacăt, că nu sunt așa. Dar, mă întreb, chiar dacă ar fi, un adevăr sinucigaș e mai puțin un adevăr? Ce argument este ăsta? E evident că Marius Chivu mai are enorm de lucru la partea logică a structurarea ideilor, ba chiar și, desigur, la impresia artistică.

Iar, din perspectiva opusă, se poate argumenta mult mai logic și mai onest că sinucigașul nu este cel care rostește adevăruri neplăcute, ci individul mustind de lașitate, care bagă sub preș tot ce nu-i convine. El, mușamalizatorul profesionist. Pe un astfel de individ, la un moment dat, nimeni nu-l va mai lua în serios. El este sinucigașul, nu noi, cei care alegem calea simplă și onestă de a spune lucrurilor pe nume.

Criticul literar = acel individ care pune verdicte cărților fără să le citească?

În continuare, în articolul său, Marius Chivu devine, dintr-un comentator palid, plin de stângăcie, un jurnalist al cărui umor involuntar începe să pocnească la fel ca popcorn-ul în cuptorul cu microunde. Iată ce spune el: “Nu am scris niciodată despre cărţile Cristinei Nemerovschi şi nici nu am făcut vreodată vreo afirmaţie despre literatura sa, pe care, de altfel, n-am apucat încă să o citesc.” La prima vedere, te înduioșează puțin grija adversarului tău de a te spăla pe tine de orice prezumție de incorectitudine. Vedeți, vedeți, vrea să spună Marius Chivu, este prima dată când interacționez cu Cristina Nemerovschi, deci n-o puteți suspecta că îmi plătește vreo poliță, din moment ce nu am scris despre cărțile ei. Pur și simplu, așa crede ea, că sunt prost și caraghios. Parțial, Marius Chivu are dreptate; nu l-am dat la acel moment ca exemplu greșit și ridicol fiindcă i-aș purta cumva pică pentru vreo altercație personală. Categoric, nu. Dacă raționamentul lui Chivu s-ar fi oprit aici, ar fi fost bine. Însă Marius Chivu scrie negru pe alb: “n-am citit literatura Cristinei Nemerovschi și nici n-am scris despre ea”. Ups. Scuza ar fi fost acceptată dacă n-ar fi fost, vai, o minciună. Fiindcă Marius Chivu, deși recunoaște că nu mi-a citit cărțile, a scris totuși despre ele. Mai precis, cu aproape un an înainte să recunoască faptul că nu a citit nicio carte semnată de mine, Marius Chivu a scris că sunt cărți cu vampiri și cu mitul lui Dracula (!) (*1). Situația este cu atât mai rușinoasă pentru închipuitul-critic-literar-care-scrie-despre-cărți-pe-care-nu-le-a-citit cu cât, la câteva luni după ce a făcut această afirmație (*1), mărturisește că “n-am apucat să o citesc”. De ce aduceam în discuție umorul involuntar? Pentru că Marius Chivu scrie o replică în apărarea criticii literare, mărturisind că a dat verdicte unor cărți pe care nu le-a citit (!). Păi cum vine asta? Un critic apără critica literară (sic!), mărturisind senin că nu a citit cărțile despre care a scris. Poate că, la așa adversari, într-adevăr este o pierdere de timp să mai acuzi critica literară românească de ceva. Face o treabă foarte bună să se faulteze și singură.

Ca să dau un exemplu ușor de reținut, Marius Chivu este aici la fel de ridicol ca o domnișoară care participă la un miting pentru respectarea drepturilor animalelor, scandând furioasă și hotărâtă lozinci care cer o viață decentă pentru patrupede, ca la sfârșitul demonstrației să realizeze că accidental și-a sufocat bietul chihuahua, uitat într-o pungă de cadouri, în poșeta închisă.

chivu3

Nebunul neprins e cetățean cinstit?

Câteva rânduri mai jos, la fel de amuzant, Marius Chivu este un exemplu de inconsecvență delicioasă. El scrie: “făcînd eu însumi cronică literară, şi încă de 13 ani, nu vreau să fiu bănuit de lipsă de onestitate”, pentru ca numai cinci rânduri mai jos să revină, spunând: “nu m-am autointitulat critic literar niciodată, e o etichetă care mi s-a aplicat; eu m-am prezentat întotdeauna drept cronicar sau recenzent. Deci nu există motive suficiente pentru a mă simţi direct vizat.” Nu știu, poate că ar fi interesant să aflăm și noi, publicul larg, care este esențiala deosebire între un critic literar și un cronicar literar… Și, dacă nu vrea să fie bănuit de lipsă de onestitate, de ce mai spune că nu se simte vizat? Păi ori se teme că planează suspiciunea asupra sa, ori nu se simte vizat? Puțină consecvență ar prinde bine.

Abia acum, după această încălzire, intrăm în esența problemei. Deși nu reușește câtuși de puțin s-o exprime inteligibil, făcând mai degrabă o aglomerare de citate din textul meu (e de înțeles, nu strică să mai aibă și Dilema Veche, din când în când, fragmente din articole interesante, bine scrise și neprăfuite în paginile ei), Marius Chivu vrea să-mi arate “fractura” argumentației mele (*3). Aceasta ar fi, în opinia lui și în traducerea mea altruistă, următoarea: dacă, așa cum susțin eu, criticii literari nu-s buni de nimic, de ce să le mai reproșăm ceva? Dacă sunt morți, de ce să le mai deranjăm mormântul? Dacă ceea ce scriu ei nu influențează cu nimic receptarea literară, la ce bun să ne mai supărăm pe ei?

Nu-mi fac speranțe că ar putea înțelege, dar o să-i explic lui Marius Chivu în continuare de ce.

Să luăm următorul caz. Un piroman nebun și-a pus în gând să dea foc sediului Dilemei Vechi. Pentru că este foarte sărit de pe fix, și poate și un pic prost, piromanul nu nimerește niciodată clădirea pe care o caută, cea în care redacția Dilemei Vechi își desfășoară activitatea de zi cu zi. El incendiază de fiecare dată o clădire din apropierea ei. Acum, ce susține Marius Chivu este că nu ar trebui să-i facem nimic piromanului, fiindcă oricum nu nimerește să pună foc în clădirea pe care o caută, ci doar la vecini. Păi, părerea mea este că și intențiile criminale foarte aproape de-a se concretiza trebuie uneori sancționate. Nu contează doar că nu a reușit ceea ce și-a propus, contează și doar că a încercat și că ar trebui descurajat să mai încerce și pe viitor. Da, ok, critica literară nu are nicio putere, nu stabilește ierarhii, nu poate impune valori, sunt de acord. Dar, pentru asta, ar trebui să-i iertăm prostul gust? Ar trebui să închidem ochii când o vedem atât de coruptă? Nu văd de ce ar trebui să-i trecem cu vederea toate defectele, doar pentru că este cu un picior în groapă. Până și acel picior pe care-l ține în groapă este unul din defectele ei, cum am arătat, fiindcă este o groapă pe care și-a săpat-o singură. Nimeni n-a împins-o în ea, a căzut singură.

Un exemplu pe text. Am spus “critica literară dă în cap scriitorilor consideraţi ameninţători pentru instituţia care îi plăteşte lui salariu”. Un adevăr. Aici nu discutăm dacă respectivii scriitori nu se mai ridică de jos după ce li s-a dat în cap. Aici amendăm INTENȚIA de a li se da în cap, o intenție care nu ar trebui câtuși de puțin să existe. Așadar, accentul nu cade pe omnipotența criticii literare, ci pe intențiile ei neonorabile. Și, sincer, cred că este o crimă să lupți să îngropi un autor excelent, reprezentant al propriei tale culturi. În condițiile în care în România este ceva atât de ieșit din comun să avem valoare artistică reală și talentul este practic un accident, să lupți împotriva lui din interese meschine este incalificabil. Nu cred, pe scurt, că ar trebui să achităm un bătrânel care a încercat să violeze o adolescentă, doar pentru că bătrânelul are reumatism. Intenția lui de a o viola rămâne în continuare blamabilă, cu atât mai mult cu cât nu a fost transformată în fapte nu fiindcă bătrânelul și-ar fi făcut procese de conștiință, ci fiindcă, pur și simplu, n-a avut cu ce.

Scump, dom’le, dincolo era mai ieftin!

Părăsind pentru moment erorile logice și imposibilitatea de a combate coerent un argument, Marius Chivu alunecă din nou pe terenul neadevărurilor. Ceea ce șochează este cât de la îndemână este de demonstrat falsitatea enunțurilor cu care se hazardează închipuitul-critic-literar-care-scrie-despre-cărți-pe-care-nu-le-a-citit să iasă la bătaie. Practic, ea, falsitatea, este la un click distanță. În cazul “argumentelor” la care apelează Marius Chivu, în asta constă uriașa distanță între adevăr și minciună – un simplu, banal click.

Te întrebi, cumva jenat, dacă Marius Chivu chiar nu știe despre ce vorbește și de ce refuză atât de înverșunat să se documenteze puțin pe marginea subiectului sau, dimpotrivă, de ce se sprijină cu bună știință pe niște minciuni atât de grosolane, a căror cusătură cu ață albă poate fi observată de oricine. El spune: “Ca şi în cazul anchetei revistei Steaua (din care, de fapt, se vede că s-a inspirat şi, mai ales, că i-a dat curaj)”. Lucrurile – adică, în cazul de față, adevărul! – stau în felul următor: ancheta revistei Steaua, despre care vorbește închipuitul-critic-literar-care-scrie-despre-cărți-pe-care-nu-le-a-citit, a fost realizată la finalul anului 2012 (*4), după cum se poate verifica în arhiva respectivei publicații. În anul 2011, eu am publicat în revista EgoPHobia, la rubrica mea permanentă – Cronica nihilistei, un articol cu titlul Eșecul criticii literare românești actuale (*5), un articol în care explic pe larg cam aceleași lucruri pe care le reiau și în articolul-pamflet inflamator de hipsteri proști (*6).

Așadar, Marius Chivu spune că eu, Cristina Nemerovschi, m-am inspirat în anul 2011 dintr-o anchetă apărută în anul 2012.

Dar, vai, anul 2012 vine după 2011… Așadar, cu excepția cazului în care aș fi vreun talentat ghicitor în stele, Cristina Nemerovschi din 2011 nu prea avea cum să știe de ancheta revistei Steaua, cea care avea să apară în 2012. Din nou, palidele încercări de argumentare ale lui Marius Chivu sunt aruncate în aer; nu, nimeni nu se inspiră din nimeni. Nici Nemerovschi din Steaua, nici Steaua din EgoPHobia, nici EgoPHobia din autorii citați în Steaua. Pur și simplu, ceea ce reproșează scriitorii criticilor literari sunt adevăruri limpezi pentru oricine are un ochi lucid cu care să privească. Pur și simplu, asta este ceea ce vedem noi, cei care gândim, atunci când ne uităm la lumea literară românească. Pentru că defectele criticii literare sunt atât de evidente și reale, este firesc ca reproșurile să semene între ele. Tot ce poate face Marius Chivu este să-și ascută și mai bine sabia cu care apără dragonul mort, căci, fără umbră de îndoială, aceste reproșuri întemeiate care-l exasperează pe închipuitul-critic-literar-care-scrie-despre-cărți-pe-care-nu-le-a-citit vor mai apărea și de acum înainte. Vor apărea de fiecare dată când scriitorul va alege să spună ceea ce vede, în loc să tacă, cu speranța că va primi un locșor cald la parastasul mortăciunii, menit să-i închidă gura.

Așadar, rămâne întrebarea: de ce ține morțiș Marius Chivu să se facă de râs, aruncând cu acuzații atât de false, încât pot fi desființate cu un singur click? Deși orice alt scriitor s-ar supăra serios în fața unei calomnii atât de grobiene, departe de a-i purta pică lui Marius Chivu pentru gafa sa, eu aș încheia mai degrabă capitolul “Cine de unde și de ce s-a inspirat” pe un ton amuzant: n-ar fi rău ca cititoarele revistei Tabu, care au auzit pentru prima dată de Marius Chivu cu ocazia articolului meu cu dragonul, să pună mână de la mână și să-i plătească jurnalistului un abonament pe un an la internet. Ca să încercăm măcar pe viitor să evităm gafele rușinoase, ce pot fi prevenite cu un banal search pe Google.

Scriitorii, acești superbi „frustrați” ai zilelor noastre

Autoamăgirea e o capcană de-a dreptul tragică a vremii noastre. Pentru că în jur vedem din ce în mai multă relativizare, pentru că orice poziție – chiar și ridicolă, chiar și lipsită total de fundament – își poate câștiga adepți, de multe ori individul își construiește o lume imaginară, cu date pe care ajunge să le creadă coerente, considerându-se astfel (în mintea sa) validat de cei din jur. Așa face și Marius Chivu în Dilema Veche. Departe de a fi conștient de găunoșenia “argumentelor” sale, de absența totală de expresivitate a textului pe care i-l livrează cititorului, de vidul logic care i se cască la picioare, jurnalistul prinde aripi și se avântă tot mai mult, mergând dintr-un atac la persoană într-altul, pierzând pe drum complet ideea textului său. Cocoțat pe cadavrul descompus al criticii literare, Chivu agită sabia, amenințător, către oricine s-ar putea apropia ca să dăuneze, în vreun mod pervers, acestui stârv prost conservat. Nici mai mult, nici mai puțin, Marius Chivu trece la atac, numindu-i pe toți potențialii atacatori ai stârvului drept “niște frustrați”. Mai exact, atât pe mine, cât și pe toți scriitorii care au răspuns anchetei din revista Steaua. Sincer, nu pot vorbi în numele unor colegi de breaslă. Sincer, nu am de unde să știu dacă Lucian Dan Teodorovici, Angela Marinescu, Radu Aldulescu, Stoian G.Bogdan, T. O. Bobe, Claudiu Komartin, Andra Rotaru, Elena Vlădăreanu, Adrian Schiop, V.Leac, Bogdan Coșa, Andrei Dosa, Mugur Grosu, Mihai Duțescu, Vlad Moldovan, Nicolau Prelipceanu sunt sau nu sunt “niște frustrați”. Dacă Marius Chivu afirmă atât de sigur pe el că acești scriitori și scriitoare sunt niște frustrați, atunci așa o fi. Dacă Marius Chivu afirmă atât de categoric că toți acești scriitori și scriitoare nu sunt capabili decât de “afirmaţii fără acoperire, aberaţii, procese de intenţie, prejudecăți, presupuneri, frustrări personale şi clişee debitate împotriva unei categorii tratate nediferenţiat”, așa o fi – doar n-o să ne apucăm, doamne ferește, să-l suspectăm pe Marius Chivu că n-ar ști despre ce vorbește, ori, ferească sfântul, că și-ar minți cititorii cu bună știință. Firește, în răspunsul său, Marius Chivu se ferește cu grație de greșeala pe care am săvârșit-o noi “tratând nediferențiat” categoria criticului literar, o categorie cu atât de multe individualități remarcabile, care în ultimii ani a dat lumii literare numai vârfuri de o valoare incontestabilă, desigur… Marius Chivu ne ia pe fiecare din noi în parte, ne duce într-o cameră dinainte pregătită și, abia acolo, ne aplică fiecăruia din noi în parte eticheta de “frustrat”. Nu așa, la grămadă, cum ar putea să pară la prima, a doua și a o suta lectură pentru un cititor al încercării sale eșuate de articol. Închipuitul-critic-literar-care-scrie-despre-cărți-pe-care-nu-le-a-citit este un model de corectitudine față de scriitorul român, chiar și atunci când presupune că acesta scrie “cărți cu vampiri și cu mitul lui Dracula”.

Așadar, nu pot vorbi despre gradul de frustrare al colegilor mei scriitori. Pot vorbi însă în numele meu. Da, recunosc: când devii unul dintre cei mai citiți și mai iubiți scriitori ai vremii tale, sunt mari șansele să ajungi un frustrat. Sunt un scriitor teribil de frustrat din pricină că, prin cărțile mele, am făcut câteva mii de adolescenți români să includă lectura printre interesele lor principale. Sunt teribil de frustrată fiindcă, datorită cărților mele, adolescenții redescoperă literatura română. Literatură pe care o aruncaseră la coș, cu silă, din pricina criticului literar imbecil – dragonul mort apărat de Chivu – care habar nu avea să distingă literatura vie de mizerii scrise după șablon comunist, fără substanță, talent sau valoare, băgând tinerilor sub nas, cu complicitatea profesorilor lipsiți de gust literar propriu, toate jegurile neinteresante. Sunt un scriitor frustrat pentru că oamenii îmi cumpără cărțile; pentru că mai toți cititorii scriu despre ele; pentru că tinerii se apucă de scris datorită lor; pentru că într-o săptămână vând, dintr-un titlu, de zece ori mai multe exemplare decât vând în câțiva ani autorii pe care-i recenzează Chivu. Sunt un scriitor frustrat pentru că îmi apar în fiecare lună zeci de recenzii pline de entuziasm, în condițiile în care, începând cu al doilea roman, NU mai trimit exemplare criticilor. Mă macină frustrarea fiindcă la lansările mele sălile sunt pline. Sunt un scriitor frustrat din cauză că regizori își doresc să-mi ecranizeze cărțile, editurile din afară să mi le traducă, edituri din România să mi le reediteze, graficieni să mi le ilustreze, reviste să mi le premieze. Sunt un scriitor teribil de frustrat din pricină că idolii mei literari mă sună să ieșim la bere. Presupun că și ceilalți scriitori, atacați de Chivu “diferențiat” (!), să reținem, sunt și ei frustrați cam din aceleași motive… Dar să privim partea plină a paharului: dat fiind că numai scriitorii interesanți și relevanți, care au cititori, sunt în pericol de a căpăta frustrări, din fericire Marius Chivu va fi întotdeauna scutit de a cădea în această capcană.

Critici de azi, critici de ieri, Dumnezeu

Marius Chivu se apropie în pas alert de încheiere, nu înainte însă de a mai comite un șir foarte amuzant de gafe. Demonstrând că nu are deloc apetit și abilități pentru polemică, Chivu, taman în încheiere, când ar fi trebuit să se concentreze puțin pentru a impresiona cititorul, îmi aruncă mărinimos niște mingi excelente la fileu. Ce face el? Ne înșiră o listă cu nume de critici care au fost și autori de literatură, încercând să demonstreze, în acest fel, că hulitul critic literar se poziționează uneori în interiorul literaturii, nu în afara ei, sau în antiteză cu ea. Lista lui Chivu are însă un neajuns. E populată numai cu nume de critici fie morți, fie străini, fie ambele. Or, prin asta, Marius Chivu nu face decât să-mi confirme, oare pentru a câta oară?, că nu am greșit cu absolut nimic în articolul pe care el îl contestă. Fiindcă eu nu m-am referit la critica literară în general. Nu, eu am spus răspicat: am în vedere critica literară DIN ROMÂNIA, de AZI. Nu m-am referit nici la veacul trecut, nici la Franța sau Italia. M-am referit la perioada de după 2010, din România. Simplul fapt că Marius Chivu ne aruncă în față nume de critici care nu aparțin nici acestui loc, nici acestui timp, e o dovadă suficientă că alții mai apropiați nouă – și, deci, la obiect – nu a putut găsi. Faptul că este nevoit să caute atât de departe reprezintă de fapt recunoașterea tacită a lui Marius Chivu că în prezent, în România, nu avem critici care să practice cu succes și literatura; prin urmare validează argumentul meu, care susține că vorbim de fapt de două grupuri diferite, aflate în contradicție. E o naivitate uriașă să mergi pe firul gândului că, dacă în urmă cu o vreme l-am avut pe George Călinescu, avem și în prezent critică literară de valoare, la fel cum e o naivitate delicioasă să spui că, dacă există Eco, garantat și România trebuie să aibă unul, fiindcă așa funcționează ordinea universală.

Tot o naivitate pe de o parte încântătoare, pe de alta demnă de milă ne arată Marius Chivu și în următorul paragraf, când spune că bietul critic literar nu poate citi “tot”, căci numai Dumnezeu ar fi în stare să țină pasul cu producția literară a României. Dar nici nu pretinsese nimeni că amărâtul de critic ar trebui să citească tot; ce propusesem eu, în articolul care l-a scos din pepeni pe Chivu, era ca respectivul critic să citească “câte ceva din acest tot”. Fiindcă mie mi se pare pur și simplu caraghios ca un critic să fie, de pildă, în juriul care alege cea mai bună carte de poezie a anului în curs, dar să recunoască resemnat că nu poate citi versuri fără rimă și că s-a oprit cu lectura de poezie înainte de Minulescu. La fel, un critic specializat în analiza de proză ar trebui din când în când să mai guste și un SF, și un fantasy, și o literatură transgresivă, fără a uita să-și repete dimineața, în fața oglinzii, că literatura e ficțiune, în timp ce realitatea e realitate; în caz contrar, cresc vizibil șansele ca el să dea cu mucozitățile nazale în castronașul cu fasole, repetând indignat, la fel ca prea celebrul Horia Gârbea: “Pfff. Un absolvent de filozofie nu înjură și nu face sex anal!”.

Când o scrisoare licențioasă nimerește în cutia poștală a vecinului pocăit

Pentru finalul pe care și-l dorește incendiar al articolului, Marius Chivu a păstrat un argument cu care era convins că ne va da lovitura de grație: dacă te iei de un critic, domnule, este pentru că te simți ignorat de critica literară, spune el. Sau, pe text, Chivu afirmă despre mine că sunt “nebăgată în seamă, ignorată de publicistica în print”. Și, când te gândești, argumentul lui Chivu în sine nu era chiar prost. Da, așa este, chiar există cazuri de indivizi mediocri, revoltați că nu sunt luați în seamă. Adesea, și ei scriu texte supărate la adresa criticii literare. Texte ilizibile, plictisitoare, incoerente, plate, lipsite de argumente, copiate, înjghebate, cam așa cum scrie Chivu, dar să trecem peste… Dacă argumentul în sine nu era prost (ba chiar, vai, posibilul argument în carne și oase din întreg articolul lui Chivu…), cum se face că închipuitul-critic-literar-care-scrie-despre-cărți-pe-care-nu-le-a-citit îl transformă și pe el într-o caraghioșenie memorabilă, de care râzi ținându-te cu mâinile de burtă? Simplu: cutia poștală. În emoția polemicii, Marius Chivu încurcă adrisantul. În valurile de adrenalină provocate de finalul iminent, Marius Chivu uită că i se adresează Cristinei Nemerovschi, și nu lui Gogu Marcel Tiberius Stratulat din Ocna De Deal, intrarea pe stânga. Așadar, preocupat strict să-și atingă visul – acela de a formula în sfârșit un argument valid, Marius Chivu uită că i se adresează unuia dintre cei mai recenzați scriitori. Recenzați și pe print (*7), firește (!). Unui scriitor despre cărțile căruia s-a scris pe larg, repetat, în publicații precum: Timpul, Ateneu, Bucovina literară, Familia, Vatra Veche, Tribuna, Zona Literară, Corpul T, Revista Argeş, Adevărul, Cafeneaua Literară, Observatorul Cultural, Actualitatea literară, Convorbiri literare, Contemporanul, Luceafărul, Revista Astra, Ziarul Financiar/Suplimentul de duminică, Mozaic, Sisif, Atheneum, Caietele Oradiei, Viaţa românească, Accente, Negru pe Alb și câte și mai câte…, lăsând, firește, deoparte revistele străine în care s-a scris despre cărțile mele. O enumerare mai fidelă se poate consulta aici: http://www.morgothya.ro/cateva-prejudecati-si-barfe-despre-cristina-nemerovschi-prezentate-si-partial-demitizate.html

Trebuie să recunosc că pe mine nu m-a caracterizat niciodată ipocrizia. Așa stând treaba, nici acum n-o să mă agăț de inutila falsă modestie – o să spun lucrurile exact așa cum sunt ele de fapt: pur și simplu, sunt unul dintre scriitorii români cei mai recenzați. Asta e realitatea, ea nu trebuie să doară pe nimeni. Sau să doară, dacă într-adevăr trebuie, dar nu mai e treaba mea. Astea sunt datele. Nu dintre cei mai recenzați scriitori români apăruți după 2000, nu dintre cei mai recenzați scriitori români care sunt femei, nu dintre cei mai recenzați scriitori români care au părul lung, nu dintre cei mai recenzați scriitori români cu bocanci maro, nu dintre cei mai recenzați scriitori români care așa și pe dincolo, ci dintre cei mai recenzați scriitori români, punct. Ever. Asta e realitatea care-l face pe hipsterul lovit de un ușor retard să se retragă în colțișorul lui, cu genunchii la piept, și să schelălăie trist.

Realitatea care-l îmbolnăvește pe el de frustrare și neputință este că despre cărțile mele au scris cam toate categoriile de cititori care există în România: și acei critici și mai ales scriitori cu experiență, aflați în plină recunoaștere a carierei literare; și tinerii critici, care încet-încet își construiesc un nume; și revistele bătrânicioase și imposibile, ale USR-ului, oricât de tare s-a încercat să se împiedice lucrul ăsta (vorba aia, nu-i poți șantaja pe toți); și revistele noi, îndrăznețe și atractive, care spun lucrurilor pe nume; și revistele tipărite care se vând pensionarilor la chioșc, și site-urile culturale cu zeci de mii de cititori. Și revistele de filosofie, dar și revistele pentru public feminin. Și blogurile literare cu tradiție, dar și blogurile unor adolescenți care abia acum descoperă lectura. Și dinozaurii, și nou-veniții. Au fost sute. Foarte curând, vor fi peste o mie. Culmea ridicolului mioritic, acuzația că eu n-aș avea recenzii (!!?) vine din partea unui om care, la volumul lui de versuri, n-a avut mai mult de 5-6 impresii, și n-a adunat mai mult de doi cititori care să se arate sincer încântați că au achiziționat acel volum.

E mult, e puțin să fi scris toată lumea măcar o dată despre tine? (*8) Păi eu aș zice că este cam enorm, în condițiile în care – repet – după apariția celui de-al doilea roman al meu, am încetat să mai trimit cărți spre recenzare criticilor, deși despre primele două s-a scris în cantități semnificative, și mai ales cu mult entuziasm. De ce am încetat să trimit cărți? Pentru că mi-am dat seama, pur și simplu, că nu am niciun profit de pe urma recenziilor. Istoria literaturii nu mai este astăzi scrisă de critici. Nici măcar influențată de aceștia. Vânzările de carte sunt total independente de zbuciumul criticii literare. Publicul îmi citește, îmi comentează și-mi iubește cărțile și cu recenzii, și fără. Nu am de ce să prăpădesc o parte din tirajul cărților mele pentru a întreține un parazit care nu folosește nimănui. Iar faptul ăsta, Marius Chivu, ar trebui să-ți dea serios de gândit. De ce tocmai autorii lăudați de critică, luați serios în seamă de ea, o consideră defectă, plină de vicii? De ce autorii premiați vorbesc cu silă despre critica literară? De ce autorii traduși în afară au un anumit dispreț (întemeiat) față de critica literară? De ce scriitori ca Mircea Cărtărescu au luări de poziție foarte dure și bine argumentate la adresa criticii literare din România? Dacă nu veți reflecta serios la asta, în loc să săriți ca arși la gâtul scriitorilor care au curajul să spună adevăruri dureroase și lucrurilor pe nume, riscați ca, peste numai câțiva ani, să plecați de la Bookfest și Gaudeamus cu sacoșele pline nu cu romanele relevante ale momentului și cu poezia autentică, ci cu pateticele încercări lirice ale pensionarelor de provincie, cu “Cei cinci pași pentru o inimă sănătoasă” și cu „Cerul iubirii mele pierdute…”, sau, de ce nu, chiar cu „Katrina, păcat din iubire”.

Un alt subiect de reflecție pentru Marius Chivu: criticul literar care se bate cu pumnul în piept că activitatea sa este numai și numai în folosul istoriei literaturii nu ar trebui să stea deloc cu mâinile încrucișate la spate și să fluiere a pagubă în momentul în care un scriitor care contează decide să nu-i trimită cărți. Dacă, așa cum afirmă, pe critic îl interesează cu adevărat soarta literaturii, el nu are opțiunea de a ignora scriitorul respectiv, căci ar însemna să ignore o bună bucată din literatură. Prin urmare, acest critic trebuie să găsească modalități alternative de a ajunge la cărțile autorului care nu ține morțiș să fie recenzat. Nu trebuie să stea nici nu mâna întinsă la nesfârșit, așteptând să-i pice cărțile respective ca burnița într-o zi de toamnă, și nici nu trebuie să se resemneze și să se apuce să recenzeze un autor mediocru, doar pentru a-și umple rubrica din revistă. Există librării, există biblioteci în care se găsesc cărțile autorului nărăvaș. Nu cred că acestea au ușile închise cu lanțul de fier pentru criticii literari.

Clubul select al celor care iubesc șoarecii de bibliotecă

Un pasaj într-o anumită măsură înduioșător din articolul închipuitului-critic-literar-care-scrie-despre-cărți-pe-care-nu-le-a-citit este cel în care sare în apărarea unui amic de-al său, notarul cu aspirații literare Dan-Liviu Boeriu. Pe acesta din urmă l-am citat cu niște perle de-o frumusețe aparte, niște mostre incredibile ale unui limbaj de lemn pe care-l credeam pentru totdeauna dispărut.

Nu, un individ care folosește exprimări precum “o etică a individualităţii surprinse în fatalismul constrângerilor”, “poetul încearcă o mixare a cromaticii universale, propunând peisaje apocaliptice în care inocenţa materiei vii este combustibil pentru cataclismele provocate deliberat, însă totul se finalizează cu o depresurizare somnolent-statică” sau „acest exerciţiu de notaţie acribioasă… într-o ciclicitate universală, într-o permanentă reîntâlnire cu sinele reformulat şi reîncarnat” NU face uz de limbaj specific, cum încearcă Marius Chivu să dreagă busuiocul, ci este doar un inapt într-ale scrisului. Un individ care ne însângerează ochii cu expresii precum “recursul la o intimitate flamboiantă pare un păcat congenital”, „tapiserie lexicala cu tenebroasele lui metafore”, „plăsmuiri ale imaginaţiei”, „instanţă creatoare într-un tărâm al fictivului” sau „a creiona destinul unui căutător de sens” este doar un biet școlar care încă nu a priceput că, dacă vrei să fii luat în seamă, trebuie să înveți să scrii cu cuvinte proprii și, mai ales, trebuie să atașezi un înțeles cuvintelor tale. Nu, un individ care dă cu oiștea-n gard într-un mare fel precum “moartea nu este doar un element secundar, neglijabil şi acceptat cu seninătate, ci un adjuvant esenţial în devoalarea unei contopiri totale între diversele forme ale viului” sau „poetul ne propune un contrast între individualismul urban-nombrilic, teribilist şi infantil-arogant şi conştientizarea unui statut de metec într-un rural străin şi exasperant, îmbibat de tradiţii de neînţeles, mistic şi de nepătruns” n-are treabă cu limbajul critic, ci este doar prost și incapabil să-și găsească o voce personală cu care să se exprime și să-și câștige măcar 2-3 cititori. Nu, un biet inexpresiv și ridicol care scrie monstruozități de formă fără fond și limbaj de lemn, ca de pildă “apetenţa pentru utopii a oricărui artist”, “sâmburii unor mici revoluţii ideologice”, “să trezească în cititori un sentiment al inadaptării şi al negării”, “nostalgia unui rural atemporal”, “o formă arhetipală a omului”, “bântuite de spectrul comunismului”, nu este un mânuitor măiastru al condeiul specific criticii literare, cum ne aruncă Marius Chivu ceva praf în ochi, ci este o suculentă sursă din care jurnaliștii se pot inspira când li se termină perlele de la Bac.

Însuși faptul că acest bloggeraș ridicol a reacționat ca și cum i-ai fi ucis în chinuri mama, tatăl, bunicii, vecinii și pisica în momentul în care a fost citat riguros din textele sale, fără să i se modifice nici măcar o virgulă, apucându-se apoi să se “răzbune pe dujmani”, inventând citate false pe care să le atribuie scriitorilor care l-au “atacat” (sic!), e o dovadă suplimentară că aici nu e vorba despre limbaj tehnic, cum o scaldă Marius Chivu încercând să salveze onoarea amicului, ci doar de prostie.

Așadar, înțeleg și sunt dispusă să accept faptul că Marius Chivu are un fetiș ciudat pentru șoarecii de bibliotecă. Fiecare om… cu ciudățeniile sale. Dar nu este deloc onest ca Marius Chivu să-i pună fundiță roz șoricelului și o panglică mare, albă, înfășurată în jurul cozii, pe care să scrie “Limbaj specific criticii literare! Do not mock!!! Acesta nu este un șoarece, este un elefant!” și să încerce să ni-l vândă ca pe altceva decât ce este el de fapt.

Clișeele, acești monștri neînțeleși

În ultimele rânduri ale articolului discutat aici, Marius Chivu se plânge că atât eu, cât și scriitorii chestionați de revista Steaua, i-am fi servit “clișee”, în loc să descoperim defecte originale ale criticii literare din România. Pe Marius Chivu aparent îl deranjează că noi am clădit o conspirație și îi reproșăm aceleași vechi defecte criticii: că nu e în stare să țină pasul cu literatura, că e subjugată diferitelor găști, că adesea are probleme cu gramatica limbii române, că e ranchiunoasă, că e închistată în vechi conformisme expirate, că poartă ochelari de cal, că merge numai pe cărări bătătorite, că n-are inițiative și curaj, că n-are gust propriu, lecturi suficiente, că n-are habar de producția literară de peste hotare, și tot ce s-a mai spus – nu mai reiau, ar fi păcat să-i crească din nou tensiunea lui Marius Chivu, pe baza acelorași “clișee”. Acum, eu nu cred că scopul articolelor noastre, ale scriitorilor lucizi, a fost, în primul rând, originalitatea. Înclin să cred că originalitatea o păstrăm pentru cărțile noastre de ficțiune și, atunci când discutăm teme sociale (căci și treaba cu critica se înscrie în acest segment), scopul nostru principal nu este originalitatea, ci adaptarea cât mai corectă la realitate. Pe scurt, să arătăm lucrurile așa cum sunt ele de fapt, să nu inventăm, să nu divagăm. Și tocmai asta facem. Ce îi pare lui Marius Chivu (în mod greșit, desigur) un clișeu este de fapt un adevăr repetat de atâtea ori, încât devine banal. Din nou, Marius Chivu face o destul de gravă eroare logică, confundând un adevăr verificat, justificat, foarte răspândit, cu un clișeu, care este cu totul și cu totul altceva.

Un clișeu este o informație preluată din zbor, la care aderi fără să reflectezi și pe care nu te obosești să o verifici, dar o repeți în virtutea faptului că-ți sună familiar. “Toți artiștii din lume sunt săraci și poartă șosete rupte” este un clișeu. “Cristina Nemerovschi este vampir” este un clișeu. Cineva, să-i spunem Marioara, preia aceste “informații” în timp ce stă în fața blocului și așteptă hingherii și, în virtutea faptului că i se par foarte vehiculate, chestii pe care le știe toată lumea și este de acord cu ele, decide să le livreze și ea mai departe. Spre deosebire de cele două de mai sus, “Pământul este rotund” nu este un clișeu – este o informație verificată științific și adoptată după ce valoarea sa de adevăr a fost acceptată dincolo de orice dubiu. Că Marioara o va prelua și pe aceasta tot ca pe un clișeu, asta e o altă treabă. O persoană însă cu ceva background într-ale logicii va ști însă să diferențieze între un adevăr foarte răspândit (dar pe baze corecte, verificabile) și un clișeu (un pseudo-adevăr, care se încetățenește prin repetare). Din păcate, Marius Chivu demonstrează că nu se numără printre persoanele cu o bază, chiar și modestă, în domeniul logicii, confundând adevăruri asupra cărora mulți oameni care gândesc cad de acord, cu clișeele Marioarei.

Din nou, Marius Chivu demonstrează că nu prea știe care este înțelesul noțiunii de adevăr, din moment ce consideră că un adevăr este invalidat prin faptul că este “sinucigaș”, adică incomod, cum am văzut mai sus, sau prin faptul că este repetat până la banalizare. Cu alte cuvinte, Marius Chivu crede că afirmația “Pământul se rotește în jurul Soarelui” este falsă, deoarece este prea des (și prea de mulți oameni) repetată. Marius Chivu crede că afirmația “Găinile vii au pene” este falsă, întrucât prea mulți oameni sunt de acord cu ea. Marius Chivu, în virtutea aceluiași raționament, crede că propoziția “Critica literară e depășită și inutilă” este falsă, deoarece mult prea mulți scriitori sunt de acord cu ea.

schiop despre chivu

În paradisul compunerilor școlare se intră numai cu cartelă

Ei, și uite-așa, târâș-grăpiș, Marius Chivu ajunge la finalul articolului său. Unde ne dă o lovitură mortală, fiindcă și râsul ucide, uneori, în cantități prea mari. Jurnalistul Dilemei Vechi ne demonstrează, abia la final, că își propusese, pe lângă apărarea onoarei terfelite a mimozei care este critica literară, să revoluționeze și umorul involuntar. Iată ce scrie Chivu: “Cristina Nemerovschi avea şansa să se facă auzită şi remarcată (iată, se scrie, în sfîrşit, despre ea în Dilema veche)”. Așadar, cărțile pe care le-am scris și publicat, fanii pe care mi i-au strâns, premiile pe care le-am luat, interviurile pe care le-am dat, TOTUL nu a fost decât o pregătire pentru această uriașă treaptă pe care am pășit odată cu articolul lui Chivu – s-a scris despre mine în Dilema Veche! Well, pe lângă ridicol în cantități impresionante, Chivu vădește și o ciudată lipsă de memorie, fiindcă, așa cum am arătat la începutul acestui articol (*1), despre mine s-a mai scris în Dilema, fiindcă însuși Chivu a mai scris în Dilema, spunând că sunt autoare de cărți cu vampiri și Dracula (știu, aveți grijă că ucide, în cantități prea mari…).

Așadar, dragi cititori, scopul unui scriitor de succes în ziua de azi nu este să fie apreciat de public, să vândă cărți și să aibă inspirație în continuare ca să reușească să scrie tot ce are de scris. Nu, scopul suprem al scriitorului român de succes din ziua de azi este să pătrundă pe ușa ferecată cu 20 de lacăte în acest sublim paradis al compunerilor școlare, care este Dilema Veche. Întreaga viață a scriitorului român autentic este o pregătire pentru acest mirific pas, de a-și vedea numele scris negru pe alb într-o publicație rămasă fără cititori, fără redactori cu un nivel măcar decent al scrisului, care e aruncată într-un colț după primele două pagini de către bietul cititor de ocazie, care a prăpădit banii pe care îi putea da pe o bere numai ca să citească fără să vrea lamentările unor domnișoare la menopauză.

Caraghioșenia lui Marius Chivu (o gonflare enormă a propriei importanțe) este similară cu cea a octogenarului impotent care, aflat în fața blocului pe o băncuță verde, visând la zilele frumoase ale tinereții când mai era în stare de o erecție, fie ea și modestă, vede trecând o puștoaică cu un posterior admirat de toți spectatorii. La braț cu, firește, versiunea ei masculină, “bărbatul bine” al cartierului. Reacția înciudată și resemnată a moșneagului (“se scrie, în sfîrşit, despre ea în Dilema veche”…) este: “La ce-ți mai folosește, fata tatii, fundulețul ăla obraznic, dacă tot nu pot să te fut EU?!”.

Două post scriptum-uri

În primul rând, o precizare. Acest articol, Neadevărurile și erorile de judecată ale lui Marius Chivu, apare pe site-ul meu. Prin urmare, cât timp proprietara site-ului va fi în viață (ba probabil chiar și după), acest articol NU VA FI ȘTERS, oricâte telefoane disperate va da Marius Chivu și câte “persoane importante” va implora să intervină la mine pentru a fi îndepărtat articolul, așa cum a făcut în trecut. În urmă cu un an și ceva, când Marius Chivu a petrecut o noapte întreagă dând telefoane pentru a ajunge într-un final cu lacrimile lui și la urechea proprietarului site-ului care găzduise o replică perfect argumentată semnată de Lorena Lupu la minciunile lui, m-am gândit, ca și acum, cât de milă îmi este de acest biet om eșuat pe toate planurile. Și cum, atunci când nu poți scrie, fiindcă n-ai nici talent, nici imaginație, nici condei, nici feelinguri, nici o fărâmă de originalitate, nimic din ceea ce te-ar putea face scriitor, când ești doar un om banal, tras la indigo cu milioane de alți oameni, imaginea ta “imaculată” e tot ce-ți rămâne, și ești tentat să ții cu dinții de ea, până la ultima suflare. De aia nu dormi, plângi și ceri să fie șterse articole. Crezi că merită, pentru că e tot ce ai. Însă, în disperarea de a-ți apăra imaginea de ceilalți, din neatenție poți să ți-o pătezi chiar tu de caca, nemaiajungând la baie în timp util, și atunci cum te mai poate ajuta cineva?

În al doilea rând, dacă aș mai crede că Marius Chivu e o ființă dotată cu creier funcțional, i-aș lansa o provocare. Dacă tot apără dragonul mort cu atâta înverșunare, mergând dincolo de tot ceea ce știam anterior despre ridicol, reinventând umorul involuntar, aproape cu lacrimi în ochi (*9), l-aș invita să răspundă la o singură întrebare. Cea mai simplă întrebare, care îi vine oricui în minte după lectura articolelor la care s-a făcut referire aici: ce face critica literară pentru literatura de azi? Care este acel lucru pe care critica literară îl face pentru literatura de azi și pe care NUMAI ea l-ar putea face pentru literatură?

Evident, răspunsul nu va fi “scrie despre cărți”, pentru că asta o pot face (adesea cu mult mai mult talent) și cititorii.

Evident, răspunsul nu va fi “dă premii literare care stabilesc ierarhii”, pentru că asta o pot face (și o fac deja, cu succes) și scriitorii.

Firește, răspunsul nu va fi “organizează colocvii, evenimente, prezintă cărțile apărute”, pentru că asta o pot face, fără a cădea însă în ridicol, și diferiți formatori de opinie, chiar din afara lumii literare.

Nu, răspunsul desigur că nu va fi “scrie istoria literaturii”, pentru că asta ar fi o naivitate – istoria literaturii e scrisă de mulți factori, dintre care cei mai importanți sunt timpul și capacitatea de a circula a unei cărți (sau, pe scurt, publicul).

Așadar, Marius Chivu, ce face critica literară – ea și numai ea – pentru literatura română? Scriitorii “frustrați” ai României de azi te provoacă să răspunzi.

Însă, cum nu mai cred că Marius Chivu e o ființă dotată cu creier funcțional, nu aștept răspuns la provocare :).

Note:
(*1) În numărul 441 al revistei Dilema Veche, într-un articol intitulat Vampirul Fifi, semiotician, Marius Chivu afirmă: “Mitul lui Dracula şi tema vampirului sînt, iată, legitimate cultural dinspre literatura înaltă (oricîte romane ar scrie Cristina Nemerovschi)” – afirmație din care deducem, desigur, că romanele Cristinei Nemerovschi sunt “cu mitul lui Dracula și cu vampiri” (!!?).

(*2) Interviu luat mie de Lorena Lupu: http://cristinanemerovschi.ro/mi-se-pare-ca-traim-intr-o-lume-din-ce-in-ce-mai-batrana-plina-de-griji-de-tristeti-de-frustrari-interviu-de-lorena-lupu-tabu

(*3) Fragmentul lui Chivu, din care nu se înțelege deloc cum anume arată fractura textului meu, este următorul: “există o fractură logică în articolul Cristinei Nemerovschi – chiar dacă pe criticii-comentatori îi defineşte ca fiind „proşti şi incapabili să scrie un text publicabil“ şi care „dau în cap scriitorului talentat, de teamă că acesta va schimba faţa literaturii“, în timp ce criticul-PR „lasă impresia că este profesionist, cult, experimentat“ şi „dă în cap scriitorilor consideraţi ameninţători pentru instituţia care îi plăteşte lui salariu.“ Fără a trăi din pasiune pentru literatură şi fără a reuşi să apropie literatura bună de public, criticul literar român ar fi, de fapt, un mercenar arogant, lipsit de cultură literară şi de fler, care „s-a oprit cu lecturile prin anii ’50“, lipsit de instinct şi de inteligenţă, „lătrînd în nas la debut“ scriitorilor remarcabili, „gonflînd artificial nulităţi“, scriind într-un limbaj de lemn, căci „nu excelează la capitolul expresivitate, originalitate, cursivitate, atractivitate“. Ba chiar, „în cele mai multe cazuri, criticul are ceva cu scriitorul, nu invers; cînd scriitorul e foarte bun, autentic şi original, criticului i se trezesc complexele de inferioritate – realizează că respectivul este exact ce şi-ar fi dorit şi el să ajungă, dacă ar fi avut curaj şi talent.“ Şi, în cele din urmă, ajungînd la provocarea iniţială a acestui text: „Atunci cînd asertezi un adevăr cunoscut de toată lumea, uşor verificabil, e superfluu şi chiar de prost gust să mai dai şi nume.“ Prima întrebare care-ţi vine în minte este de ce simte nevoia Cristina Nemerovschi să „aserteze un adevăr cunoscut de toată lumea“ şi de ce se fereşte de exemple, dacă tot alege să fie atît de vehementă? De ce atîta osteneală şi încrîncenare, inclusiv stilistică, împotriva unei critici literare care „s-a discreditat singură“ atît de mult, încît a încetat să mai existe? Dacă criticii literari sînt proşti, nu ştiu să scrie, nu conving pe nimeni etc., ce importanţă are că scriu în continuare şi „fac PR“ şi, totuşi, cum de reuşesc ei să ascundă „literatura valoroasă a ţării lor“ şi să „gonfleze nulităţi“?”

(*4) Revista Steaua, nr.9-10, anul 2012: http://www.revisteaua.ro/core/numere/2012/Steaua%209-10%202012.pdf

(*5) Revista EgoPHobia, nr. 33, anul 2011: http://egophobia.ro/?p=8039

(*6) Citez din acest articol: “Critica literară să încăpățânează să fie în ultima vreme din ce în ce mai școlărească, mai ruptă de realitate, mai unidirecțională. Într-un domeniu vast și complicat, cum este cel al aprecierii literaturii, criticul literar crede că mai poate fi credibil operând cu două trei noțiuni simple și depășite, învățate la cursurile de pregătire. Firește, de aici și eșecul său” [….] „refuzul de a evolua odată cu literatura, de a accepta că aceasta este într-o continuă schimbare, că tot ceea ce a fost adevărat ieri, astăzi poate fi derizoriu. Criticii sunt, cu extrem de puține excepții, complet incapabili să țină pasul cu scriitorii.” […] „A doua mare problemă: criticul nu știe să fie doar critic, să se dedice exclusiv operei literare pe care o analizează. Nu poate lăsa deoparte conflictele cu un autor sau, dimpotrivă, prieteniile și halbele de bere ciocnite cu acesta, nu poate lăsa deoparte propriile sale frustrări, invidii sau admirații față de o scriitură sau alta. Este de neiertat ca un critic literar apreciază o operă în termenii în care o poate face și o gospodină”. […] „criticul are aroganța de a crede că verdictele sale sunt ultime și infailibile. El nu înțelege “tupeul” cu care un scriitor sau altul îi face praf, cu argumente veridice, insăilătura de termeni de specialitate pe care i-a tocit pe băncile școlii dar care, din nefericire, azi se potrivesc ca nuca în perete cu o literatură care a mai evoluat, cu impertinență, față de mijlocul veacului trecut, când lucrurile erau, într-adevăr, cumva mai simple. Criticul se ascunde, astfel, în spatele unei reguli nescrise, pe care o numește “de bun-simț“: aceea că o recenzie nu are voie să fie atacată, ea este și atât. “Nu e frumos să mă combați”, îi spune bietul critic rămas fără argumente (de altfel, nici nu le-a avut vreodată) scriitorului care vine impertinent peste el și îi distruge munca migăloasă.” […]”Putem vorbi astăzi de un eșec al criticii literare românești contemporane? Fără-ndoială. Până și criticii au ajuns să admită acest lucru, recunoscând faptul că, atâta timp cât nu poate impune valori reale, incontestabile, nume de autori ce vor confirma în viitor, critica își ratează cu brio menirea. Or, evident, nu critica aduce în prim plan în prezent un autor talentat, ci mai degrabă el este propulsat în mintea și bibliotecile cititorului printr-un sistem mai complicat, ce reunește promovarea făcută de editura care l-a publicat, autopromovarea, recomandările celor care au citit, articole pe bloguri, în reviste ne-exclusiv literare și multe altele.”

(*7) Este de un comic absurd înverșunarea cu care Marius Chivu ține să delimiteze net între revistele pe print și cele online. Ca și cum nimic din ce apare online nu ar avea vreo urmă de valoare literară. Ca și cum reviste precum Tiuk!, EgoPHobia, Hyperliteratura, Revista de Suspans sau site-uri precum Semne Bune sau Agenția de Carte nu ar fi de sute de ori mai interesante, cu articole mai bine scrise, mai atent editate, mai citibile decât reviste de provincie superobosite, tipărite din banii statului, doar pentru a justifica fonduri, reviste în care selectați sunt nepoții, ginerii și vecini redactorului șef. Reviste care și-ar pierdut de mult publicul, dar acest lucru este complet irelevant pentru ele, din moment ce scopul final nu este să fie citite, să aducă ceva nou sau interesant în literaratură, ci doar să bifeze banii primiți de la stat. În anul 2013, în care informațiile, chiar și cele din sfera culturii, circulă în proporție de 80% pe Facebook sau alte rețele de socializare (lucru observat și de unele reviste tipărite, care aleg să-și pună conținutul și online, sub formă de pdf, pentru a fi mai ușor de distribuit, de preluat și comentat), distincția lui Marius Chivu între reviste tipărite (văzute ca o garanție indubitabilă a valorii) și reviste online este, eufemistic spus, mai mult decât caraghioasă.

(*8) Aș îndrăzni să afirm că, din moment ce cronici la cărțile mele au apărut exact în aceleași reviste în care au apărut și cronicile la tentativele de cărți ale lui Marius Chivu, doar că la ale mele în număr mult mai mare, va trebui să cădem de acord, pentru a evita rușinosul standard dublu, să spunem că, dacă Nemerovschi este o scriitoare “ignorată de critică”, atunci, după aceeași socoteală, Marius Chivu nici nu s-a născut încă.

(*9) A se vedea și articolul pe un ton patetic în care Marius Chivu se revoltă împotriva anchetei din revista Steaua: http://dilemaveche.ro/sectiune/carte/articol/dati-vina-criticii-literari

Share Button

7 thoughts on “De ce e prost și mincinos Marius Chivu

Lasă un răspuns