Interviuri

„Sinceritatea și naturalețea au sedus mereu publicul” (I)

SB: Când te-ai apucat de scris și ce amintiri ai din acea perioadă?

CN: M-am apucat de scris prin clasa a 5-a sau a 6-a cred, când am început să țin un fel de jurnal, de fapt o adunătură de însemnări mai degrabă poetice, amestecate cu tot felul de citate din cărțile preferate, pe care începeam să le descopăr. De fapt, scrisul pe atunci a fost foarte legat de lectură; așa cum cred că s-a întâmplat cu mulți dintre noi, am trecut prin diferite faze de admirație față de o carte sau alta, față de câte un autor, preluând apoi, involuntar, ceva din stilul respectivului. În primii ani de liceu am luat și niște premiuțe literare, dar nu le-am acordat deloc atenție, nu mi se păreau relevante. Îmi părea bine că pot să scriu, mult și coerent, că mă regăsesc în ceea ce pun pe hârtie. Eu am avut o adolescență foarte agitată, chiar teribilistă s-ar putea spune, cred, nimerind mereu în centrul a tot soiul de evenimente, iar scrisul îmi dădea cumva o portiță prin care să mă retrag, din timp în timp, din aceste eveniemente și să reflectez la ceea ce sunt și la ceea ce devin. În plus, subiecte pentru scris aveam din plin.

Scrisul mi-a creat și neplăceri, ca de pildă atunci când mama a descoperit un caiet plin cu povestiri, și, așa cum fac cei mai mulți oameni și astăzi, a presupus că totul este, firește, autobiografic. Mă rog, chiar era, într-un anumit procent :D , dar descoperirea asta a făcut-o mai atentă la preocupările mele, iar “atenția”, așa cum o înțeleg adesea oamenii maturi, înseamnă restrângerea libertății adolescentului. Dar, per total, a fost ok toată treaba cu scrisul, cred că m-a ajutat să am relații mai deschise cu cei din jur. M-a ajutat să-mi țin captivă, în scris, partea depresivă, partea dark și chiar violentă, iar în relațiile cu oamenii apropiați să îmi las liberă partea exuberantă, prietenoasă, empatică.

Altă amintire e legată de profii de română, atât din generală cât și din liceu, care îmi profețeau că voi ajunge un scriitor important, că „nu am cum să nu devin scriitoare”, ceea ce mie mi se părea total pe lângă, comparativ cu felul în care mă vedeam eu. Pe la 10-11 ani aveam și eu o imagine distorsionată a scriitorului – practic îl vedeam și eu așa cum îl văd azi, total anapoda, 98 la sută dintre români: un ins serios, cu statuie în piața mare a orașului, cu fragmente din cărți în manualele școlare, care se trezește la 4 dimineața și trudește pe manuscris, cu o stivă până la tavan de notițe pe birou, care scrie și aruncă, scrie și aruncă. Raportat la această imagine, scrisul meu mi se părea prea sincer, prea firesc, prea necalculat, nepremeditat. Aveam oroare (și încă am) de a construi ceva în scris, de a premedita un schelet al operei, pe care apoi să-l completezi mecanic, calculat. Simțeam că scrisul e cu totul altceva: răbufnire, furie, trăire, tot ce înseamnă explozie interioară, deci exact opusul „construcției” literare.

Mult timp am fost convinsă că încercările mele literare din perioada liceului erau slabe, prea adolescentine, după standardele mele de acum, dar am constatat recent cu surprindere, recitind ceva din ele, că nu erau – sunt încă valabile, ca să zic așa.

SB: Care sunt autorii care ți-au marcat perioada liceului și a facultății?

CN: Sunt enorm de mulți. Adevărul – destul de simplu – este că îmi place teribil de mult să citesc și foarte rar sfârșesc prin a nu mă îndrăgosti (chiar dacă este pentru o scurtă perioadă de timp) de cartea pe care am ținut-o în mână. Poate sunt și norocoasă, poate am dat exact peste cărțile care mi-au fost destinate mie, cine știe? Dacă mi s-ar cere să fac o listă cu volumele a căror lectură chiar nu mi-a spus nimic, un fel de listă cu cărți pe care le detest, ea n-ar conține mai mult de 50 de titluri. Mi se pare foarte puțin!

Cred că o să ți se pară haios, dar prima carte care m-a împresionat tare de tot a fost Război și pace, pe la 12 ani. I-am scris și un fel de cronică, de vreo 30 de pagini. Firește, în liceu am început cu adevărat să descopăr diversitatea literară, să-mi placă Salinger, Henry Miller, dar și Dostoievski, Camus, Bulgakov, Hesse, Cortazar sau Cărtărescu, apoi Palahniuk, Welsh, Bukowski sau Bret Easton Ellis.

În facultate am lăsat puțin literatura deoparte, locul beatnicilor a fost luat de reprezentanții filosofiei analitice. Prin ultimii ani, când mă pregăteam de licență, am reluat lecturile lungi de literatură, ca o compensare la rigiditatea sistemelor filosofice și la studiul impus de cursuri. După Wittgenstein și Kant, Marquez și Llosa au fost ca și cum te-ai uita la o telenovelă după un documentar lung și solicitant despre ultimele descoperiri ale fizicienilor. Habar n-am dacă asta e bine sau rău, dar așa a fost senzația. Și, tot cam pe atunci, poate un an sau doi mai târziu, m-am apucat de prima mea carte.

SB: Cât de mult contează ca un autor să se adreseze nișelor?

CN: Eu nu cred în cărțile care se adresează unei categorii bine definite de public. De fapt, nu cred în cărțile scrise cu o imagine a publicului în minte. Cred că autorul trebuie să scrie pur și simplu. Să nu scrie pentru critici, să nu scrie pentru public, să nu scrie pentru a fi tradus, să nu scrie pentru a lua premii, să nu scrie pentru o editură sau alta. Doar să scrie, fără să-și pună vreo întrebare legată de ce se va întâmpla după publicare. Literatura bună și adevărată cred că e cea pe care autorul o scrie fiindcă simte că i-ar fi foarte rău lui cu sine dacă n-o face.

Știu că romanul meu, Sânge satanic, a fost catalogat drept literatură de nișă, în parte și pentru că a fost numit “primul roman metal românesc”, pe de altă parte din pricina limbajului necenzurat, poate și pentru că mulți s-au gândit la cu totul altceva (fantasy, vampiri, vrăjitoare etc) atunci când au citit titlul… Părerea mea este că aceste catalogări au fost greșite, și diversitatea foarte mare a pe care o am în rândul cititorilor susține această părere. Sânge satanic are și fani în vârstă de 60-70 de ani, care nu au ascultat niciodată o formație rock mai dură decât Iris, care au auzit pentru prima dată, citind cartea mea, despre ketamină, jointuri, headbanging, corpsepaint etc. S-a demonstrat că practic oricine poate citi și aprecia Sânge satanic, atâta timp cât nu e din cale-afară de prost, nu are prejudecăți, false pudori, complexe și nu se teme că s-ar putea să fie după lectură predispus la reflecții esențiale despre ce este el și încotro se îndreaptă. Sânge satanic nu e deloc o carte restrictivă. Nu trebuie să fii un cunoscător nici al ultimelor noutăți muzicale, nici un as în materie de droguri sau practici sexuale neobișnuite, pentru ca să o guști. Singura cerință asta rămâne: să nu fii exagerat de prost, fiindcă atunci o citești pe riscul tău. S-ar putea să provoace traume.

Firește că, automat, atunci când apare o carte, în jurul ei se creează tot soiul de legende, și există pentru fiecare volum un public predilect care se va îndrepta spre cartea respectivă. Asta nu înseamnă că acela e singurul public care o va putea gusta. Iubitorul de literatură cred că încearcă toate genurile și stilurile, și se oprește la cărțile bune, la cele cu care rezonează.

SB: Cartea Sânge satanic pot spune că a făcut deja carieră în literatura underground. Care ar fi cheia succesului? Ai semne că și Pervertirea poate avea un traseu asemănător?

CN: Pervertirea va avea cu siguranță un traseu asemănător. Deja prima ediție s-a epuizat, este în lucru ediția a doua. Mesajele de la cititorii Pervertirii au început și ele să curgă de câteva luni, așa cum s-a întâmplat și cu Sânge satanic. Spre deosebire însă de cartea mea de debut, Pervertirea se citește puțin mai greu, este o carte ceva mai sofisticată, densă, cu schimbările de voce, alternanța de personaje și de timp al acțiunii, așa încât explozia de entuziasm al cititorilor e ușor mai întârziată :D Pe de altă parte, acel public neinițiat într-ale literaturii, care a fost atras de titlul controversat al primei mele cărți, bănuind total greșit o lectură facilă acolo, a lăsat-o ceva mai moale când a venit vorba de Pervertirea, astfel încât al doilea roman a avut parte de un public mai rafinat, de unde și absența așa-zisei controverse în cazul ei. Deși, evident, cei care au citit-o au înțeles că este o carte chiar și mai dură și mai extremă decât Sânge satanic, așadar substanță pentru controversă ar fi… Numai că n-o poți contesta, atâta timp cât n-o citești, așa cum s-a îmtâmplat cu prima, unde controversa a fost creată de cei care nu au citit cartea, pornind de la titlu și de la sinopsis. Eu sper să crească și Pervertirea, să ajungă la cititori chiar și fără controverse… deși, în România, din păcate, nu poți trezi interesul oamenilor pentru un lucru decât dacă-l înjuri, dacă-l pui la zid și îl faci astfel atractiv pentru public.

Cheia succesului ar fi în primul rând sinceritatea. Nimic nu este pus în Sânge satanic pentru a impresiona cititorul, nimic nu e minciună, nimic nu e poză, nimic nu e spoială. Sânge satanic este, dacă vrei, acea tipă care se trezește dimineața neștiind că va fi fotografiată pentru o revistă glossy, și nu are timp să-și aștearnă un machiaj sau măcar să se spele pe dinți. Sinceritatea și naturalețea au sedus mereu publicul, și cred că ăsta e principalul motiv al succesului (deși, când vine vorba despre literatura română, a vorbi despre succes este puțin ridicol și ai adesea aerul, când pomenești de așa ceva, al clienților permanenți de la spitalul de nebuni). Apoi, firește, subiectele interesante pe care le atinge cartea și felul firesc în care le-am abordat – am scris despre ceea ce am simțit nevoia să scriu, am scris despre ce am trăit și am cunoscut. Nu am scris despre tineri rebeli, despre nihilism, filosofie, droguri și muzică rock pentru că sunt la modă, ci pentru că a fost lumea în care am trăit eu.

SB: Cum îți construiești un roman? Ai scheme cu personajele și cu desfășurarea narativă sau pur și simplu scrii? Ce părere ai de mitul inspirației?

CN: Pur și simplu scriu. Nu îmi construiesc, nu-mi fac scheme, descopăr cartea pe măsură ce o scriu. Am, ce-i drept, în minte finalul încă din momentul în care încep cartea… mă rog, nu neapărat finalul acțiunii, ci finalul ca stare. Știu exact ceea ce îmi doresc să simtă cititorul în momentul în care dă ultima pagină. Știu unde vreau să-l duc cu cartea pe care o scriu. Între primul rând al cărții și final însă este și pentru mine o călătorie în necunoscut. Multe personaje se nasc pe parcursul scrierii, fără să fie planificate, pur și simplu cartea are nevoie de anumite figuri și ele, ascultătoare, se nasc și trăiesc acolo.

În cele două cărți publicate de mine până acum, esențiale au fost personajele, ele au atras, ele au dat viață poveștii, ele au impus un model. Mă apuc de scris în momentul în care simt că am avut în minte suficient de mult un personaj, îndeajuns pentru a-l cunoaște bine. Dacă îmi pun într-o zi întrebarea “Cu cine aș bea o bere diseară?” și răspunsul nu e „X, un amic foarte bun”, ci M., D., B., Ulf, Corbu sau Tara, e clar că aia e ziua în care trebuie să mă opresc din orice altceva și să mă pun pe scris.

Nu exclud totuși posibilitatea de a scrie la un moment dat un roman bine gândit în prealabil, planificat în detaliu, un roman de construcție. Tocmai pentru că mi se pare dificil lucrul ăsta, tocmai pentru că vine în răspăr cu felul în care îmi iese mie ușor și firesc scrisul. Îmi plac provocările.

Nu cred neapărat în inspirație, dar cred în stări și cred că ceea ce numim inspirație este de fapt abilitatea de a adapta potrivit fiecare stare pe care o ai la genul de literatură pe care îți propui să o așterni pe hârtie. Când ai o stare foarte melancolică, reveric-poetică, e clar că trebuie să integrezi așa ceva în cartea ta; când ești revoltat, scrii pasaje de critică socială. Când ești pus pe glume, scrii pasaje cu mult umor. Evident, dacă reușești sincronizarea asta, scrisul curge fără a forța ceva și apare senzația de “inspirație”. Mai sunt și situații-excepție, în care într-o stare revoltată poți scrie ceva metaforic, sau invers. Așa apar textele cu adevărat originale, cu o mie de interpretări și sensuri.

Ca să închei răspunsul pe un ton ușor amuzant, inspirația e și acel pretext pe care-l folosim față de cei din jur pentru a fi lăsați în pace, pentru a nu fi deranjați când scriem. “Am inspirație” e scuza scriitorului, e acel semn de “Just married” pe care-l pui pe ușă, pentru a nu fi deranjat de musafiri nepoftiți.

cristina

 SB: Care sunt autorii tăi preferați dintre scriitorii români contemporani?

CN: Asta e o întrebare-capcană pentru că, în primul rând, trebuie să fac o listă foarte, foarte lungă și, în al doilea rând, pentru că inevitabil îmi va scăpa vreun nume pe care chiar l-aș vrea prezent pe o astfel de listă. Foarte pe scurt, cu mențiunea că sigur mai sunt și alții, chiar mulți alții, ar fi dintre prozatori Mircea Cărtărescu, Doina Ruști, Dan Lungu, Octavian Soviany, Mitoș Micleușanu, Felix Nicolau, Augustin Cupșa, A.R. Deleanu, Cosmin Perța, Mihail Vakulovski, Alexandru Vakulovski, Ioana Bradea, Lucian Dan Teodorovici, Radu Aldulescu, Alexandru Potcoavă, Andrei Ruse, Michael Haulică, Dan Perșa, Alexandru Petria, Jean-Lorin Sterian, Bogdan Suceavă, iar dintre poeți aș începe cu Emil Brumaru, Mircea Cărtărescu, Ioan Es Pop, Cosmin Perța, Claudiu Komartin, Iulian Tănase, Ștefan Bolea, Dan Sociu, Marius Iulian Stancu, Aleksandar Stoicovici, Adrian Suciu, Gelu Vlașin, Stoian G. Bogdan, Radu Vancu, Miruna Vlada, Nora Iuga, Angela Marinescu… Mi-au rămas cu siguranță câteva zeci pe dinafara listei, tocmai asta e frustrant la fiecare clasament literar, chiar și unul cu simple preferințe!

Citeam recent o discuție pe Facebook în care câțiva tineri argumentau în favoarea ideii că literatura străină e mai interesantă, mai palpitantă decât cea autohtonă. Da, nu se poate nega că există și cărți ale autorilor români care, deși premiate și lăudate de critică, sunt scrise prost, nu transmit nimic, nici nu prea au nimic de spus, nu au personaje memorabile, nu produc nimănui o revelație. Dar, în același timp, literatura autohtonă a devenit foarte diversă în ultimii ani, astfel încât e practic imposibil să nu găsești o carte care să-ți placă. Și, dincolo de asta, mi se pare pur și simplu o tâmpenie să nu-i acorzi o șansă literaturii scrise în limba ta, literaturii scrise de oamenii care trăiesc în aceeași cultură cu tine, care practic văd la televizor ce vezi tu, merg în aceleași supermarketuri ca și tine, ies în stradă când e nevoie, ca și tine. Oamenii care au avut o copilărie asemănătoare cu a ta, oameni care au trăit, inevitabil, evenimente pe care le-ai trăit și tu. Trebuie să te gândești că, dacă e să rezonezi cu o literatură, cele mai mari șanse le ai să rezonezi cu literatura făcută de oamenii din jurul tău, cu care ai mai multe afinități decât îți imaginezi. Fiecare cititor ar trebui să se simtă mai apropiat afectiv de literatura scrisă de conaționalii săi, pentru simplul motiv că autorii străini scriu în general despre realități pe care tu n-ai avut cum să le experimentezi direct, nu le simți propriu-zis ca fiind ale tale. Firește, e foarte bine să citești și literatură străină, e chiar recomandat, nimeni nu trebuie să fie limitat de naționalisme ieftine. Dar mi se pare trist și stupid să refuzi din start literatura autohtonă, așa cum în general mi se pare stupid să refuzi orice fără să guști măcar o mică bucată, să vezi care-i treaba, dacă îți place sau nu.

Pe scurt, cred că literatura română are în prezent un singur lucru cert, și enorm de multe lipsuri. Îi lipsesc: publicul larg, criticii serioși care să creadă în literatură și nu în interesele găștii, reviste literare profesioniste și atractive, tiraje decente, edituri competitive, librării care să iubească cartea și abia apoi banii care ies din ea, agenți literari, un sistem valoric care să acorde un loc și literaturii, asociații de scriitori care chiar să funcționeze, modalități de promovare moderne, turnee de lansări mediatizate etc. Lucrul cert pe care însă îl are sunt scriitorii talentați.

Sursa: http://semnebune.ro/2012/interviu-cu-cristina-nemerovschi-v1/

 

Share Button

Lasă un răspuns