Interviuri

„Scriitorii și oamenii inteligenți nu-i datorează nimic României, ba dimpotrivă” (II)

SB: Știu că pregătești o nouă carte, Ani cu alcool și sex. Ce ne poți spune despre această carte?

CN: Ani cu alcool și sex este atât un prequel, cât și un sequel al romanului Sânge satanic. Acțiunea se petrece în 2002, 2003 și 2012, acești ani dând și titlul celor trei părți în care este împărțit romanul. Ar fi trebuit să fie inițial doar un prequel, nu și un sequel, dar mi-am dat seama că, între timp, mi s-a făcut dor și de restul personajelor din Sânge satanic, în afară de M., personaje (R., B., D.) la care ar fi trebuit să renunț dacă m-aș fi rezumat doar la un prequel. Cred că este și pentru cititor mai interesant așa, pentru că îi dă ocazia să plaseze Sânge satanic într-un întreg context, să completeze tabloul cu toate detaliile, să afle ce s-a întâmplat și înainte, dar și după. Și este o idee bună pentru a crea așteptări de asemenea și pentru romanul care va încheia trilogia începută cu Sânge satanic, pentru că vei vrea neapărat să știi ce urmează după,  închizi Ani cu alcool și sex.

Ce găsim în carte? Ceva mai multă acțiune decât în Sânge satanic, foarte mult umor, personaje nebune și imposibil de uitat, aceeași revoltă, împotrivire față de conformism, față de prostie, lipsă de milă pentru cei care se lasă spălați pe creier doar pentru a duce o viață mai confortabilă. Găsim multe referințe la trupe rock și metal, multe motto-uri faine la începutul fiecărui capitol, cu versuri din piese rock sau replici din filme. Acțiunea se petrece în Vama Veche (atât Vama Veche de prin 2002, Vama care nu mai este, cât și în cea de azi), în barurile, cluburile și terasele din București, sau pe drumul dintre București și mare. Mai găsim și foarte multă nostalgie și revoltă când vine vorba de maturizare, maturizare care se confundă adesea cu imbecilizarea.

Este o carte pe care publicul o așteaptă chiar cu sufletul la gură – nu exagerez, îmi dau seama după mailurile și mesajele primite. Foarte mulți mă întreabă zilnic când iese cartea, când e prima lansare. Firește, mă bucur foarte mult.

SB: Când găsești timpul necesar pentru a scrie? Crezi că poți ajunge (la un moment dat) să trăiești din literatură?

CN: Scrisul în general mă găsește el pe mine. Nu e nevoie să-mi planific, să-mi las timp liber pentru scris, pentru că atunci când lovește oricum nu prea mai pot face altceva. Sunt cazuri în care încerc să ignor pofta de scris, dar nu mă pot concentra la altceva, sunt cu mintea în altă parte. În perioada în care am scris Sânge satanic, aveam un job corporatist, cu program fix și cu foarte multe ore de birou, și cu toate astea am scris de fiecare dată când am simțit că nu se mai poate.

În schimb, nu pierd timp așezându-mă la laptop și așteptând să-mi vină inspirația. Mă așez numai când sunt sigură că am chef să scriu cel puțin trei pagini.

Nu, nu cred că pot ajunge să trăiesc vreodată din literatură în România. Da, probabil că voi putea să trăiesc foarte bine din literatură dacă voi alege să plec într-o țară civilizată. E o mizerie că România e așa cum este. E scârbos că jegul este promovat ca valoare, iar valoarea este prezentată ca jeg turmei spălate pe creier de Dan Diaconescu, Gigi Becali și Dan Puric. Este o mizerie nu doar fiindcă oameni inteligenți, cu viziune, oameni care ar putea face multe lucruri bune sunt marginalizați și condamnați să moară de foame dacă aleg să trăiască de pe urma pasiunii lor pentru artă. E mizerabil și imoral tocmai faptul că societatea beneficiază de pe urma pasiunii acestor oameni, se împăunează snoabă cu arta pe care aceștia o produc în condiții înfiorător de precare. Unul dintre coșmarurile mele  –  și sunt conștientă că va suna foarte antipatriotic și mă bucur că sună așa, fiindcă exact asta vreau să spun – este ca, peste ani și ani, numele meu să fie menționat printre cele ale scriitorilor care au adus “glorie” de vreun fel țării ăsteia imbecilizate progresiv cu bună știință, printre cele ale oamenilor cu care se împăunează țara, puși la panoul de onoare, ca pe vremea comuniștilor. Ar fi înfiorător de incorect. România nu are motive să se mândrească cu scriitorii ei, pentru că nu sunt meritul ei, sunt accidentele ei. Meritul României sunt cerșetorii, hoții, analfabeții, politicienii mincinoși, criminalii, sinucigașii, primarii care-și cumpără voturile cu un mic și o bere, copiii care pică de cinci ori Bac-ul, curvele ieftine, realitatea vomitivă pe care o vedem, dacă suntem masochiști, în fiecare seară la TV. Meritul României este Dan Puric, este Gigi Becali, sunt sânii Danielei Crudu. Asta a semănat România, acum asta trebuie să culeagă. Scriitorii și oamenii inteligenți nu-i datorează nimic României, ba dimpotrivă.

Înainte să apară romanul meu de debut, estimasem în mare câți bani ar trebui să încasez din drepturile de autor care-mi reveneau dacă se epuiza tirajul, și îmi ieșise o sumă de câteva zeci de milioane. Nu era o sumă impresionantă, în niciun caz satisfăcătoare sau corectă în raport cu munca și timpul depus pentru a scrie o carte, dar era totuși mai mult decât nimic. Tirajul s-a epuizat, a ieșit și ediția a doua, tirajul s-a suplimentat, e pe terminate și ăsta. Culmea e că, pe hârtie, am câștigat de 6-7 ori mai mult decât estimasem inițial. Totuși, deși cartea face în curând doi ani de la apariție, iar cititorii au golit rafturile în tot timpul ăsta, banii sunt încă blocați în librării. Când domnii librari de la Cărturești vor alege să amâne deschiderea de sedii noi în mall-uri și să-și plătească în schimb datoriile pe care le au față de editurile care le livrează GRATUIT și constant stocuri de cărți, atunci poate vor avea și bieții scriitori speranțe de a-și recupera drepturile de autor. Nu, ele nu sunt de ajuns ca un autor să trăiască din scris dar, dacă nu ar fi autorul respectiv și timpul investit de el într-o carte, nici librăria nu ar avea ce pune pe raft. Dacă librăriile ajung, din nepăsare sau inconștiență, să fie motivul pentru care falimentează editurile, ele se vor trezi cu rafturile goale și fără cumpărători. N-ar strica să reflectăm cu toții la asta.

SB: Corbu îmi spunea că, în perioada asta, se înmulțesc accidentele. Îmi povestea că vecina lui, o babetă oripilantă, a reușit să-și explodeze două degete pregătind cozonaci cu nucă. Un copil a căzut în casa liftului, într-un bloc din centru, dar, din nenorocire l-au salvat. Un bețiv de 50 de ani a violat un aurolac de 8 (Pervertirea, p.9). Ce rol joacă cotidianul în scrierile tale?

CN: Joacă un rol important, pentru că el dă forță poveștii. Joacă un rol important pentru cititor, pentru că acesta se regăsește în toate detaliile prezente în carte, în special în cele care îi sunt familiare din alte aspecte ale vieții sale, și joacă un rol important și pentru autor care, în definitiv, are de spus o poveste. Pentru a-și spune povestea, el trebuie să se slujească de tot ceea ce vede în jur. Nimic din realitatea imediată, niciun obiect sau personaj, nu trebuie disprețuit, dat la o parte ca nefolositor. Aproape orice vedem în jur are o poveste. Firește, meritul și formația autorului, interesele sale, reprezintă filtrul care determină ce urmează să fie povestit cititorului din această infinitate de povești posibile.

556594_375419922497962_1945940332_n

SB: Crezi/ai crezut vreodată în rolul educativ al literaturii?

CN: În rolul educativ al literaturii, așa cum este înțeles “educativul” de majoritatea oamenilor care habar n-au pe ce lume trăiesc, nu cred. Nu, scopul literaturii nu este – așa cum mai aud replici vomitive pe la diferite “dascălițe” care aduc turme de copii înghesuiți și striviți în autocare la târgurile de carte, să vadă, chipurile, cultura și să „se familiarizeze de mici cu ea” – “să te învețe lucruri despre viață”, „să-ți dezvolte vocabularul”. Asta nu e treaba literaturii să facă ea pentru tine, asta o faci pe cont propriu, dacă o faci. Pe de altă parte, literatura te poate face să te descoperi, te poate face să evoluezi, te poate îmbogăți enorm. Citind cărțile care trebuie, așa cum trebuie, poți să afli mai mult despre tine însuți, te poți pune în situații noi, poți înțelege mult mai mult decât printr-o simplă privire aruncată lumii în care viețuiești. Cărțile te pot învăța cum să privești această lume, mai sincer și mai adânc. Pe mine, cărțile – atât cele citite, cât și cele scrise – m-au ajutat să mă înțeleg mai bine și să mă raportez mai divers la tot ceea ce este în jurul meu, fie oameni, fie întâmplări.

SB: Știu că ai o sumedenie de anecdote legate de reacții insolite la romanul Sânge satanic. Povestește-ne una dintre ele.

CN: Crede-mă, am tot încercat să fac un top al acestor gen de reacții și încă n-am reușit! Da, sunt savuroase, sunt mortale. Absolut toate sunt venite de la persoane care înjură cărțile înainte să le citească, de la specimene atât de ciudate încât nici nu știi dacă le poți încadra în regnul animal sau mai degrabă în cel vegetal, care nu știu să facă diferența între autor și personaje. Ele trăiesc într-un borcan bine închis, pe raftul unui bătrân pervers pasionat de studiul gâzelor cu totul și cu totul neobișnuite. Pentru ele, literatura este scrisă exclusiv de autorii morți, cu barbă, cu ochelari, intrați deja în manuale. Dacă văd un autor încă viu, și, pe deasupra, ce oroare!, îmbrăcat în blugi și tricou, se sperie imediat și îi pun între ghilimele statutul de scriitor, de parcă asta ar fi, pentru bietul autor, pedeapsa absolută, de parcă în felul ăsta i-ar trânti cu furie, în nas, porțile raiului.

Sunt foarte haioase reacțiile pe care le primesc zilnic de la astfel de gâze habarniste; paradoxal, deși dovedesc prostie uriașă, unele au și un strop de imaginație, brodând tot felul de fantezii în jurul unui scriitor. Bunăoară, am aflat de pe un forum că sunt orfană și că mi-am ucis cu sânge rece părinții :D , iar apoi, imediat, m-am așezat și am scris Sânge satanic, roman în care mi-am mărturisit crima. Un domn în vârstă m-a confundat cu M., care în Ani cu alcool și sex afirmă că nu ar face sex cu un bărbat trecut de 60 de ani, iar domnul respectiv mi-a reproșat această discriminare, aducându-mi o mulțime de argumente menite să-mi desființeze “prejudecata”. O domnișoară, fană Blondy, crede că am scris Sânge satanic pentru ca s-o atac pe Andreea Bănică și să-i distrug imaginea J Un rocker simpatic a fost de părere că Sânge satanic afectează imaginea comunității metal, care va fi percepută ca o adunătură de teeribiliști care înjură și mi-a transmis următorul mesaj: „Rock-ul e nemuritor, în **** mea! M. c***narul toată ziua bea și ***, dă-l în ****. Eu nu fac așa, **** mea, dacă vrei să știi eu nici nu înjur!” Și, poate cea mai savuroasă, a fost emisă recent – un tip afirma cu seriozitate că și-ar tăia o mână dacă ar ști că prin asta ar putea face ca Ani cu alcool și sex să nu placă niciunui cititor. Din reacțiile pe care le-am primit deja, de la cei care au citit cartea noua, cu regret îi spun că și-ar fi tăiat mâna degeaba!

SB: Care este cea mai mare satisfacție a ta legată de cele două romane publicate?

CN: Evident, fanii! Am publicat Sânge satanic fără așteptări clare în minte, habar n-aveam cine o va citi, cine o va înțelege, cine o va îndrăgi. Niciodată nu m-aș fi gândit că va fi iubită de atât de mulți cititori! În pesimismul meu, niciodată nu mi-aș fi imaginat că există atât de mulți adolescenți deschiși la nou, la lectură, că mai sunt liceeni care caută săptămâni întregi o carte în librării și chiar se ceartă cu vânzătoarele care nu o au pe raft. Nu mi-am imaginat că atât de mulți oameni vor scrie despre cărțile mele, că își vor face tricouri cu poza de pe copertă, că își vor tatua fraze din carte, că își vor face bloguri care să aibă ca nume sau ca motto citate din carte. Că îmi vor scrie poezii sau îmi vor compune piese rock J În niciun caz nu-mi imaginam că voi fi recunoscută pe stradă sau în cluburi și oamenii vor veni să-mi spună cât mă iubesc și cât le-am schimbat viața. Este încă un lucru pe care nu-l pot procesa în întregime, s-a întâmplat foarte rapid și nu am avut timp să reflectez asupra lui.

În afară de fani, am și satisfacția interioară că am publicat trei romane în care am scris exact ceea ce am simțit. Sunt bucuroasă că nu am căzut în capcana scriitorului care vrea să se prezinte pe sine mai frumos, mai inteligent, mai sofisticat decât este în realitate. Am scris așa cum sunt în realitate, cu sinceritate și bucurie. Mă bucur, de asemenea, că mă regăsesc încă în aceste două (iată, de câteva zile, sunt trei!) cărți, pentru că lucrul ăsta înseamnă că nu mă grăbesc să mă maturizez. Cum sugeram și la începutul interviului, maturizarea e so overrated.

SB: Recomandă-ne o carte dintre cele pe care le-ai citit recent.

CN: Teofil și câinele de lemn, de Cosmin Perța, apărută recent la Herg Benet, lansată la Gaudeamus. Este o carte care te face să-ți fugă pământul de sub picioare! Așa cum scria cineva și pe coperta cărții, te face praf.

SB: Ce le transmiți cititorilor SemneBune?

CN: Să citească, să gândească, să trăiască, să înțeleagă și să savureze momentele frumoase de care au parte. Să descopere cărțile bune și autorii originali, autentici. Să caute un punct de sprijin, ceva ce le dă forță și îi ajută să nu se piardă în oceanul de imbecilitate și superficialitate din jur. Să spere că într-o zi lucrurile vor fi exact așa cum ar trebui să fie.

Sursa: http://semnebune.ro/2012/interviu-cu-cristina-nemerovschi-partea-a-doua/

Share Button

Lasă un răspuns