Interviuri

„Mi se pare că trăim într-o lume din ce în ce mai bătrână. Plină de griji, de tristeți, de frustrări”

„Lansarea romanului Sânge satanic (2010), romanul de debut al Cristinei Nemerovschi, poate fi comparată, în istoria muzicii, cu naşterea grunge-ului. A apărut de nicăieri, sub un label independent, să dea cu tifla marii industrii. Acum, Cristina e la al patrulea album… pardon, roman. În prag de lansare, ne-a spus una-alta despre viaţă, Dumnezeu şi bocancii de rocker.”

TABU: Ne pregăteşti o variantă feminină a sângelui satanic?

21:03

Cristina Nemerovschi

Într-un fel. Vicky, personajul principal din nymphette_dark99, este cam la fel de țăcănită, de obsedată de libertate, de nonconformistă, de ironică față de prostia celor din jur cum este și M. din Sânge satanic. Totuși, nymphette este foarte diferită – are doar 13 ani și 4 luni. E cumva o versiune mai imatură a lui M., mult mai necizelată, încă în căutarea propriului drum și a lucrurilor care o definesc. Altă trăsătură care asemănă totuși cele două personaje ale mele este umorul cinic. Deci, pregătiți-vă să râdeți din nou de proști, de conformiști, de ipocriți și de alte specimene simpatice, împreună cu nymphette aka Vicky.

marius penescu

21:04

TABU: Ce te atrage la acest gen de personaje?

21:12

Cristina Nemerovschi

Nici eu nu știu prea bine. 😀 Cred că ăsta este unul din aspectele interesante, să descoperi pe parcurs ce îți place și ce-ți displace la figurile care populează cărțile tale. Nymphette s-a născut în mintea mea total pe neașteptate, într-o perioadă în care eram prinsă cu lucrul la o altă carte, complet diferită. Mi-a plăcut mult nostalgia pe care a degajat-o personajul din prima clipă, mi-a plăcut provocarea de a mă întoarce în trecut și a redescoperi o parte din cum eram eu la 13 ani. Cred că genul acesta de personaje rebele, care își pun întrebări asupra lumii din jur, care sunt atrase periculos de instrospecție, necontaminate de prostie și spirit de turmă, personaje cu o înclinație puternică spre artă, sunt un fel de contrapondere la oamenii șterși, neinteresanți, orientați exclusiv spre concret, pe care îi vedem zilnic pe stradă. În lumea reală, tipologiile în rândul cărora se încadrează M., Vicky sau Ulf sunt pe cale de dispariție. Cred că este interesant să le păstrăm măcar în artă, ca un remembering a ceea ce a fost cândva.

21:14

TABU: Asta cu “remembering a ceea ce a fost cândva” sună a confesiune la vârsta a treia. Îmbătrâneşti? 🙂

21:20

Cristina Nemerovschi

Să știi că nu-i exclus! 😀 Vârsta mea “reală”, complet diferită de aia din buletin, variază destul de mult zilele astea: uneori mă simt de 5 ani, alteori îmi imaginez ușor cum ar fi să am vreo 50. Odată ce înaintezi în vârstă, din păcate, momentele alea intense și mișto nu mai pot fi trăite chiar încontinuu, fără clipa de respiro care te ajută să-ți păstrezi o temperatură normală, să nu iei foc. Dar, cine știe, mâine poate am să gândesc cu totul altfel, o să mă simt ca înainte de bac Ce e însă cu adevărat trist, independent de asta – mi se pare că trăim într-o lume din ce în ce mai bătrână. plină de griji, de tristeți, de frustrări. Poate e doar România așa, nu știu.

21:22

TABU: Şi totuşi, în rândurile adolescenţilor, eşti populară ca Justin Bieber. E bine, e rău?

21:29

Cristina Nemerovschi

Uite, mi-am pus și eu acum întrebarea asta, odată cu tine, și, oricât de sincer am încercat să găsesc un motiv pentru care asta ar fi un lucru rău, n-am găsit. Pentru mine a fost aproape un șoc să descopăr că există atât de mulți adolescenți care nu doar că citesc, dar înțeleg perfect și rezonează atât de bine cu o literatură care nu e nici foarte, foarte ușoară, și nici foarte pe direcția a ceea ce au mai citit ei (autorii din manualele de română, de pildă). E o plăcere să interacționez cu adolescenţi, nu de puține ori reușeșc să mă contamineze de entuziasm, de bucurie, de starea aia frumoasă pe care o ai atunci când îți place mult ceva, fie că e film, fie muzică, fie literatură. Sunt momente în care mă și întristează un pic ideea că adolescenți inteligenți, uneori chiar geniali, cu mult gust pentru artă, trăiesc în mijlocul manelismului, analfabetismului și prostiei care domină până la identificare România. Sper să-i ajut să rămână ei înșiși, prin tot ce voi mai scrie și de acum înainte.

21:31

TABU: Am văzut că ai şi fanclub pe net. Interacţionezi cu membrii lui?

21:37

Cristina Nemerovschi

Da. Sunt trei adolescenți, cu vârste între 15 și 18 ani, doi din București, unul din Pitești, care m-au anunțat că urmează să îmi facă un fan club și m-au întrebat dacă sunt de acord. Am fost. Între timp, au adunat ceva lume acolo, pe site, și chiar au organizat niște întâlniri unde au discutat despre Sânge satanic. Apropo de popularitate, că tot mă întrebai tu mai înainte, cred că scriitorul român mai are enorm de mult până să ajungă la statutul scriitorului din afară. OK, se întâmplă și la noi lucruri frumoase cu câțiva autori, sunt opriți pe stradă sau în supermarket să li se ceară autografe, dar per total scriitorul nu are în jurul său “glamour”-ul pe care l-ar merita. E drept, de multe ori e și vina scriitorului, ar trebui să-și asume faptul că și imaginea și interacțiunea cu cititorul fac parte din meseria lui.

anca pandel

21:38

TABU: Ce-l împiedică pe scriitorul român să aibă glamour-ul celui străin?

21:52

Cristina Nemerovschi

Păi, depinde. Sunt multe motive. Ţin atât de scriitor, cât și de public. Luăm cazul scriitorului care ar merita să fie alergat de paparazzi și fani. Acel artist care chiar are originalitate, carismă, autenticitate în ce scrie, scriitorul care propune o viziune inedită, simțită, trăită, gândită, nu cazul lui Gicu Stratulat care ne povestește patetic și penibil cum răsare soarele peste inima lui răpusă de iubirea neîmplinită în timp ce cocorii se pierd în zare. Mulți scriitori români buni cad pradă unei reticențe când vine vorba de a se adapta la cerințele și așteptările publicului de azi. Încă mai există scriitori care refuză să aibă o lansare de carte sau să dea un interviu, de teama de-a nu se “expune”. Pe de altă parte, e și vina unui anumit tip de public, care nu dă pe dinafară de nerăbdarea de a acorda o șansă scriitorului. Genul de public care a dat dintr-un ghinion absolut peste o plicticoșenie veritabilă de la Cartea Românească, și automat asumă că toți scriitorii români sunt niște expirați penibili, retezându-le astfel din start șansa de a cuceri publicul. Genul ăsta de public n-o să pună niciodată pe aceeași treaptă un solist de muzică rock cu un scriitor. Apoi, mai este și vina sistemului, care duce mai departe prejudecata că un scriitor adevărat e un moșulică cu pantofii scâlciați care adoarme la lansări. E greu să inoculezi ideea că autorul poate fi supercool!

21:53

TABU: Ştiai de la bun început că vrei să fii un autor supercool?

22:01

Cristina Nemerovschi

N-aveam nici cea mai vagă idee despre ce autor aș vrea să fiu. Nici măcar nu realizam că sunt autor sau ce înseamnă să fii autor. Nu știam mai nimic despre piața de carte din România, despre public, despre criticii literari, despre premii, prejudecăți răspândite sau tot soiul de nepotisme grețoase. Mi-ar fi plăcut să nu fi aflat multe din lucrurile astea… Dar, pe total, nu mă pot plânge. am un public alături de care simt cum cresc, cum evoluez de la o carte la alta. Un public foarte deschis, care cred că va accepta și ideea ca eu să-mi schimb la un moment dat direcția și stilul, dacă așa voi simți. Pe de altă parte, eu ca scriitor am fost încă de la început la fel de sinceră cum sunt și ca om – nu aș fi putut fi altfel. Dacă cineva se gândește la mine ca la un autor “cool”, de vină este numai această sinceritate a mea.

mihail vakulovski 2

22:02

TABU: Pe la ce vârstă ai început să scrii?

22:08

Cristina Nemerovschi

Pe la 11-12 ani. Am început să scriu povestioare, proză scurtă, chiar și unele încercări de poezie. Tot cam pe atunci am început să țin un jurnal, chestie care a durat până spre finalul liceului – scris zi de zi, uneori cu deliruri de 30 de pagini pe noapte. Am renunțat la jurnal în momentul în care mi-am dat seama că e citit de persoane apropiate mie și am realizat că scriu cu totul diferit având conștiința că există o persoană care îl citește. Asta e o chestie interesantă. Scrisul cu finalitate, scrisul pentru cititor, e esențial diferit de scrisul pentru tine.

22:08

TABU: Ce persoane apropiate ţie îţi citeau jurnalul?

22:09

Cristina Nemerovschi

Haha, în primul rând mama! Şi de aici au urmat multe, multe neplăceri, belele fără număr.

22:10

TABU: Detaliază.

22:21

Cristina Nemerovschi

Jurnalul meu de prin clasa a opta – a noua arăta ca un Sânge satanic combinat cu Trainspotting, și cu ceva Sorokin ca bonus. J Mă rog, eram prin fazele rebele. Mama, bineînțeles, lua totul de bun (nu că n-ar fi fost!), și se ducea să “urechieze” persoanele implicate. În general, numele celor care apăreau în jurnal erau trecute cu inițiale și, evident, au existat și confuzii – mama a urecheat pe cine nu trebuia J). În plus, avea și o pasiune pentru exagerări. Dacă în jurnal scria că A., colega mea de bancă, a refuzat să dea locul unui bătrân în troleibuz, în mintea maică-mii A. îl și tranșase cu cuțitul de bucătărie pe blajinul pensionar. Până a doua zi, mama lui A. afla, bineînțeles, că are o fiică criminală. Într-un timp, descoperisem că e mai util să-i spun că tot ce scriu eu e ficțiune, dar nici așa n-a fost prea bine: se chinuia să-și imagineze ce persoană din realitate a insipirat un anumit personaj, și urechierile se produceau în continuare. Oricum, nu de asta am renunțat la jurnal, din pricina încurcăturilor, fiindcă ele erau mai degrabă haioase, ci din pricina sentimentului ăstuia ciudat că scrisul tău e privit peste umăr și analizat la microscop.

22:23

TABU: De ce insista mama ta să-l citească?

22:25

Cristina Nemerovschi

Ca orice adolescent, aveam probleme serioase de comunicare cu părinții. Cred că așa își imagina ea că mă va înțelege mai bine. Am cunoscut multi adolescenți care au aceeași problemă – părinții le invadează intimitatea, pentru că nu sunt în stare să îi facă să se deschidă din proprie inițiativă, nu reușesc să le ofere sentimentul de siguranță de care au ei nevoie pentru a vorbi despre ce simt. Mai ales, nu se pot detașa suficient încât să nu judece.

22:26

TABU: Şi, totodată, intraseşi într-un anturaj de rockeri, care lor li se părea dubios, nu?

22:29

Cristina Nemerovschi

Da, exact. Gecile de motor, tatuajele, tricourile cu cap de mort, lanțurile atârnate de blugi speriau pe atunci foarte ușor părinții. Ca și nopțile în care “copilul” lipsea de acasă, ca să se delecteze cu o votcă în cimitir. Habar n-am cum mai e acum, dacă lucrurile astea încă mai sperie părinții.

22:30

TABU: Posibil să îi sperie. Ce te-a atras pe tine la muzica rock şi la găştile de rockeri?

22:36

Cristina Nemerovschi

S-a întâmplat în stilul “clasic”: o persoană pe care o admiram mi-a dat să ascult niște muzică în care am regăsit ceva din propriile mele întrebări. Apoi, am observat că sunt oameni care ascultă aceeași muzică și am vrut să văd dacă își pun și ei aceleași întrebări. Așa s-a format o gașcă. Apoi, dacă am descoperit că avem lucruri în comun, ne-am bucurat să purtăm tricouri la fel, bocanci identici și tot așa… nu cred în poveștile astea cu revelațiile – “oau, m-am trezit într-o dimineață și am realizat că trebuie să ascult rock, că asta e muzica mea”.

mihail vakulovski

22:37

TABU: Ce te-a orientat spre filozofie, pe care ai absolvit-o?

22:45

Cristina Nemerovschi

Cărțile. Apoi tot felul de întâmplări foarte la limită trăite în adolescență. Citeam foarte, foarte mult și îmi dădeam seama că asta vreau să fac și după ce termin liceul. Variantele erau filosofia sau literele. Am intrat la ambele, dar am ales filosofia, pentru că mi se părea mai metodică, mai provocatoare, mai dificilă, în timp ce literatura putea fi citită oricând și oriunde. În liceu, trăiam totul foarte intens. Fără să vrei, simți pe propria piele toată treaba asta cu moartea, sensul vieții, Dumnezeu sau absența lui etc. Filosofia mi s-a părut un loc în care ești încurajat să-ți pui aceste întrebări în continuare. Nu aveam planuri pentru viața de după facultate. Scrisul (ăsta serios :D) a venit la timpul potrivit. M-a salvat de planuri pe care altfel aș fi fost probabil nevoită să mi le fac.

22:47

TABU: Tot în facultate, ţi-ai cunoscut viitorul soţ. Cu care eşti de 12 ani. Te-ai fi aşteptat la o căsătorie atât de lungă şi de fericită?

22:56

Cristina Nemerovschi

Nu. Nici prin cap nu mi-ar fi trecut, înainte să-l cunosc. Nici chiar în primele noastre luni de relație (când ne-am și căsătorit, de altfel). Nici eu și nici el nu credeam în căsătorie la modul serios. Făceam mișto de oamenii care se căsătoresc pentru motive obișnuite (să facă plozi, sau fiindcă au obosit să zboare din floare-n floare, sau fiindcă simt nevoia să aibă zilnic mâncare gătită). În continuare, dacă privesc motivele pentru care cei mai mulți se căsătoresc, pot spune cu mâna pe inimă că nu cred în căsătorie. Ne-am căsătorit mai mult în joacă, independent de iubirea pe care o aveam unul față de celălalt, care ar fi fost bine mersi și fără certificatul de căsătorie și buletinul ăla caraghios în care ai spații de completat pentru 10 sau 12 copii viitori (nu mai știu exact câți, l-am pierdut de vreo 10 ani J). iubirea e iubire, căsătoria e ceva în plus, de care poți să te lipsești atâta timp cât ești sigur de sentimentele celuilalt față de tine. Noi doi uităm de multe ori că suntem și căsătoriți. Oricum, cei care ne cunosc ne spun des că am revoluționat puțin termenul ăsta care pare atât de rigid și mai ales întristător de matur.

22:57

TABU: Cum te-a cerut de soţie?

23:01

Cristina Nemerovschi

M-a cerut de soție pe treptele de la Club A, unde de altfel ne-am și cunoscut propriu-zis, la seara de muzică rock de miercuri. Ne știam din facultate, unde eram colegi. Schimbasem câteva cuvinte la un curs, când Alex, soțul meu, își disputase cu un tip în vârstă locul de lângă mine, din bancă, dar în final pierduse în fața individului. La Club A a fost o scenă foarte haioasă, era aglomerație mare, oamenii urcau, coborau, iar noi blocasem treptele.

reliana

23:02

TABU: Dar el era băiat cuminte înainte să te cunoască pe tine, nu?

23:06

Cristina Nemerovschi

Da și nu. Era mai degrabă genul de persoană care nu se exteriorizează prea mult, dar care poate socializa cu ușurință dacă are chef. Eu eram aproape indecent de extravertită, sufletul oricărei petreceri și nebunii, așa că, probabil, la prima vedere păream un cuplu în contrast. După ce l-am cunoscut cu adevărat, mi-am dat seama că și el avea și are o doză foarte mare de nebunie. Evident, de asta am și rezistat atâta timp împreună!

23:07

TABU: Cum e viaţa de soţie modernă?

23:10

Cristina Nemerovschi

E foarte ok. Mai ales că avem norocul să lucrăm împreună, petrecem mult timp cu jobul comun, cu planurile de viitor, vorbim despre cărțile mele viitoare (glumesc!). Cred că mă împart mulțumitor între scris, soț, câine și fani.

23:11

TABU: Apropo, cum aţi ajuns să vă faceţi editură?

23:17

Cristina Nemerovschi

A fost în întregime ideea lui Alex. Mie, sincer, nu mi-a surâs ideea, deși aveam deja un manuscris terminat, pentru că știam că va fi nevoie de mult timp de investit în pasiunea asta și, bineînțeles, bani, nervi, deziluzii și așa mai departe. Şi, încă, pe atunci nu știam nici a zecea parte din toate chestiile nașpa cu care te confrunți ca editor. Dar Alex părea extrem de hotărât în a înființa editura, în ciuda argumentelor raționale pe care i le-am adus, așa că nu am avut altceva de făcut decât să-l sprijin. Firește, au fost pe urmă și momente foarte frumoase, oameni interesanți, incredibili, pe care i-am cunoscut prin intermediul editurii. Cred că e puțin cam devreme ca să concluzionăm dacă a meritat sau nu, dar este sigur că au fost niște ani interesanți.

23:18

TABU: Cât e de rentabil să fii editor independent în românia zilelor noastre?

23:25

Cristina Nemerovschi

Absolut deloc. Vei fi mereu cu o gaură în buget pe care nu vei ști cum să o acoperi. Nu ca să ai bani tu de o pâine, o bere, restanța la întreținere sau un mers la mare în weekend (la chestia asta nici nu te mai gândești după o vreme). Ci ca să poți să menții editura, să n-o lași să moară ca un câine în drum. Librăriile nu-ți dau banii pe cărțile vândute, publicul nu prea vine la lansări, criticii îți cer bani, ciorbe și votci ca să-ți recenzeze autorii publicați, târgurile de carte te jupoaie efectiv ca să-ți ofere un colț de mochetă la Romexpo, și între toate astea tu, editorul, te gândești de unde naiba mai plătești tiparul celor 5-6 volume pe care le ai în pregătire. În plus, apar și prejudecățile publicului conformist, care vrea să-ți dea în cap fiindcă ai îndrăznit să faci ceva diferit, ieșit de pe cărările bătătorite cu care este el obișnuit. Dar, dacă satisfacția de a fi scos cărți bune este chestia la care te gândești înainte să adormi, probabil că merită tot efortul ăsta, uneori inuman.

23:26

TABU: Care a fost, până acum, cea mai mare bucurie pe care ţi-au adus-o cărţile tale?

23:31

Cristina Nemerovschi

De departe, fanii. Mesajele lor, poeziile pe care mi le-ai dedicat, melodiile pe care mi le-au compus, felul absolut incredibil în care înțeleg ei ceea ce am pus eu în cărțile astea. Citeam undeva că un scriitor ar trebui să se declare mulțumit dacă cel care îl citește înțelege 10% din mesajul cărții. Eu am momente în care îmi dau seama că romanele mele sunt înțelese și simțite într-un procent care se apropie periculos de mult de un 90-95%. Poate că ar trebui să mă sperie, dar pe mine doar mă bucură. E sentimentul ăla că ai găsit niște prieteni pe care i-ai căutat dintotdeauna.

unicornii la ana

23:33

TABU: Ai de gând pe viitor să încerci şi un stil nou, sau rămâi pe goticul încărcat de umor negru, care te-a consacrat?

23:35

Cristina Nemerovschi

Vreau neapărat să încerc lucruri noi în scris. Vreau să rămână o provocare treaba asta cu scrisul, să nu încep să mă simt prea confortabil în interiorul ei. Am nevoie de libertate pe toate planurile.

Sursa: http://www.tabu.ro/cristina-nemerovschi-mama-a-urecheat-pe-cine-nu-trebuia/

Share Button

One thought on “„Mi se pare că trăim într-o lume din ce în ce mai bătrână. Plină de griji, de tristeți, de frustrări”

Lasă un răspuns